Spital

„Eram internat în Spitalul de Urologie de pe Panduri cu o infecţie puternică la rinichi, venită aşa, de nicăieri, şi a cărei durere aveam impresia că o să-mi smulgă partea de jos a corpului. Am stat trei săptămâni internat, la început cu febră din ce în ce mai mare şi fără să reacţionez la tratament. Corpul mi se prăbuşea, cădea zi de zi şi nu ştiam dacă această cădere se va opri pe lumea asta sau dincolo de ea.
Există mereu o asistentă care, atunci când eşti externat din spital, îţi zice: „Aţi fost foarte aproape să…“. Am avut-o şi eu pe a mea. Au băgat tot felul de sonde în mine, iar în delirul infecţiei mă asemănam unui câmp petrolifer.”

„Pe hol, medici, asistente, brancardieri. Răniții zac pe scaune, pe tărgi, pe podea, dar vin alții și alții – s-a spart țeava cu bușiți, sângerânzi și bătuți. Louise îl sună pe Bismut, îi zice că maică-sa s-a mai liniștit, dar că ea, una, își pierde capul așteptând să vină un medic, fiindcă în gardă e o aglomerație de nedescris.
„Și pe străzi e nebunie curată,” spune Bismut. „Sunt mulți răniți la spital?”
„Ca la război. Ce naiba se întâmplă?”
„Război, i-ai zis bine,” zice el și închide.
Reflex, Louise dă să facă fotografii, dar o asistentă o saltă pe mamă din scaun, o duce în sala de consultații. Mama face spume la gură, asistenta o trântește într-un pat: „Are epilepsie?” întreabă. „Nu, e doar agitată,” spune Louise. „Dacă n-are epilepsie, de ce face spume la gură?” rânjește asistenta. „Nu știu, nu-s medic,” ia foc Louise. „De fapt,” își amintește ea, „mama a mâncat săpun!” „Păi, ziceți așa,” pufnește asistenta.”

„Intrasem în clasa a 11-a fără prea mult entuziasm. Dar, pe la sfârşitul lui octombrie, au început să circule zvonuri despre dezastrele Puterilor Centrale. Profesorii intrau tot mai bine dispuşi în clasă şi păreau tot mai distraţi. Într-o dimineaţă, am aflat că Germania ceruse armistiţiu. Pornisem spre liceu, dar m-am trezit coborând bulevardul spre statuia lui Brătianu.
Întâlneam grupuri din ce în ce mai vociferante, unii cu mici steaguri româneşti şi franţuzeşti, câţiva în uniforme militare decolorate, peticite. L-am auzit pe un tinerel strigând: „La Komandatură!” şi apoi a luat-o la goană, cu un grup întreg după el. Am început şi eu să alerg, ţinându-mi cu o mână ghiozdanul în spate, să nu salte. Dar n-am mai apucat să ajung până la Komandatură. Undeva, pe lângă Spitalul Colţea, am dat peste alte grupuri gălăgioase, ameninţătoare, şi m-am oprit să văd ce se întâmplă. Cineva se urcase pe acoperişul unei case şi se trudea să fixeze un drapel. „Leagă-l cu centironul!” auzii strigând. Apoi, câţiva de lângă mine începură să râdă cu hohote. Unii aplaudau să-şi rupă palmele. „Are să-şi piardă nădragii pe acoperiş”, spuse cineva.”

„Zi însorită, iar Spitalul Floreasca pare ocrotit de o mână divină.
— La ce oră sunt vizitele?
Flori ascultă răspunsul și-și spune în gând c-ar putea să aștepte chiar acolo, pe trotuarul din fața spitalului”

„A discutat un timp cu celălalt șofer, au făcut schimb de numere de telefon și a întors în loc, îndreptându-se spre Spitalul Universitar, aflat la foarte mică distanță. Camera de gardă era plină de persoane care mâncaseră și băuseră prea mult în noaptea de Revelion.”

„Guță, eu nu știu dacă tu obișnuiești să plângi. Probabil că nu. Viața te-a călit mai mult decât pe mine. Am dus-o eu rău, dar răul meu ar fi fost o vacanță pentru tine. Eu am plâns de multe ori până să intru în acel salon, dar mereu plânsul meu fusese curtat de o stare, de o amintire, de niște cuvinte cărora le lua ceva timp până să sape în mine. Niciodată nu plânsesem de la o imagine. Așa că s-o văd pe mama pe jumătate dezbrăcată, cu două bălți de transpirație în golurile claviculei, cu pielea întinsă pe oasele de pe care carnea se topise, cu ochii inerți fixați pe tavan și vânătăi pe coaste, m-a făcut să plâng în două secunde. Două secunde nu e un mod de-a spune, Guță. Exact atât i-a luat corpului meu să scâncească. Înainte să mi se întâmple, aș fi zis că o asemenea reacție rapidă poate fi doar teatrală, dar nu a fost nimic teatral în imaginea mamei ca o regină egipteană deshumată după trei mii de ani, în mine căzând moale lângă patul ei, ținut de un tată care acum nu mai plângea, de parcă am fi putut-o face doar pe rând.
Bucuria știam că vei veni din ochii verzi ai mamei se lupta cu disperarea de ce nu mi-ai spus din ai mei. Era atât de fericită să mă vadă, încât îmi venea să-mi tai venele. Nu, mamă, tu nu trebuia să fii fericită că mă vezi. Nu ăla era felul de fericire de care trebuia tu să ai parte. Ăla e cel mai nenorocit fel de fericire care există pe acest pământ, pentru că după ce pleci, îl iei cu tine și eu rămân fără nimic. 
A deschis gura, mi-a spus pui și probabil s-a speriat când mi-a văzut capul clătinându-se, de parcă îmi cedaseră câțiva mușchi. Nu din cauza vocii slăbite, a tusei sau a singurului cuvânt pe care l-a putut spune în acea zi aproape că mi-am pierdut cunoștința, ci a dinților plini de mâncare pe care n-a mai putut-o înghiți. Era o umilință în acea mizerie neagră care, după ce aproape m-a doborât, m-a umplut de furie și mi-a redat controlul asupra corpului.
– Mă, voi ce dracului faceți aici? Mă, voi vedeți că mama nu e spălată pe dinți?! Mama mea nu e spălată pe dinți! Și așternuturile. De ce dracului nu-i schimbă nimeni așternuturile?
Singura asistentă din salon, care stătea lângă patul altui pacient, s-a uitat la tata și i-a spus doar vă rog, înainte să se întoarcă cu spatele. Nu vorbele tatei m-au liniștit, ci mâna mamei, care a luat-o pe a mea și a strâns-o. Pielea lipicioasă mă frigea. Am rămas din nou fără puteri și m-a bufnit iar plânsul. Mi-am dat jos masca. Nici astăzi nu am foarte multe lucruri pentru care să trăiesc, Guță, dar atunci îmi doream ca mama să tușească pe mine și s-o urmez. M-am născut din ea și trebuia să mor din ea, nu vedeam altă cale. Abia după mai multe săptămâni mi-am dat seama că am făcut-o ca s-o pedepsesc, un fel de Uită-te la fața fiului tău pe care l-ai lăsat singur! Mama se uita și zâmbea. Nu se simțea vinovată, nu-i era frică, nu avea nicio îndoială că voi fi bine. Am încredere în tine, pui. Ți-am dat tot ce am avut și știu că vei fi bine, spunea privirea ei în lipsa vocii. Eu știam că n-o să fiu bine, iar în mine se lupta dorința de a-i distruge această certitudine cu cea de a o mirosi, a o atinge, a o auzi și a o vedea cât să-mi ajungă pentru toți anii în care va lipsi. Și nu încăpea, cât voiam eu să păstrez din mama nu încăpea în mine. Ea era o plajă întinsă și mie mi se dăduseră două mâini și douăzeci de minute în care să adun tot nisipul care-mi curgea printre degete.
– Te iubesc, mami. Nu știu ce să fac fără tine. Nu știu, am mai apucat eu să-i spun înainte să mă vadă asistenta.”