Strada 1864, nr. 76

„De aceea, când am început să găsesc aproape în fiecare zi o bancnotă pe jos pe 1864, am crezut că e un test al lui Viorel, care număra și monedele de un ban din cutia metalică în care fuseseră biscuiți de la Lidl. Eram sigură că mă aștepta după o mașină, să vadă dacă ridic cei 50 de lei. Am trecut pe lângă ei, deși toată ziua mi-am imaginat cum i-aș fi cheltuit. Nimeni nu pierdea atâția bani. Sigur era o capcană. Timp de mai multe zile a apărut bancnota, în locuri diferite de pe 1864. Seara, la cină, mă uitam mândră la Viorel, scârbită de încercările lui de a mă prinde cu bancnota și de felul în care sugea măduva din oase. O vreme nu am mai văzut-o și am zis că s-a potolit. Numai că, într-o dimineață, mâna mamei nu mi-a mai dat obișnuiții cinci lei și nici prin haine nu i-am găsit. Lângă curtea cu iederă de pe strada pustie mă așteptau zece lei. M-am gândit că Viorel a schimbat momeala, dar și că poate sunt fraieră și nu e niciun test. I-am luat, i-am ridicat deasupra capului și am continuat să merg spre școală repetând robotic A pierdut cineva zece lei? Doar Darius, cu care m-am întâlnit pe altă stradă, mi-a spus că sunt ai lui. În visele tale, prostule, i-am răspuns, am băgat-o în buzunar și am cheltuit-o cu sete la magazinul din curtea școlii.
Au urmat alte zile cu alte bancnote de zece lei, dar aveam succes doar când nu mai era nimeni pe stradă. Oamenii din fața mea mi-o luau înainte, iar cei din spatele meu pretindeau că ei au pierdut-o, iar eu nu le puteam spune că sunt niște nesimțiți mincinoși și că asta e bancnota mea magică de pe 1864. Nu m-am îmbogățit cu timpul, așa cum credeam că voi face, fiindcă satisfacția de a găsi bancnota îmi potolea pornirile de a-i cere mamei bani, așa că s-a obișnuit să nu-mi mai dea.”