Andrei Gogu

„Dar Iulian nu-mi răspunde. Privește către un bărbat slab într-o cămașă albă, apretată, cu o pălărie prea închisă pentru căldura asta. Într-o mână ține un buchet imens de dalii albe-mov, cu cealaltă își netezește cămașa și încearcă să-și convingă cravata să-l lase să respire. Ochii îi fug către fiecare trecător. Are una din figurile pe care știu că le-am mai văzut în cartier.
– Uite, măi, și tu la el, ce drăguț. Își așteaptă soția. Vezi? El n-a exagerat, a rămas la mișcarea clasică.
Dau să plecăm, dar Iulian stă pe loc. Până să-l întreb ce are, bărbatul se apropie de noi.
– Nu trebuia să te holbezi, îi șoptesc.
Omul își dă jos pălăria și ne lasă să-i vedem părul asudat. Îmi întinde buchetul și respiră sacadat. Îl iau. Mâna liberă și-o bagă în pălărie. Mă aștept să scoată ceva, ca un fel de magician ambulant, dar îmi dau seama că își ascunde tremurul.
– Eu… Eu… nu știu. Tu, tu ești.
Îi întind înapoi buchetul, dar își retrage mâinile la spate. Mă duc să-l pun pe un tufiș. El mă urmează și-și șterge un ochi.
– Eu sunt tatăl tău. Iartă-mă.
Iulian îmi oprește mâna cu care scot din rucsac sprayul cu piper.
– Să trăiești, nea Lică, îi spune el bărbatului.
– Să trăiești, Iulică, îi dă bărbatul mâna.
– El e prietenul tatei, nu te speria. Nu e periculos. E om bun. Poate a băut. Ai băut, nea Lică?
– N-am băut de-o săptămână, spune acest nea Lică și-și șterge obrazul. Măgduță, tu ești fiica mea.
Își pipăie pantalonii călcați la dungă, scoate din buzunarul de la spate niște fotografii și mi le întinde. Mâna lui udă o atinge pe a mea.
– Noi doi n-am stat vreodată unu’ lângă altu’, da’ am poză cu mamă-ta și cu mine. Ea mi-a dat și cu tine. Uite, aici eram io și mamă-ta la Jegălia. Aici aveai trei ani și-ți făcuse tort dă mere, ți să vede dințișoru’. Azi e ziua ta și n-am mai putut…
Mă uit la ele. Sunt eu și dințișorul meu. Sunt eu la toate serbările. Sunt eu nedormită în excursie la Predeal. Aceleași poze ca în albumul de acasă. Nu știu cine e bărbatul de pe malul Dunării, dar știu că cea pe care o îmbrățișează e mama. Îi recunosc părul, ochii mijiți la soare și tinerețea. Aia e mama și aia sunt eu. Cine e omul ăsta nu știu, așa că îi așez pozele pe tufiș. Unele cad, cade și el în genunchi. Iulian se apleacă să-l ajute să le adune. Nu-mi pasă. Poate să facă ce vrea el. Eu mă duc spre metrou. Am de gând să-mi mănânc rulourile cu anghilă, să mă uit la acvariu și să mă gândesc la disertația pe care trebuie s-o termin. E important să-mi dau silința dacă vreau zece. Încă am niște cărți de citit. Poate trec și pe la Cărturești. Cartela de metrou e încărcată, bani cash pentru bacșiș am, trebuie să merg și la baie. Sper să nu mă pună chelnerul la masa de lângă bucătărie.
– Stai, Magda! Stai un pic, mă strigă Iulian.
Aleargă și mă ajunge. Se pune în fața mea și îmi ia mâna.
– Stai puțin, că omul nu e nebun. A făcut armata cu tata lângă Jegălia. Acolo a cunoscut-o tata pe 
mama. Înțelegi?
– Ratăm rezervarea dacă nu ne grăbim.
– Magda, omu’ are poze cu tine și nu e pedofil, că-l cunosc. Trage la măsea, dar acuma nu miroase a băutură și a făcut armata cu tata lângă satul nostru. Bărbații din generația lui nu se-nghesuie să-și recunoască copiii la naștere, d-apoi după atâția ani. Nu cred că inventează.
– Despre ce dracului vorbești, Iulian? Am 26 de ani! Ce tată crezi tu că mai vine la mine după 26 de ani? Unde dracului te crezi aici? La Surprize, Surprize?”

„Tufănelelor e baza voastră. Babele de aici vă cunosc părinții. Alegeți o grădină neîngrijită, jumuliți un tufiș, începeți curățenia. Îți place să lași puțină dezordine, o buruiană, un melc, niște praf, așa cum la tine acasă n-ai putea. Ridicați pereții, întindeți polistirenul pe jos, găuriți o fereastră, instalați o ușă, scrieți cu cariocile HADICAPATELE NESĂNĂTOSELE, acoperiți casa cu crengi, vă băgați înăuntru, legați ușa cu scotch, s-a făcut seară, aprindeți lumânarea, vă întindeți una lângă alta, desfaceți pungile, deschideți dozele, Tatiana dă play pe Nokia XpressMusic la Celia – Șoapte. Pe stradă se aud copitele unei iepe și ale mânzului ei. Dimineață nu mai găsiți nimic. O  luați de la capăt. Dacă nu v-ați confirma una alteia că ziua de ieri s-a întâmplat, nu ați avea niciun simț al trecutului.”

„Strada Strigăturii e teritoriul lui Cătălin, singurul puști din cartier care a fost la școala de corecție. Are o cicatrice pe bărbie și scuipă la cinci metri. Când vă vede, folosește niște cuvinte pe care nu le-ați mai auzit: Ia uite-le pe Lindic și Spermă! Ați venit să vă fut? Tu te înroșești, chiar dacă nu știi ce înseamnă. Intuiești că e de rău și vrei să fugi. E  de ajuns să treacă mama pe lângă tine când răsună cuvintele astea în aer și ți-o iei de parcă tu le-ai pronunțat. Dar Tatiana nu se înroșește. Se apleacă după un șobolan cu burta plesnită, îl apucă de coadă și îl rotește spre Cătălin, căruia îi e frică de mortăciuni. Sunteți în pericol doar când mașinile cartierului n-au mai călcat niciun animal, ceea ce nu prea se întâmplă.”

„– Unde te duci? îi simt respirația pe gât și mâna sub fund, trăgându-mă în sus, ca atunci când eram mică și Toma mă suia pe cal. Nu vrei să mai stai cu mine?
Scap punga. Doi biscuiți se rostogolesc pe asfalt. Mintea, de parcă ar vrea să amâne inevitabilul, îmi arată că poate transforma o secundă într-o oră. Imagini și informații se desfășoară într-o succesiune a lui prea târziu. Mai întâi văd sprayul meu cu piper, care stă atât de bine așezat în buzunarul lateral al rucsacului de acasă, din camera mea, de lângă birou. Îmi amintesc și în ce direcție era îndreptat atunci când am plecat și am hotărât că un drum până la brutărie, în propriul meu cartier, la vârsta mea, la zece dimineața, e cât se poate de safe. Mi-l amintesc pe Viorel, autospeciala lui, proiecția de intangibilitate care m-a ocrotit în timpul liceului și de care, până acum, ca femeie adultă, credeam că nu mai am nevoie. E mai puternic decât mine. Îmi dau seama din încordarea mâinii care mă frământă și a celei care mă ține. Îmi înghit greața. Nu mă va ajuta să supraviețuiesc. Dar rușinea, pe ea nu o alungă nici măcar frica care îmi îngheață picioarele. E o ceapă ale cărei straturi nu se mai termină. Descojesc rușinea dorinței ca Viorel să mă protejeze și dau de rușinea că propriul meu tată nu mă poate proteja, apoi că Tatiana nu mă poate proteja, că iubitul meu nu mă poate proteja, că mama nu mă poate proteja, că societatea nu mă poate proteja și apoi, sub toate astea, găsesc rușinea că am nevoie de protecție și că nu mi-o pot acorda singură. Îmi e teamă că, dacă-i dau un cot, nu-l va durea suficient, nu-mi va elibera brațul, nu voi putea fugi, mă va împinge în desișul ăsta blestemat căruia ar trebui să-i dau foc anual. Își va lăsa greutatea pe mine și îmi va distruge orice șansă să mă pot împăca cu propriul corp. Nici nu s-a întâmplat și știu deja că nu mă voi putea ierta și că sunt ultima proastă să cred că eu sunt responsabilă de răul care se abate asupra mea, că l-am atras eu cumva, poate m-am îmbrăcat în ceva care invita, poate n-am fost atentă cum mi-am risipit amabilitatea. Trebuie să fiu vinovată, e o chestiune de cum, nu de dacă. Nu contează că port pantaloni uzați de trening și un tricou de casă, că îmi feresc privirea și am un mers de lasă-mă-n pace. O mișcare, constituția mea, vocea au complotat în a-i semnala unui bărbat că merit și că pot fi supusă voinței lui.”

„Iau scaunul în spate și încep să-mi număr pașii. Mă liniștește. Ai fi spus că tata, care mi-a arătat vreo două decenii că nu se poate schimba, m-ar fi pregătit pentru a accepta că nici iubita mea nu se va schimba. Și nu e chiar așa de greu de acceptat că cineva care-ți face tot timpul rău nu se va schimba, dar cum rămâne cu cei care-ți fac destul rău, dar și o cantitate deloc neglijabilă de bine? Câte aspecte ale vieții trebuie să priviți diferit tu și iubita ta până când sexul nu mai este suficient pentru a umple crăpăturile? Dacă în doi ani ea mi-a spus că ține la mine de 22 de ori și că mă iubește de două ori, mi-a gătit de 13 ori, s-a asigurat că nu mi-e frig de opt ori, mi-a luat două cadouri, m-a ascultat răbdătoare de 19 ori, a râs neprefăcut la glumele mele de 239 de ori, a arătat curiozitate reală pentru interesele mele de 14 ori și a vrut să-mi dau drumu-n gura ei de 213 ori, dar, în același timp, s-a întristat de 22 de ori când i-am spus că nu cred în Dumnezeu, a fost sadică în 79 de momente în care aș fi avut nevoie să fie caldă, nu a citit nicio carte pe care i-am dăruit-o, a insistat de 67 de ori să-mi vorbească despre divinități, deși i-am spus că sunt ateu, și-a arătat dominanța asupra mea și a fost rece de fiecare dată când am ieșit cu alți oameni, în 52 de momente în care am avut mici succese m-a privit mai mult ca pe o competiție decât ca pe un partener, deși nu m-a înșelat, a acceptat cel puțin zece cadouri din partea altor bărbați fără a le spune că e într-o relație. Cât valorează un gest din care scazi alt gest? Cum faci calculul?
Deja la pasul 293 nu mai pot, dar mă forțez să-l fac și pe 294 fiindcă mă simt mai bine dacă numărul e par. Scaunul e greu, dar măcar am pe ce să mă odihnesc, așa că-l las în mijlocul trotuarului, mă așez pe el și-i reglez înălțimea exact cum îmi place. Vremea florilor din pământ a trecut. Au rămas doar cele desenate cu markerul pe semnele de circulație. Cocoșul metalic din grădina cu lalele pestrițe primăvara nici nu apucă să se învârtă de șase ori, că deja o văd pe Gabriela prin pelicula subțire de ceață care s-a lăsat. A mers repede. Mi-ar fi plăcut să întârzie câteva săptămâni. E îmbrăcată în paltonul roșu, cu model scoțian, iar fiecare pas pe asfalt trimite o undă de șoc în buclele roșcate care saltă câte patru centimetri în aer. În timp ce o aștept pe scaun să parcurgă acești ultimi 30 de metri, simt pentru prima oară că energia ei sexuală nu mai are putere asupra mea. Stau cu coatele pe genunchi și cu mâinile împreunate de parcă întreaga stradă e biroul meu. Faptul că nu mă ridic o neliniștește și o face să ezite.
– Deci? mă întreabă în final.
– Tata mi-a vândut lucrurile pe băutură și-acum refuză să se-ntoarcă acasă. Zice că vrea să trăiască pe străzi, să nu-mi mai distrugă viața.
24. Pentru a 24-a oară s-a uitat la mine când i-am spus ceva grav ca și cum i-aș fi adus la cunoștință că am rămas fără cuburi de gheață în congelator.”

„Iulian întâlnește ochii Gabrielei. Într-un mod care i se pare greu de pus în cuvinte, simte că își vede iubita pentru prima oară dezbrăcată, dar nu de haine, ci de toate lunile de când sunt ei împreună. În fața lui stă femeia pe care o iubește și pe care nu a reușit s-o cunoască nici după ce a cuprins-o de zeci de ori, nici după ce a absorbit miile ei de cuvinte, pe care le-a interpretat și reinterpretat, nici după ce a văzut-o plângând de fericire sau dezamăgire, cântând, gemând, dansând, gătind, urând, sperând. Simte că ar fi putut să stea toată viața lângă ea și să n-o cunoască dacă ea n-ar fi ales asta. Și acum, când i s-a dezvăluit, el s-a uitat la această femeie dezbrăcată de toate apărările ei și a vomitat.”

„După muncă fac un ocol prin cimitir să-i pun mamei altă candelă. Liliacul de la capul ei a fost udat de ploi. Au crescut buruieni și s-au ofilit florile de vară, dar n-am uneltele la mine, așa că las grădinăritul pe altă dată. Nu ăsta obișnuia să fie primul meu gând când ajungeam la ea.
În primul an i-am vorbit de parcă era lângă mine și prin nu știu ce accident temporar nu putea să-mi răspundă. În moarte, mai mult decât în viață, mama a de-venit primul meu psiholog, fiindcă îi spuneam orice, de parcă m-ar fi ascultat de pe un fotoliu de norișori. Când călcam în cimitir, ateismul meu făcea un pas în spate de dragul sănătății mele mintale. Deși încercam, rămâneam repede fără lucruri bune de spus, iar pe cele rele, mereu aceleași, oboseam să le repet. Nu mă ajuta să mă plâng de tata. Măcar în moarte să n-o mai dezamăgească. Nu știu exact ziua în care am intrat pe porțile cimitirului și nu i-am mai spus nimic, dar mai bine, că altfel s-ar transforma într-o sărbătoare a destrămării pe care mi-aș aminti-o anual. Cum să nu crezi în Dumnezeu când știința te forțează să recunoști că mama ta nu-ți va mai auzi niciodată cuvintele? Să devii ateu e să te trezească cineva dintr-un vis în care viața era suportabilă. Degeaba vrei să adormi la loc. Acum, când știi că a fost o iluzie, nu te mai poți întoarce, nu te mai poți minți, deși ai vrea. Dormiți, că nu vă așteaptă nimic bun când deschideți ochii. Poate doar mândria, dar ce e mândria pe lângă șansa de a vorbi din nou cu mama ta?”

„M-am îmbrăcat cu cele mai bune haine pe care le aveam și am luat-o spre muncă prin Centrul Vechi. Acest cuib al mizeriei capitaliste mi-a folosit la un singur lucru în viață. Oricând era nevoie să știu dacă m-am îmbrăcat frumos sau dacă m-am asortat cum trebuia, nu-mi rămânea decât să trec prin el. Fetele plătite să atragă turiștii sunt niște critici de modă mai buni decât Maurice. Dacă mă invitau măcar două-trei să intru să consum, însemna că m-am îmbrăcat bine sau cel puțin ca un turist. Dacă își întorceau privirea la o secundă după ce ținuta mea le-a insultat retina, era clar că arătam ca un sărac. Nu că aș fi avut vreo problemă cu asta, dar acum aveam ceva de dovedit. Superficialitatea șefei care îmi stabilise destinul putea fi plesnită doar de o altă formă de superficialitate care s-o facă să înțeleagă că nu mai avea niciun fel de putere asupra mea.”

„Mă descurc, e ok să mă aștepți afară, îi scriu. Iulian și Lică coboară. Înainte să ies și eu, Narcis mă privește în oglinda retrovizoare.
– Sărut-mâinile, domnișoară. Mai ții minte când veneai să frigem bureți? Ce te mai iubea Toma! Dacă vrei să faci testul, fă-l, dar o să zică ce știu și eu. Lică e tatăl tău. Dacă-l ierți sau nu-l ierți e decizia ta și nu te judecă nimeni. Nici eu, nici el. Un lucru să știi. Dacă ținea doar de el, n-ai fi crescut tu fără tată.
Ar trebui să-i spun ceva: că-mi amintesc vocea lui sau că și eu l-am iubit pe Toma sau un mulțumesc sau un mai vedem noi, dar nu pot îngăima nimic. Cobor și îi dau cinci steluțe, nici eu nu știu pentru ce. Îl pup pe Iulian pe obraz, el îmi sărută mâna, cu ochii la Ford. Tata mă așteaptă zâmbitor în fața ușii, cu mâneca suflecată, deși i-am spus că nu îi vor lua sânge. În urma mea, îl văd pe Narcis cum coboară din mașină. 
Trei-cinci zile lucrătoare, plus 26 de ani. Atât trebuie o fată să aștepte ca să-și afle tatăl.
– Io am intrat în viața ta, îmi spune tata și acoperă POS-ul cu mâna. Nu tre’ să plătești tu pentru 
păcatele mele.
Își desface un nasture de la cămașă și scoate de sub ea un portofel pe care îl poartă atârnat de gât.
– Un Eminescu, doi Eminescu. Și un Blaga pentru dumneavoastră, donșoară, să faceți testu’ iute, să dansez și io fericit.
Poate că Blaga nu e cel mai bun bacșiș. Numai de adâncirea misterului nu am eu dispoziție acum. Înconjurată de un halou de nepăsare, recepționista ia bancnota știind că nimeni nu poate grăbi testul. I-aș fi dat și eu dacă s-ar fi putut. Mă bucur măcar că nu-i mai rămân datoare lui Iulian. Tata nu se oprește din vorbit nici atunci când asistenta îi plimbă bățul prin gură.
– Ia să vedeț doană că e hata ea sângele eu!
Cea mai goală ființă îmbrăcată cu haine. Asistenta mă privește cu milă din spatele unor lentile acoperite de amprente și abia acum îmi amintesc că tata a spus că e țigan. Are pielea închisă, dar nu mai închisă ca cea a unui tractorist. E slab, proaspăt ras, cu ochi negri. Îmi vine să spun ca ai mei. Are niște dinți aproape artificial de albi, dar se vede că nu sunt falși. Miroase a aftershave fără alcool și a dulce copt la cuptor, de parcă a stat într-o bucătărie înainte să vină. Dacă el e țigan, asta înseamnă că și eu sunt pe jumătate, dar nu știu cât de relevantă e realizarea asta la vârsta mea. Mă grăbesc. Deja l-am numit tată în gândurile mele. Atât de disperată sunt? Cuvintele lui Narcis m-au făcut să nu mai aștept rezultatul testului. Ok, are ochii mei și pomeții mei și mereu am fost puțin mai închisă la culoare, dar dacă testul va spune nu, mă voi simți ca atunci când mi-am desenat barbă.
Chiar și așa, asistenta mă enervează și îmi pare rău că voi primi rezultatul pe mail. Aș fi vrut să-mi vadă fața mândră, deși nici nu știu dacă am de ce să fiu mândră de străinul ăsta. Nu știu nimic despre el. Doar că poate să plângă, ceea ce e deja mare lucru pentru un bărbat din România. Doamne, dacă se va dovedi că nu e tatăl meu, o să se simtă ca dracu’ privirea pe care mi-o aruncă. Atâta drag în ea. O să vomit.”

„Din copilărie, fetei i se insuflă obsesia de a se construi ca un obiect fizic atractiv. Este învățată să îi pese obsesiv de felul cum arată și să facă din asta valoarea ei. După sfârșitul adolescenței, orice altă schimbare fizică e văzută ca un supliciu. Așa începe efortul neîncetat de a reduce decalajul între ce consideră societatea o femeie atractivă și curgerea naturală a timpului. Fața e permanent revizuită, gata să fie evaluată de bărbați sau de alte femei, care tot la felul în care o vor vedea bărbații se gândesc. Anxietatea e inepuizabilă și se hrănește cu fiecare an scurs în care femeia simte că îi scade valoarea, ca unui obiect. 
Este în regulă să vrei să arăți bine, dar ce așteaptă societatea de la o femeie și ce așteaptă de la un bărbat implică o relaționare diferită cu sinele. Lor le permite o relație pozitivă cu propriul corp. Noi suntem o figurină Lego care-și blestemă procesul de fabricație.
Femeile sunt învățate să-și vadă corpurile pe bucăți și să-și evalueze fiecare parte separat. Sâni, picioare, șolduri, talie, gât, ochi, nas, ten, păr și tot așa – fiecare parte, pe rând, este supusă unei examinări anxioase, zbuciumate, adesea disperate. Chiar dacă unele părți trec testul, altora întotdeauna le lipsește ceva. Doar perfecțiunea va fi suficientă. La bărbați, aspectul plăcut este un întreg, ceva ce se poate surprinde dintr-o privire. Nu trebuie confirmat prin măsurători ale diferitelor părți ale corpului; nimeni nu încurajează bărbații să-și disece aspectul trăsătură cu trăsătură.”

„Ați luat-o pe Dedulești. Cartierul era învăluit în clarobscurul unui apus pe sfârșite. Mergeați încet, în tăcere. Tatiana ținea țigara între degetul mare și arătător. Sufla fumul pe nări, ca pentru a-și opri cuvintele pe care voia să ți le spună. Fetele, s-a auzit de pe o alee ascunsă de două grădini. Ia uite, v-a spus nea Zbârnea, și și-a scos pula prin deschizătura pantalonilor de pijama în carouri. Stătea acolo, lângă o tufă de caprifoi, și o decalota ca pe o tumoră mică și dureroasă. Cealaltă mână era vârâtă într-unul din buzunarele vestei lui de pescar, de parcă se pregătea să scoată un cârlig și să agațe momeala. Nu mai construiai case în care nea Zbârnea să se strecoare, dar nici nu te simțeai încă femeie, deși corpul tău asta îi spunea. Tatiana te-a luat de mână și te-a tras spre bătrân. Lui parcă nu-i venea să creadă că n-ați fugit, că n-ați zbierat, că nu l-ați acoperit de scârbă. Ai încercat să stai pe loc, dar Tatiana te-a tras puternic. Bătrânul se uita când la prietena ta, când la tumoră, de parcă o implora pe una să se aproprie și pe cealaltă să crească. Tatiana s-a așezat chiar în fața lui, tu ai rămas mai în spate. S-a lăsat pe vine și a privit tumora care parcă începuse să asculte, să pulseze și să crească. Bătrânul a început să răsufle greu de anticipare. Tatiana a tras un fum lung, l-a suflat peste pantalonii bătrânului și a strivit vârful roșu al țigării de vârful vinețiu al tumorii. Bătrânul a scos un țipăt de animal săgetat și a vrut s-o plesnească, dar una din mâini proteja rana, iar cealaltă se blocase în vestă. Tatiana a izbucnit în râs, te-a luat de mână și ați fugit.”

„Îți dă o palmă la fund, în joacă. La fel o fac și colegii tăi, care au observat războiul pe care îl porți cu propriul corp și s-au oferit să te ajute. Ți-l pălmuiesc zilnic, ți-l pedepsesc, poate vor convinge carnea să se retragă de unde a venit. Până și tocilarii o fac, cei cărora dacă le-ai adresa un cuvânt, s-ar uita în jos. Pare că toți băieții ți-au separat personalitatea de corp. Într-un moment, le dai să copieze tema la franceză și vă coalizați împotriva scorpiei care nu vă slăbește cu conjugările, în următorul, îți apucă sânul de parcă e o minge antistres. Îți pălmuiesc fesele ca pe o darabană dintr-un clip cu manele. Le sucești mâna, îi plesnești, îi zgârii, îi prinzi cu Tatiana și îi înghesui într-un colț. Nu le pasă. Suportă orice. Nu înțelegi. Ce se petrece cu ei? Ce forță îi face atât de masochiști? Ai vrea să-ți tai cu un cuțit excrescențele și să le pui pe catedră. Luați-le, strângeți-le, bateți în ele până se stropșesc, numai lăsați-mă în pace!”

„La ora zece dimineața, sunt singură pe stradă, la fel ca în lupta mea cu o programă rigidă și un timp limitat, cu nevoia de rezultate și refuzul de a accepta că literatura poate fi relevantă și utilă. În mediul academic, să întrebi ce lucruri am putea învăța dintr-un roman sau o poezie stârnește râsul și atrage priviri compătimitoare. Profesorii sunt atât de fascinați de ambiguitate, încât apără cu dinții dreptul literaturii de a nu avea vreun conținut moral sau vreo dorință de a schimba cititorul. Ce uită ei e că literatura poate face asta și fără să-și propună. Nu ea trebuie schimbată, ea poate face în continuare ce vrea, ci modul în care o comentăm. Într-un an după bac, elevii nu-ți vor mai putea spune nimic din comentariile sterile învățate pe de rost, dar, dacă schimbi optica, își vor aminti cum lipsa de comunicare dintre Ghiță și Ana le-a distrus relația; cum fiecare dintre noi suntem de mai multe ori în viață calul lui Harap-Alb: vedem cum cineva apropiat face alegeri greșite, dar suntem nevoiți să-l lăsăm să și-o ia fără să-l salvăm; cum trauma repetată a lui Iona l-a împiedicat să vadă că a reușit să iasă din burțile peștilor, așa cum și noi ne simțim uneori inconfortabil cu binele; cum nevoia copiilor lui Moromete de a se desprinde de familie e una sănătoasă; cum Ana s-a sinucis nu doar din cauza lui Ion, ci a unei societăți construite greșit; cum Riga Crypto și lapona Enigel poate fi o lecție despre consimțământ.
Cumpăr pâinile integrale și biscuiții pentru tata. Brutarul are numărul meu și mă sună de fiecare dată când coace cozonaci pentru diabetici.”