Veronica Stănică

„M-am mutat în Tineretului. Linişte, parc, porumbei… Un porumbel şi-a făcut cuib la geamul de la baia mea. Miroase în toată casa a găinaţ. Este o casă mică. De fapt, e o garsonieră. Îmi pare rău, dar cuibul trebuie stricat. Îl sun pe nea Costel, să vină să m-ajute. Eu singură nu pot. Mi-e frică de blestemul berzei. Ce dacă porumbelul nu e barză? Tot pasăre-i şi el. Lui nea Costel nu-i este frică. El face treaba pentru care e plătit.
Mi-am luat casă. Mă rog, apartament la bloc. În acelaşi bloc. La scara de alături. Noroc chior. Vorba aia, Tineretului. Linişte, parc... Am, în sfârşit, casa mea. Cuibul meu.”

Din povestirea „Cuibul”

„Îşi aprinse o ţigară şi se aplecă peste fereastră. Gina se juca cu Bobo în grădina de lângă bloc. Îi arunca un băţ şi câinele i-l aducea sprinten înapoi. Bravo, Bobo, bravo, iubitu’ lu’ mama! îl încuraja femeia. Fi-ţi-ar cotarla… Auzi mobilul Ginei vibrând pe masa din bucătărie. Azvârli ţigara pe geam, îşi trase un scaun şi apucă nerăbdător telefonul. Nu era spitalul. Primise Gina un mesaj. « Vă reamintim că joi, 6 aprilie, ora 10:30, vă așteptăm pentru vaccinul de 15 luni la sediul nostru din Strada Ion Brezoianu nr. 52. Vă rugăm confirmați programarea accesând linkul...». 15 luni? Cum adică 15 luni, Gino? Cam cât înseamnă asta, un an, un an și-un pic?! Simţi cum îl trec toate căldurile. Ăsta-i câine bătrân? Ăsta n-o să ne chinuiască mult? Păi futu-ţi javra mă-tii, lasă că… Telefonul vibră din nou.”

Din povestirea „Autostrada Soarelui”

„Ieşisem deja din Herăstrău şi mă bucuram, ca de obicei când ajung de cealaltă parte a parcului, de imaginea sportivilor din echipa naţională de rugby, care-mi zâmbeau, larg şi-n mărime naturală, din panoul pe lângă care trec zilnic în drum spre studio. Auzeam telefonul, dar n-aveam niciun chef să răspund. Îmi făcea plăcere să mă opresc şi să mă uit pe îndelete la bărbații aceia frumoși și zdraveni, numai buni de luat acasă. Uneori, când nu era nimeni prin preajmă, alegeam câte unul și-l fotografiam. Reuşisem să adun o colecţie frumuşică. Mă întrebam ce-ar zice maică-mea dac-ar afla.”

Din povestirea „Numai mamă să nu fii„

„Peste drum, la Caşin, începuseră să bată clopotele. Bat clopotele, a zis, de parcă eu nu le-auzeam. Ce ai, de ce-ai tăcut așa? Nimic, mă doare-un pic stomacul. Da’ sensibilă mai ești, dragă, nu știu cui i-oi fi semănând. Ascultă, Dienuța, mamă, știi la ce mă gândeam acum? Să intri și tu s-aprinzi o lumânare, poate-o da Dumnezeu și ţi-oi găsi un om ca lumea, că azi e miercuri şi ştii doar că la mine visele de marţi spre miercuri întotdeauna s-au adeverit. Nu de alta, da’… Uite că intru, am zis, numai să nu o mai aud.”

Din povestirea „Numai mamă să nu fii„

„La cinci și jumătate închise laptopul, își luă geanta și se îndreptă spre ieșire. Trebuia să se grăbească, dacă voia să îi rămână timp și pentru o tură de lac înainte să se întunece. Ăsta era, de altfel, principalul motiv pentru care se și mutase în Tineretului. Parcul ăla imens, aflat chiar vizavi, în care te puteai plimba ore în șir fără să treci de două ori prin același loc, pentru ca, odată ajuns acasă, să pici lat de-oboseală și să adormi rapid și fără gânduri.
Coborâră la Tineretului. Ia zi, te duc acasă? o întrebă femeia, cu zâmbetul ei larg, plin de solicitudine. Mona ezită. Se simțea obosită, descurajată chiar. Ce rost avea? Și totuși… Mulțumesc, Lori, cred c-o să dau o tură de parc mai întâi. Of, dacă nu m-ai înnebunit cu parcul ăla al tău. Mai dă-l naibii de parc! Dacă n-aș ști că-i plin numai de moși și babe, aș crede că ți-ai găsit pe cineva acolo. Te las, că mă grăbesc, dar poate reușim să ne vedem zilele astea la o cafea. Hai, nu mă refuza! Mai ieși și tu în lume, mai vezi și altceva, ești tânără, ce naiba, doar n-ai de gând să te călugărești acum! Mona se crispă. Mona monahia, i se păru c-aude, dar Lori continuă. Deci ne-am înțeles, da? Te sun cât de curând, să n-aud că n-ai timp. Te-am pupat, pusi, pa!”

Din povestirea „Alcor și Mona”