Spitalul Universitar de Urgență

„Guță, eu nu știu dacă tu obișnuiești să plângi. Probabil că nu. Viața te-a călit mai mult decât pe mine. Am dus-o eu rău, dar răul meu ar fi fost o vacanță pentru tine. Eu am plâns de multe ori până să intru în acel salon, dar mereu plânsul meu fusese curtat de o stare, de o amintire, de niște cuvinte cărora le lua ceva timp până să sape în mine. Niciodată nu plânsesem de la o imagine. Așa că s-o văd pe mama pe jumătate dezbrăcată, cu două bălți de transpirație în golurile claviculei, cu pielea întinsă pe oasele de pe care carnea se topise, cu ochii inerți fixați pe tavan și vânătăi pe coaste, m-a făcut să plâng în două secunde. Două secunde nu e un mod de-a spune, Guță. Exact atât i-a luat corpului meu să scâncească. Înainte să mi se întâmple, aș fi zis că o asemenea reacție rapidă poate fi doar teatrală, dar nu a fost nimic teatral în imaginea mamei ca o regină egipteană deshumată după trei mii de ani, în mine căzând moale lângă patul ei, ținut de un tată care acum nu mai plângea, de parcă am fi putut-o face doar pe rând.
Bucuria știam că vei veni din ochii verzi ai mamei se lupta cu disperarea de ce nu mi-ai spus din ai mei. Era atât de fericită să mă vadă, încât îmi venea să-mi tai venele. Nu, mamă, tu nu trebuia să fii fericită că mă vezi. Nu ăla era felul de fericire de care trebuia tu să ai parte. Ăla e cel mai nenorocit fel de fericire care există pe acest pământ, pentru că după ce pleci, îl iei cu tine și eu rămân fără nimic. 
A deschis gura, mi-a spus pui și probabil s-a speriat când mi-a văzut capul clătinându-se, de parcă îmi cedaseră câțiva mușchi. Nu din cauza vocii slăbite, a tusei sau a singurului cuvânt pe care l-a putut spune în acea zi aproape că mi-am pierdut cunoștința, ci a dinților plini de mâncare pe care n-a mai putut-o înghiți. Era o umilință în acea mizerie neagră care, după ce aproape m-a doborât, m-a umplut de furie și mi-a redat controlul asupra corpului.
– Mă, voi ce dracului faceți aici? Mă, voi vedeți că mama nu e spălată pe dinți?! Mama mea nu e spălată pe dinți! Și așternuturile. De ce dracului nu-i schimbă nimeni așternuturile?
Singura asistentă din salon, care stătea lângă patul altui pacient, s-a uitat la tata și i-a spus doar vă rog, înainte să se întoarcă cu spatele. Nu vorbele tatei m-au liniștit, ci mâna mamei, care a luat-o pe a mea și a strâns-o. Pielea lipicioasă mă frigea. Am rămas din nou fără puteri și m-a bufnit iar plânsul. Mi-am dat jos masca. Nici astăzi nu am foarte multe lucruri pentru care să trăiesc, Guță, dar atunci îmi doream ca mama să tușească pe mine și s-o urmez. M-am născut din ea și trebuia să mor din ea, nu vedeam altă cale. Abia după mai multe săptămâni mi-am dat seama că am făcut-o ca s-o pedepsesc, un fel de Uită-te la fața fiului tău pe care l-ai lăsat singur! Mama se uita și zâmbea. Nu se simțea vinovată, nu-i era frică, nu avea nicio îndoială că voi fi bine. Am încredere în tine, pui. Ți-am dat tot ce am avut și știu că vei fi bine, spunea privirea ei în lipsa vocii. Eu știam că n-o să fiu bine, iar în mine se lupta dorința de a-i distruge această certitudine cu cea de a o mirosi, a o atinge, a o auzi și a o vedea cât să-mi ajungă pentru toți anii în care va lipsi. Și nu încăpea, cât voiam eu să păstrez din mama nu încăpea în mine. Ea era o plajă întinsă și mie mi se dăduseră două mâini și douăzeci de minute în care să adun tot nisipul care-mi curgea printre degete.
– Te iubesc, mami. Nu știu ce să fac fără tine. Nu știu, am mai apucat eu să-i spun înainte să mă vadă asistenta.”

„A discutat un timp cu celălalt șofer, au făcut schimb de numere de telefon și a întors în loc, îndreptându-se spre Spitalul Universitar, aflat la foarte mică distanță. Camera de gardă era plină de persoane care mâncaseră și băuseră prea mult în noaptea de Revelion.”