Întinde mâna, Tiberiu

„Camera era mică și înghesuită. Pe mijloc era un birou masiv din lemn, acoperit cu o coală de hârtie, lipită pe margini cu scotch. Foaia era înnegrită de jeg, praf și scrum de țigară, ruptă din loc în loc și mâzgălită cu tot felul de lucruri pe care domnul Dan și le nota. Pe birou era o scrumieră mare de lemn, plină cu chiștoace și scrum, un pachet de țigări mereu aproape gol, o brichetă dintr-aia de aragaz, un caiet pe care domnul Dan își trecea cine și ce a plătit și chitanțierul. De-o parte a biroului era scaunul pe care stătea el, care cândva fusese tapițat cu catifea roșie. Acum, din catifeaua aia mai erau câteva sfori, care brăzdau buretele de pe șezut, și ăla ros și jegos. De partea cealaltă, era o canapea roșie. Îmi imaginez că fusese acoperită cu aceeași catifea. Acum era mai mult maro, pete de roșu vedeai doar pe partea exterioară a brațelor și pe lângă picioare. Era acoperită cu păr de pisică. Când mă poftea să iau loc, mă așezam ca domnișoarele din perioada Renascentistă, pe un colț, încercând să intru în contact cu o suprafață cât mai mică.
Pe jos era plin de piese, motorașe, fiare și alte mizerii păstrate. Fiecare avea o poveste și era acolo cu un scop precis: să demonstreze că s-a făcut o investiție. De la becuri arse până la motorul cazanului de căldură, piese de la lift, un vechi panou de control sau  găleți cu var. La fiecare întâlnire a noastră, când mă prindea că îmi fixez privirea pe ceva din cameră, îmi spunea povestea acelui obiect. „Acum cinci ani, am schimbat cu totul cazanul de căldură. Nu se mai putea. Cât să mai meargă, era din ’36. Nu ne-au mai dat cei de la gaze aviz pe el. Tot General Electric. Știți cum era blocul ăsta? Erai cineva dacă locuiai aici. Acum mă rog de ei să dea banii la întreținere. Și mulți sunt plecați. Degeaba zice soția de chiriași, ei plătesc la timp, nu ca ceilalți.“ Pereții erau acoperiți de afișe. Postere cu reclame la parfum, restaurante ori diferite mezeluri. Nu știu de unde le avea, dar cu siguranța nu erau de pe vremea când lucra în domeniu. Domnul Dan se prezenta ca arhitect, cu toate că lucrase în domeniu doar doi ani.” (Domnul Dan)

„Terasa e plină ochi. La mesele îngrămădite, pline de pahare și farfurii, se discută aprins sau se râde. Îl vede pe Ovidiu undeva în spate, făcându-i bucuros din mână. Ce idee proastă să vină aici! În cazul vreunui accident, o să moară călcat în picioare. La cât de lungă și îngustă e terasa, la cât de apropiate sunt mesele, e imposibil să pleci de acolo prea repede. Și e o singură ieșire, delimitată de un gărduleț de lemn, acoperit cu jardiniere cu mușcate mari și roșii. E dificil să sari gardul ăla. E greu să-l dărâmi. Are la bază niște cuburi mari de beton. Și mai e și vizavi de Inspectoratul General de Poliție. Râde.
Se strecoară cu greu printre mese și scaune, cerându-și scuze încontinuu de la oamenii pe care îi înghiontește, până când ajunge la masă.
— De ce dracu’ ai vrut să ne vedem aici?
—  Salut și ție! îi răspunde Ovidiu. Ai mai fost pe terasa asta?
—  Am trecut pe lângă.
—  Deci nu le știi coastele.
—  Coaaaste! spune bărbatul, în timp ce se așază pe scaun, scurs de energie.”
(Coaste, ciori, râs și plâns)