Parcul Tineretului

„La cinci și jumătate închise laptopul, își luă geanta și se îndreptă spre ieșire. Trebuia să se grăbească, dacă voia să îi rămână timp și pentru o tură de lac înainte să se întunece. Ăsta era, de altfel, principalul motiv pentru care se și mutase în Tineretului. Parcul ăla imens, aflat chiar vizavi, în care te puteai plimba ore în șir fără să treci de două ori prin același loc, pentru ca, odată ajuns acasă, să pici lat de-oboseală și să adormi rapid și fără gânduri.
Coborâră la Tineretului. Ia zi, te duc acasă? o întrebă femeia, cu zâmbetul ei larg, plin de solicitudine. Mona ezită. Se simțea obosită, descurajată chiar. Ce rost avea? Și totuși… Mulțumesc, Lori, cred c-o să dau o tură de parc mai întâi. Of, dacă nu m-ai înnebunit cu parcul ăla al tău. Mai dă-l naibii de parc! Dacă n-aș ști că-i plin numai de moși și babe, aș crede că ți-ai găsit pe cineva acolo. Te las, că mă grăbesc, dar poate reușim să ne vedem zilele astea la o cafea. Hai, nu mă refuza! Mai ieși și tu în lume, mai vezi și altceva, ești tânără, ce naiba, doar n-ai de gând să te călugărești acum! Mona se crispă. Mona monahia, i se păru c-aude, dar Lori continuă. Deci ne-am înțeles, da? Te sun cât de curând, să n-aud că n-ai timp. Te-am pupat, pusi, pa!”

Din povestirea „Alcor și Mona”

„Și ce? urlu eu îndărătnic exasperat, cu gândul la mormântul bietului Mowgli din Parcul Tineretului.”

„Era trecut de ora cinci și ziua începuse să se dizolve în noapte, pictând pentru bucureștenii înghețați un crepuscul mort și descurajant. Andrei mergea singur pe aleea pustie ce înconjura lacul din Parcul Tineretului și se îndrepta spre ieșirea de lângă Palatul Copiilor când, de la distanță, observă un băiețel care căuta ceva sub o bancă, stând cu genunchii și palmele în iarbă. La câțiva pași de copil, două fetițe cu geci roz stăteau față în față în mijlocul aleii și ridicau mâna când una, când alta, când amândouă, iar Andrei reuși să le înțeleagă jocul doar când ajunse mai aproape.
— Cine vrea să se facă polițist când crește mare, mâna sus! anunță pe un glas cântat fetița mai înaltă, dar întrerupseră jocul imediat ce simțiră prezența lui Andrei.
Fugiră amândouă lângă un bărbat care fuma contemplativ pe marginea lacului, ținând în mâna dreaptă țigara și în stânga lesa unui teckel. Bărbatul se întoarse, îi aruncă o privire plictisită lui Andrei, apoi își mută atenția pe băiețel:
— Rareș! strigă cu pronunție graseiată. Te murdărești, tată, ce dracu’! Raaareș! se răsti el, iar băiețelul se ridică speriat, lovindu-se cu capul de bancă, spre amuzamentul fetițelor.
Andrei trecu prin dreptul copilului și îl auzi plângând, dar continuă să meargă.
— Păi, ce să-ți fac, mă, tată, dacă nu ești atent, se înduioșă bărbatul și veni spre el.
— Și voi ce vă râdeți ca proastele?! reproșă furios băiețelul.
— Prost ești tu că dai cu capul de bancă! se enervă fetița mai înaltă.
— Acum e și mai prost după ce s-a lovit la cap, întări cealaltă cu aceeași pronunție graseiată ca a tatălui și râseră amândouă.
Imediat se auzi un țipăt, urmat de un lătrat de cățel, iar Andrei întoarse privirea și îl văzu pe băiețel lovindu-le pe fetițe.
— Nu cu piciorul, că le murdărești! se rățoi tatăl și îl trase pe copil de gulerul gecii, iar fetița mai înaltă țâșni deodată lângă băiețel și îl lovi în tibie cu vârful pantofului. Gata, acasă cu voi! izbucni bărbatul după țipătul de durere al băiețelului.”

„Îmi aducea din când în când pachet și cred că orele alea în care stăteam pe bancă în Tineretului erau singurele în care nu fuma. Uneori îi dădeau lacrimile și eu credeam că îi e dor de tata și că luptă cu pornirea de a-l chema înapoi, dar acum cred că doar se abținea din a tuși lângă mine. De câteva ori n-a reușit și m-am speriat.
– Mai fumezi? am întrebat-o eu, cu privirea la lac, să nu simtă c-o judec.
– Am mai redus, nu-ți face griji, mi-a răspuns ea șoptit.
– Știi că nu mă pot obișnui cu tine să îmbătrânești, nu? Nu mi te pot imagina bătrână.
– Mă-ntreabă vecinii dacă suntem frați. Pe cine faci tu bătrână? îmi spunea și râdea și o apuca tusea.
Nu a trebuit să mă obișnuiesc să o văd îmbătrânind. A trebuit să mă obișnuiesc să o văd murind din nou și din nou și din nou atunci când Andra mă privea, când auzeam un om care tușea și când mă îndemna cineva să mă pregătesc pentru ceva.”