Piața Victoriei (Fosta Piața Operei)

Cărturești Operei se află în locul fostei librării Eminescu, un loc emblematic pentru comunitatea literară și culturală a Timișoarei. Spațiul găzduiește evenimente artistice, lansări de carte sau concerte. 

Deși crimele s-au petrecut în mai multe locuri din Timișoara am ales Piața Operei ca loc reprezentativ pentru manifestațiile din decembrie 1989 care au lăsat răni ireperabile în istoria Timișoarei și nu numai. 

„Soţul doamnei Ciobanu a ieşit pe balcon ca să vadă cum arde cofetăria de vizavi. Constantin Iosub a plecat să asculte colinde la Catedrală. Florica Sava se întorcea cu fiul dintr-o vizită la cumnata ei, când s-a întâlnit cu acel ARO alb. Era ora 17. Tot spre casă, dar pe la 22, veneau Balogh Pavel şi ai săi; la confluenţa străzii Reşiţa cu Platanilor au fost întâmpinaţi cu foc automat. A ajuns un singur glonte. Nicolae Ovidiu Munteanu stătea de vorbă cu doi colegi în faţa unui cămin studenţesc. Moartea, pentru el şi pentru încă unul, a venit de pe un transportor blindat. Al treilea s-a ales cu antebraţul smuls. Tot un ARO (acelaşi?) i-a adus sfârşitul şi lui Rudolf Sporer. Întors din oraş, acesta a ieşit iarăşi din casă pe la 20.30, auzind că manifestanţii sunt în Calea Lipovei. Cam în acelaşi loc, lângă semafoarele de pe strada Ialomiţa, însă la 1 noaptea, s-a prăbuşit Silviu Motohon. Petru Haţegan urcă, în staţia Gătaia, în trenul de Timişoara; abia sosit, la ora 18 este împuşcat în Piaţa Operei. Maria Andrei pleacă de acasă cu un vecin. Pe la 10 seara, după ce au fost cu demonstranţii prin complexul studenţesc, primeşte, pe Podul Decebal, un cartuş în cap. Constantin Zabulică e vizitat la ora 14 de un prieten, care-i povesteşte ce se petrece în oraş. În cinci minute se îmbracă şi pleacă. „A plecat şi plecat a fost – va zice nevastă-sa – pentru că de atunci nu l-am mai văzut”. Moartea îl ajunge în dreptul farmaciei de lângă maternitatea de pe strada Odobescu.”

„Ne-au scos o singură dată la o defilare pe tipic nord-coreean, pentru ziua de naștere a Tovarășului. Cum Tovarășul e născut pe 26 ianuarie, când ziua e geroasă și scurtă, manifestațiile astea de euforie populară și extaz proletar se filmează, de regulă, vara. Dă mai bine pe sticlă. Pe noi, dacă nu mă înșel, ne-au scos chiar în septembrie ’89. Se terminaseră lucrările în Piața Operei – în calitate de inginer- constructor, lucrase și tata acolo. O transformaseră în spațiu pietonal. Cu dalele ei noi, pătrățoase, și fără liniile de tramvai care o traversau înainte, piața arăta acum ca un imens poligon de paradă. În cinstea Tovarășului, desigur. Numai că – ironie a sorții – n-a fost pentru ce s-a pregătit. Peste doar câteva luni, într-un decembrie călduț, în același spațiu, zeci de mii de timișoreni revoltați aveau să se adune ca să strige la unison „Jos Ceaușescu!”. Deși unii din ei aveau să cadă secerați de gloanțe, strigătele acelea aveau să se întețească, ba chiar să se diversifice până la „Jos comunismul!”, „Libertate!” și „Există Dumnezeu!”, iar din tunurile tancurilor aveau să se ițească garoafe. Dar dacă ne-ar fi povestit cineva asta în septembrie ’89, când am fost scoși cu forța la defilare, ni s-ar fi părut SF. Ne-au chemat dis-de-dimineață, ne-au amplasat în obiectiv – clasei mele îi revenise zona dintre fostele cofetării Violeta și Piticul (sau poate-n față la Casata, unde se pozează lumea acum cu luminițele I ♥ TM?) –, ne-au împărțit stegulețe șis-au răstit la noi cu vagi instrucțiuni regizorale.
Am repetat de câteva ori, acceptabil. Apoi ni s-a spus s-așteptăm. Va veni un elicopter să ne filmeze. Am așteptat. Nimic. S-a făcut prânzul. Degeaba. Ne dureau deja picioarele, jucaserăm toate șotroanele posibile, ne îmbrânciserăm cu băieții, ne așezaserăm rând pe rând pe borduri, fuseserăm ridicați că nu-i respectuos, certați încă o tură, eram lihniți și muream de sete, dar n-aveai de unde să-ți cumperi nimic, needless to say, în magazine sufla vântul și nici nu ne lăsau să plecăm. Că dacă vin chiar atunci cameramanii din cer? Începuse să ne cuprindă exasperarea.
Umbla vorba că, dacă nu vine elicopterul astăzi sau dacă nu iese filmarea bine, ne mai cheamă și mâine, tot așa. Când în sfârșit s-au auzit, în văzduh, rotoare, am fluturat atât de vânjos din stegulețele alea de rahat, pe care nici măcar nu ne-au lăsat să le luăm acasă, încât am părut chiar convingători. Bucuria noastră era autentică.”

Fragment din proza scurtă „Un tramvai numit Decembrie” de Andreea Sepi

Poetul periferiei în costumul lui de lord scăpătat
făcea popasuri nocturne la restaurantul Lloyd – pe Corso –
comanda Murfatlar Pinot Noir și aprindea țigări lungi
Dunhill veritabil din care trăgea cu sete expertă
și privea învăluit în fum dansatoarele brune și blonde
făcând piruete pe ring în ritmul orchestrei lovindu-și
cu brațele goale când șoldurile albe când fundurile vesele
strălucitoare ca niște luni pline. În zori poetul periferiei
se strecura cu chipul mov cu pașii tăcuți în piața pustie
a Operei. Clopotele Catedralei tocmai băteau în aerul viu
al dimineții anunțau neverosimil de limpede slujba utreniei
și porumbei nenumărați coborau de pe turle i se-așezau pe umeri
îi gângureau pe creștete și peștii de bronz începeau să depene
cu gurile lor căscate până la cer povești incredibile despre sângele
ce va șiroi în rigole și va spăla păcate de moarte și va boteza
chiar piața istorică a orașului.

„— E... bine?
— Da. Foarte bine. Și mai am să-ți spun ceva important. Ceva ce ne privește pe toți. Poți să vii acum până-n centru? Te așteptăm la o terasă.
— Încerc. Să văd cum găsesc loc de parcare.
— Bine, ne auzim.”

Crisalidă, volumul III.

„Florentina trecea printr-o restructurare majoră cu magazinul, probabil în ton complet cu vremurile, care se schimbau rapid, mai ales în aria comerțului. Avea de concurat nu doar cu legile tot mai nepermisibile, șpăgile tot mai mari, furnizorii tot mai restrictivi, ci cu însuși centrul orașului, în care înfloriseră o pleiadă de magazine. Problemele erau multiple, începând cu faptul că magazinele astea vindeau produsele reale ale mărcilor pe care cei din cartier le cumpărau mereu contrafăcute, la preț mult mai ieftin și o calitate de care nimănui nu-i păsa, din simplu motiv că nu aveam termen de comparație. Odată ce unii dintre noi au început să vadă ce înseamnă niște adidași adevărați, am început să ne îndoim de calitatea mărfurilor aduse de Bondi și alți furnizori dubioși la Flory. Apoi, mai era aspectul magazinului, feng shui-ul locului. Florentina era matroana absolută a unei încăperi de 6 metri pe 6, un loc înghesuit în care aveai impresia că marfa pica peste tine dacă-l comparai cu cele din centru. Oalele erau mânuite mereu întru exemplificare, hainele erau expuse pe umerașe improvizate, cartușele de țigări formau grămezi dreptunghiulare oriunde mai era loc, iar ciocolățile și restul dulciurilor erau expuse pe rafturi înalte, unde nu puteau fi atinse decât dacă le cumpărai. Cu dezordinea simpatică de marfă, mătușă-mea fumând înțolită ca șefa pirandelor, maică-mea trebăluind printre rafturile înghesuite, două pahare de Angelli pe tejghea, scrumiera plină, scaunul mereu disponibil pentru cine vroia să stea la povești, te simțeai ca acasă. Problema era că, după ce mergeai în magazinele din centru, nu mai vroiai neapărat să petreci atât de mult timp ‘acasă’. Acolo spațiul era larg, culorile pale, luminile prietenoase, iar vânzătorii te tratau ca pe cineva din familia regală dacă arătai că ai bani de cheltuit.
În plus, țigările se găseau peste tot, oalele nu se mai vindeau ca odinioară, și hainele erau niște biete copii ale minunățiilor vândute în centru, unde vânzătoarele nu-ți suflau fumul în față și nu beau Angelli la tejghea. Și-apoi, magazinele cu autoservire în care puteai învârti ciocolățile pe orice parte și fâșâi orice ambalaj colorat între degete erau iarăși la mare căutare. Oamenii au început să meargă la Flory doar ca să stea la taclale și au încetat să mai cumpere câte una alta.”

„Am să i înving, Oana, am să fac o crescătorie de pisici și o să mi burdușesc casa cu radiouri, undele lor interferează și i împung ca niște cuțite. Am să mă înconjor de ele, ca Decebal în  munți, am nevoie de un pisic mare, nu, am nevoie de un leu cu  răget puternic, o să l numesc Claudius Maximus, iar dacă voi fi  înfrântă, el va spune lumii mai departe despre Ei, tuturor celor  care merg la zoo și ascultă. Va spune și despre mine că sunt abilă  în a întinde curse, deși fragilă ca o trestie – zice Oana, am adunat un întreg arsenal de aparate, o plasă țesută din antene, casa mea va deveni câmpul rezistenței și luptei până la ultima suflare.  Vocile lor nu se mai aud de vocile multiple din radiouri și atunci toate becurile din casă se ard și ne e foame să faci ouă prăjite din ele, șoptește domnul cu pălărie înaltă să curgă lent din tigăi și din radiouri ca galbenul din păpădii. Ei lucrează și cu tăițeii, cu incendiul și cu obiecte mici ca piunezele. Au încercat să l sufoce pe Luigi. Într o zi în care vră biuțele ciripeau strident și copiii țipau ascuțit, de parcă erau chinuiți. Erau mulți, traversau Piața Operei încolonați doi câte doi  și măcănitul vocilor lor îmi irita auzul, cafeaua devenea incoloră și zahărul iute. Pocnetul unui pahar spart, scăpat din mână de  un chelner neatent, a tunat ca un gong greu în tâmplele mele și  șoaptele au început să se audă amestecat, printre voci distonante de preșcolari. Am privit în jur ca o zebră încolțită, copiii încolonați  se mișcau atât de lent pe ritmul șoaptelor pe care nu le înțelegeam  și nu voiam să le înțeleg, un cuplu de liceeni se sărutau și se lingeau pe obraz la câțiva metri de terasa unde stăteam așezată,  înmărmurită în ora 10:41 a dimineții. Le puteam vedea limbile  moi într un sărut odios, minutul ăsta parcă încremenise pe telefonul meu și mă prefăcuse și pe mine într o statuie din centru, cu cafeaua aburindă în față. De undeva din dreapta mea se auzeau mugete, strigăte de agonie ale unei cornute torturate de  fier roșu, iar un susur de voce își creiona cuvintele tot mai clar: - Dă le foc, Sânzinica.”