Andreea Sepi

„Câmpurile, împărțite în fâșii tot mai mici și întretăiate de drumuri subțiri, pe măsură ce avionul cobora spre Timișoara. Apoi, de niciunde, o pistă gri lângă o clădire micuță, rumoarea și foiala pasagerilor în timp ce roțile încă rulau, scosul bagajelor, îngrămăditul lor mult prea repede pe culoarul mult prea îngust, tropăitul nerăbdător de-a-n picioarelea și momentul în care ne-am deșertat cu toții afară din burta aeronavei, direct pe ciment, șerpuind cum ne-a tăiat capul către poarta deasupra căreia scria mare: SOSIRI.
Banda de bagaje, într-un colț, era ridicol de mică. Mircea, culegând de pe ea valizele, nu vedea umorul. Se încrunta, încerca să pară neimpresionat, neatins, poate era chiar jenat, poate nu era deloc în largul lui sau poate, dimpotrivă, descoperea că-i mai în largul lui acolo decât oriunde altundeva și asta-l irita, îi stârnea amintiri dureroase. Se formaseră cozi peste tot, și la bagaje, și la controlul de frontieră, iar lui reflexe de mult îngropate i se declanșaseră din nou, își dădeau singure voie s-o facă, era în priză, era altul, o lăsase moale și cu politețea. Nu mai era, ca mine, turist. Devenise participant cu miză în ceva ce nu înțelegeam încă prea bine. Amabilitatea lui canadiană s-a evaporat, înlocuită de o tensiune aproape sonoră, de arc electric, iar obișnuita lui bunăvoință protectoare a devenit instinct feroce, autoprotector. (...) Avea cu el, desigur, și pașaportul românesc, dar înadins l-a arătat numai pe cel canadian. La fel făcuse pretutindeni în Europa. De parcă pe cel românesc n-ar fi scris, cu litere de-o șchioapă, PAȘAPORT, ci RUȘINE. INFERIORITATE. PERSOANĂ NEGLIJABILĂ. (...) 
Afară, îmi amintesc claxoanele, mașinile parcate strâmb, forfota din parcare! Haosul de voci vorbind românește, râsetele, certurile, toată nebunia aceea proaspătă și reconfortantă, ingeniozitatea înjurăturilor! Îmi amintesc că până și asta m-a amuzat.
Mircea s-a pus pe selectat tăios taxiuri, ceva în el se înfoiase de parcă își înțelegea, abia acolo și atunci, importanța, eforturile, deceniile de muncă asiduă și de rigoare. Încerca să pară de-al locului și negocia totul la sânge – ai fi zis că, în capul lui, toți anii aceia ar fi vorbit doar românește, doar româna aia de cartier, de băiat șmecher care nu e în niciun caz „fraier” sau „fraieribil” (în aeroport am auzit cuvintele astea pentru prima dată din gura lui) – însă, concomitent și poate chiar mai abitir, își dorea să pară deasupra locului, să-l domine.”

Crisalidă, volumul 1.

„Ei bine, între timp, el, mezinul, ajunsese cadru universitar la Politehnică. În primăvară fusese promovat lector cu normă întreagă. Salariul crescuse și el. Aplauze și ovații? Aiurea. Avea totuși un defect major: nu era inginer. Și era numai una dintre multele metehne în care se complăcea, cu toate neajunsurile ce decurgeau din ele.”

Crisalidă, volumul 1.

„Ne-am întors de acolo, apoi el s-a dus la o întâlnire confidențială de afaceri în Mall. Am primit un mesaj de la Silviu. Era în fața blocului. M-a sunat. I-am răspuns, dar n-am rostit nimic.
— Ina, vorbește, spune ceva.
Am tăcut.
— Ești în regulă? E Mircea acolo? Nu poți vorbi?
Am respirat și ne-am privit doar prin geam.
— Ina, spune-mi că te-ai limpezit și că nu-ți lipsește nimic, și ai cuvântul meu că facem abstracție de toate celelalte. Pentru totdeauna. Prieteni, așa cum ți-ai dorit.
Mi-am înghițit un scâncet.
— Atunci amână-l. Hai să mai așteptăm să…
S-a oprit. Oare fiindcă se pregătea să spună „să așteptăm să moară tata”? Mi-au dat lacrimile.”

Crisalidă, volumul 1.

„Silviu are un program mai flexibil. Vine, pleacă, nu-l prea găsești pe-acasă. Predă la Universitate acum, se ocupă și de masteranzi. Peste zi are cursuri, proiecte, lucrări, mai câte o ședință… Astea se cam lungesc până seara. Printre ele, mai trece uneori să scoată câinele și-și încropește ceva de mâncare. Alteori – mai rar – vine să mă ia de la laborator și ieșim în oraș, la o pizza și un suc. Mă rog, eu, acum, la un suc. El bea bere. Beri, la plural. Terapiile lui cele de toate zilele.”

Crisalidă, volumul 2.

„Silviu împietri.
— Poftim? Ce accident? Unde?
— A fost lovită de o mașină în zona Bastionului, continuă polițistul, răsfoind hârtii. Aseară la orele… circa 22:45. S-a aruncat în fața mașinii. 
Auzi o voce din fundal zicând: Asta nu știm încă sigur, Marcele!
— Mda. Nu e sigur. Se pare că s-a aruncat.
— Și în ce stare e? întrebă Silviu stupefiat.
— Nu pot să vă spun, n-am fost la fața locului, noi suntem tura de dimineață. Telefonul era praf și abia la investigație i s-a găsit în portofel bilețelul, de-aia vă sunăm acu…
— Ce bilețel? De adio?
Simți cum intestinele i-o luau la vale. Un gând sinistru, o amintire înăbușitoare își înfipse ghearele în el: hotărâse așadar să iasă din timp, din trup, de una singură? Din cauza lui? Din cauza lui…”

Crisalidă, volumul 2.

„Spre dimineață reapăru și Mircea, cu energii împrospătate, dar și cu dușmănii renăscute. Avusese, probabil, răgaz să se gândească. Se uită urât la el, nu-i spuse o vorbă și dispăru pe culoarele secției de Neurologie. Silviu se târî iar la maică-sa și dormi acolo, cataleptic, până spre după-amiază. Apoi fugi scurt la facultate, avea câteva chestii de pus la punct. Îl sunară și de la librărie cu o sumedenie de întrebări. Se repezi în Unirii și scoase ultimele acte medicale de la tradus. Alergă așa până spre seară. A câta zi, a câta seară? Apoi se duse la spital să-l înlocuiască pe Mircea, deși nu mai era mare lucru de făcut. Singurul lucru de făcut era să petreacă noaptea cât mai aproape de ea. Să-i transmită din energia lui. Și, dacă mai ajută la ceva, eventual să se roage. Orice. Orice, dacă ajută.”

Crisalidă, volumul 2. 

„— Nu vrei să vii la prânz? 
— La mama ta? Nu cred că-i potrivit. E ritualul vostru.
— Dacă vrei în oraș, te duc eu. Te pot lăsa la Flora, te plimbi puțin pe faleză și, când vin cu Ștefan de la maică-mea, te aduc înapoi. Sau te reped undeva să mănânci. Să mâncăm împreună, dacă vrei.
Undeva, într-un spațiu public. Unde tăblia mesei dintre ei crea un context safe.”

Crisalidă, volumul 2.

„Ar fi venit într-o suflare și dac-aș fi chemat-o singură, își dăduse seama imediat. Așa că trei zile mai târziu, marți, când pe Arina o surprindea grindina în Făgăraș, el ședea față în față cu Liana sub sprinklerele unei terase. Era mistuitor de cald. Își dăduseră întâlnire doar ei doi în Mall, în pauza de prânz. Fără ăialalți, și mai ales fără Vio. Nu era deloc fericită în căsnicie. Îi povestise că n-a avut de ales, făcuse doi copii și era legată, dar era sătulă de tot, ar fi trebuit să se care de mult; acuma că băieții erau mari, l-ar părăsi și mâine, dar unde să se mai ducă? (...)
A făcut doi copii la momentul oportun și cu asta te-a potolit, gândise Mircea împăcat și-și propusese să rețină strategia. Așa se domesticește femeia.”

Crisalidă, volumul 2.