O mie nouă sute optzeci și opt

„Prin liceu am fugit de acasă. M-am îndepărtat, pas cu pas, de străzile pe care le cunoșteam, de betonul încins al cartierului în care copilărisem, de garajele părăginite și de băncile vechi și ruginite de sub balcoanele transformate în ABC-uri. Am fugit de oamenii apropiați, pe care de ceva vreme îi consideram plictisitori pentru că erau preocupați de aceleași probleme mărunte - „ce urmează să facem mâine?” - o întrebare care mie mi se părea înfiorătoare, atâta vreme cât noi trăim „azi”, și m-am refugiat la marginea lumii reale, departe de tot ce știam până atunci. Am intrat printr-o hrubă și am ieșit în acel colț de hartă unde scrie „aici sunt dragoni”.
Piața Unirii era locul homarilor dansatori, călători pe spinarea unei broaște țestoase a cărei carapace era asemănătoare dalelor de granit din piață.
Pe atunci eram doar noi acolo, multicolori, rebeli cu ochii pierduți peste acoperișurile cu țiglă crăpată - fiindcă în Timișoara nu se vede niciodată orizontul - printre turlele Domului (cracii adică), înghesuiți umăr lângă umăr și aureolați de soarele care se reflecta din coroana Sfintei Treimi.
Pe Cătălina am întâlnit-o la începutul toamnei, la fântână. Avea părul lung, brunet, și un breton tuns cu precizie. Se bronzase peste vară și semăna, mi-am dat seama mai târziu, cu o actriță de film, poate cu Jordana Brewster. Chiar cu ea. Purta blugi evazați, cu talie joasă și un tricou strâmt cu Pixies pe care scria Where is my mind? Way out in the water. Naiba știe cum făcuse rost de el. La gât avea o bentiță neagră, de care agățase un mic homar argintiu. Citea ceva și uneori se întindea leneșă, la soare, iar atunci i se vedeau șoldurile și stomacul. Fumam țigară după țigară, ca să am un motiv să atârn pe acolo, și
încercam să descifrez titlul cărții. Când a văzut că mă tot holbam la ea, a venit lângă mine și m-a luat la rost:
– Auzi, dacă tot o freci aici aiurea, nu mai bine împarți țigările alea cu mine? Ce-s alea, Camel?”

Fragment din volumul: „O mie nouă sute optzeci și opt”

„Împătimiții internet cafe-urilor formau un ecosistem sensibil, dependent de loc, de miros, de interacțiunile sociale și de grupurile care se formaseră în jurul intereselor comune. Cei mai aprinși erau jucătorii de Counter Strike, zgomotoși, miștocari, agresivi, se visau în PGL (Professional Game League). Se lăudau că îl cunosc pe faimosul #Dumnezeu!, un băiat de prin Calea Șagului, unul dintre cei mai buni din țară, singurul dintre noi care avea calculator acasă. Jucau și rejucau aceeași hartă, de_dust2, nopți întregi, încercând să își perfecționeze traseele și abilitatea de a plasa rapid ținta pe scăfârlia altui jucător. De cele mai multe ori ajungeau să se pizduiască, motivul fiind mereu și mereu același: careva folosea coduri, o alegere absolut dezonorantă.
În liceu, după școală, cu banii din alocație, mergeam în complexul studențesc, într-un cafe improvizat într-o boxă de bloc, fără licență. Pe drum îmi cumpăram o gogoașă cu ciocolată, un Pall Mall mic (pe vremea când erau pachete și de 10 țigări), iar de restul banilor câte ore încăpeau, pe care le petreceam perfecționându-mi abilitățile de WASD și point and click. Tot acolo m-am intersectat, în joc, la un moment dat, cu #Dumnezeu!, care m-a bătut măr. Eu îmi scoteam capul pe după un perete, el mă ciuruia. Eu stăteam ascuns pe undeva, el îmi sărea în cârcă și mă ciuruia. Eu fugeam, speriat, el mă ajungea din urmă și... mă ciuruia. După câteva zile și săptămâni începuse să mă obsedeze.”

„Am aflat, mai târziu, de ce era așa de bun – un truc vechi pe care îl foloseau toți veteranii. Pe #Dumnezeu! îl știa cineva, care știa pe altcineva, amic cu un prieten de-al meu cu care îmi pierdeam uneori vremea, iar la insistențele mele (și un pachet de țigări cadou) m-a dus să îmi facă cunoștință cu el. Atunci am aflat că #Dumnezeu! nu doar că își teroriza inamicii din Counter Strike, ci și vecinii, care trăiau de câțiva ani pe picior de război. De îndată ce intrai în cartier, din toate părțile, din cer și de nicăieri, printre blocuri, te împresurau zgomotele de explozii și rafalele de AK47. Andrei, așa îl chema, nu juca la căști, ci la boxe, pe care le dădea la maxim, cu geamurile deschise. Întotdeauna te auzea venind înainte să te vadă, deci știa unde ești. Era groaza bătrânelor de pe banca din parc și bucuria puștanilor. I-am strâns mâna și m-am uitat la el, peste umăr, fascinat, cum joacă un meci. Apoi, surd și amețit de cap, ca un reporter de război, am plecat încărcat de cele văzute. Din câte știu, până m-am lăsat și eu de Counter Strike, nimeni altcineva nu a mai reușit să îl egaleze pe #Dumnezeu! pentru că nimeni altcineva nu a mai avut curajul să își pună vecinii și (ocazional) poliția pe cap.
#Dumnezeu! #legendă”

„…în Metal Box, din Küttel, unde se asculta Godsmack, Pantera și Disturbed, era mereu o lumină difuză, care îmbia fetele să se dezbrace. Asta era legenda, că dacă vrei să dezbraci vreo rockeriță, o duci în Metal Box și îi dai de băut. Asta ne-a spus-o Lupu, care o dusese pe Roxi acolo, Roxi Rockerița, o gagică de a 9-a care s-a urcat pe masă și a rămas doar în sutien, în aplauzele tuturor, chiar și a barmanilor.”

„Și mai era Omi, ghereta din spatele Muzeului de Istorie, în Centru, acolo unde se bea Timișoreana și Săniuța pe bordură, și se fuma iarbă la adăpostul parcului prost luminat. Muzică nu prea era, Omi fiind mai degrabă locul unde, unde te încălzeai un pic înainte să iei drumul unei alte crâșme din oraș, către alt bar, fie că era Tare, Metal Box, Inca, Small, Intro, Grizzly, Cargo, Taine sau Sakura.
Acolo și-a pierdut Costin talismanul.”

„Timișoara a avut multe baruri de rockeri, în centru și la periferie, cu genuri pentru toate gusturile, de la black metal, la thrash și grunge, până la hard rock și punk. Fiecare avea clientela sa, fidelizată în bună măsură de muzică, de barmani și de prețul (cât mai mic) al berii, dar de fapt de bețivăneala agresivă și de seducția unei imagini de sine gonflată: rockerii sunt mai buni, mai deștepți, mai culți, mai educați, rockerii sunt altfel.
De exemplu:
…în Tare, o bodegă din complex amenajată într-un fost depozit de cartofi, la subsol, berea era cea mai ieftină, iar volumul muzicii – Mayhem, Darkthrone și Behemoth – depășea cu mult recomandarea oreliștilor. Ceaușescu, barmanul, trebuia să urle cât îl ținea gâtlejul ca să se facă auzit. Mesele erau improvizate din lăzi de bere, lămpile de pe pereți erau mascate de niște cranii artizanale, și mirosea a urină de la buda care nu avea ușă și nici chiuvetă, legenda fiind că Spiritul Metal, adică unul dintre metalarii care atârnau acolo în fiecare seară, le spărsese cu jetul de pișat.”

„…în Inca, din Piața 700, se strângeau punkerii și făceau o chetă ca să împartă ori niște bere la PET pe terasă, ori de un bilet la al nu știu câtelea concert Pavilionul 32 sau Haos. Atunci când nu își făceau planuri de ajuns în Vama Veche cu nașul, unde puteau să stea pe plajă, să bea pălincă și să leșine pe undeva, preferabil fără să fie duși de curenți mării în Bulgaria, punkerii din Inca, toți Antifa, se baricadau în cârciumă ca să nu ia bătaie de la ceilalți punkeri din oraș - neo-naziștii din Noua Dreaptă.
O lume veselă și nu prea.”