Proză scurtă

„– Domnișoară, permiteți-mi să vă întreb ceva.
S-a oprit în fața lui așteptând. Ar fi pus jos sacoșele cu ghete și pulovere și sarafane. Ia te uită,
așa ar fi fost Kurt Cobain la vârsta asta, s-a gândit. Așa ar fi arătat. Mai mult ca sigur. I-ar fi
plăcut un interviu cu el. Kurt Cobain trăiește pe Strada Lipscani, ar fi preluat tabloidele.
– Știți cumva de câte rochițe și bluzițe are nevoie lumea asta?
– Poftim? 
N-a auzit bine, era dusă pe gânduri.
– Ca să se izbăvească, vreau să spun – a continuat pe același ton egal bătrânul.
Săracul, era dus cu pluta. 
– Văd că n-ați înțeles: de câte bluzițe, rochițe și fustițe are nevoie lumea asta ca să se izbăvească?
Clar era dus cu pluta. Nici nu se putea altfel.
– Chiar așteptați un răspuns la întrebarea asta?
Ar fi vrut să adauge și stupidă, dar cuvântul s-a oprit pe buze. Bătrânul o fixa cu o privire
albastră și apoasă. I-ar fi venit bine puloverul gri, da, i-ar fi pus ochii în evidență. Kurt Cobain.
Pictorialul grunge. Era deja târziu. Întârziase la redacție.“

„În parcul Ioanid a revenit toamna. Frunze răzlețe se risipesc în toate direcțiile înăbușind pașii trecătorilor. Soarele e mai puțin agresiv, viața se scurge parcă mai lent, ca asfaltul fierbinte răsturnat dintr-o roabă. Poate abia acum parcul își va aparține sieși în întregime. 
Pe aici au trecut Anton Holban, Matei Iliescu, Ioana, Nora, eroina lui Sebastian care locuia într-un bloc pe Dacia, și alții, mai mult sau mai puțin cunoscuți al căror nume istoria nu le-a reținut: timpul are memorie scurtă. [...]
Mă plimb prin parc. Un pod de piatră, un coș stingher, anacronic, unde nu va mai cânta niciodată fanfara militară duminicile la prânz, un câine aleargă cu semeția unui lord englez - stăpânul îl strigă Damaschin - deci nu e lord și nici englez - un iaz suspină după apă, alei discret întortocheate în penumbră. Puțin praf, este o toamnă uscată, câțiva copii țipă. [...]
Oamenii vin și pleacă. Unii mai repede, alții mai încet, e firesc, ne aflăm într-un parc. Ce ar putea să facă?
Memoria mea este o bibliotecă răvășită; amintirile așezate în dezordine, amestecând locuri, fapte, întâmplări, gânduri, mici-mari evenimente[...]
Ioanid, un parc mic, umil și modest ca un bătrân funcționar de la Asigurările Sociale, banal, decent, cu bănci și verdeață, înghesuit între case, în mijlocul orașului, conservând cu grijă trecutul, amintirile.”

„Sammy se gîndea la astfel de lucruri în momentul în care intra pe strada I.C. Brătianu, dinspre Biserica Botezătorului. La început nu băgă de seamă agitația din josul străzii, undeva în fața lui. Dacă ar fi fost mai prezent, încă ar fi putut face cale-ntoarsă.
Fu smuls din gînd de un fluierat dintr-acelea de stînă, născut din contorsionarea măiestrită a limbii și nu din vreun țignal ca la meciurile de fotbal. Sammy privi cu surpindere la soldatul ce fluiera și care îi făcu semn cu mîna, imperativ, ca și cum ar fi spus „da, da, despre tine e vorba!”, apoi o porni în pas alergat spre el.
În acel moment, Sammy s-a oprit. Și-a privit, din reflex, ceasul de la mînă. Soldatul venea hotărît, legănînd o pușcă veche, din răzbelul trecut. „Colonelul a aflat de noi!” - fu primul gînd al tînărului și această ipoteză îl anestezie pe loc. Înfipt în mijlocul trotuarului, așteptă pînă ce soldatul ajunse aproape. Trăgîndu-și sufletul, acesta adăstă cîteva momente, privindu-l pe Sammy concentrat, de parcă i-ar fi numărat firele de păr de pe obrazul neras. Sammy îl privea și el - soldatul, măslinos la față, puțin la trup și cu două capete mai mic decît Sammy, părea chiar mai tînăr, nu era limpede dacă avea 20 de ani împliniți.”

„Cînd au ajuns în dreptul lor, au cotit la stînga și au continuat să coboare. Coloana care îi aștepta s-a pus în mișcare îndată ce au trecut și gărzile care îi mînau din urmă. Aceștia le-au ordonat și celor care veneau acum după ei să ridice mîinile, așa că fetița a trecut în brațele tatălui, care a luat-o cu o mînă, în timp ce pe cealaltă o ținea ridicată.
A început numaidecît să numere pe degete:
_Unu.
_U-nuuu, a zis fetița după el și a apropiat palma de gura lui.
_Ce vine după unu?
_Doi-iii.
_Corect, doi. Și după doi?
_Doi-iii, a zis fetița din nou.
_Nu doi, trei.
_Tei-iii.
_Așa, trei. Și după trei?
Fetița a ridicat din umeri. N-avea încă doi ani.
_Patru.
_Patuuu, a zis ea, dar mai mult pentru ea, și a început să își sugă degetul mare.
_Terminați cu asta, a zis atunci ofițerul. Fără semne cu mîinile, că te pun s-o ridici și pe cealaltă, ai înțeles?
Bărbatul a dat din cap. Fetița își pusese fruntea pe umărul lui. Ținea și ea o mînă în aer și, din cînd în cînd, o lovea pe mama ei peste antebraț cu ea. Ar fi vrut să o facă să lase brațele jos.
În afară de cîte un scîncet de durere, care străbătea mulțimea pînă acolo, în spate, nu se auzeau decît pașii tîrșîiți ai oamenilor. Se îndreptau spre gară, în fața căreia se vedeau alți oameni, dar nu se înțelegea dacă erau vii sau morți.
_Vezi? Ne trimit undeva, nu ne împușcă, i-a șoptit atunci copilului, uitînd pentru o secundă că soției voia să-i spună asta.”

„Acolo, undeva în față, se înalță Sinagoga Mare - deși „se înalță” și „mare” e cam mult spus, fiindcă e o construcție destul de scundă comparativ cu blocurile din jur. Sinagoga, cum o știu toți ieșenii. Una din puținele rămase, așa mi s-a spus cînd am venit în Iași. Cică odinioară, înainte ca evreii să plece „la Palestina” erau cu zecile, dădeai peste ele la tot pasul. Fiindcă aici a fost cartierul evreiesc. Cu case prăpădite, șubrede și puchinoase. Un fel de ghetou, cu lume săracă și murdară. Acum, după sistematizare, locul arată mult mai bine. Așa mi s-a spus.
Numai că mie îmi place sinagoga nu fiindcă ar fi vreun monument arhitectonic de excepție, ci fiindcă e sinagogă. E o bucată din Iașiul vechi care a supraviețuit acolo, o bucată din lumea parcă mai bine așezată de odinioară.”

„Iar în Tîrgu Cucu, acolo unde e rondul de tramvai, sînt zidurile mănăstirii Golia, pe care o tot întîlneam prin cărțile scriitorilor de-aici înainte s-o văd de-adevăratelea. Toate, semne ale Iașiului românesc, armenesc, evreiesc și ce-o mai fi fost orașul ăsta. Multietnic, cum se zice acum. Locuri unde mai multe neamuri trăiesc laolalt - astea mi s-au părut întotdeauna locuri bune. Ca Viena. Ca America. Sau ca Brăila ori Timișoara, de unde am venit aici.”

„Am închiriat din Bistrița o mașină și ne-am dus cu toții la Iași. Am căutat cimitirul evreiesc și am reușit să-l găsesc și am intrat, după ce m-am rugat o vreme de o doamnă nebună, înconjurată de cîini care lătrau, mîrîiau și se izbeau de gard, speriindu-mi copiii și făcînd-o pe nevastă-mea să bombăne „tu, cu cimitirele tale evreiești, ce te-a apucat, tu nu ești evreu”. M-am dus la monumentul în formă de vagoane de tren și am început să șoptesc: David, pe unde ai umblat? Rifca, hai pînă la gard. Moshe, mai ai dulceață din aia bună? Saul, Lea, Rahela, Marcu și apoi iarăși David și David și David, pînă cînd nevastă-mea m-a luat la rost că ce tot bolborosesc acolo și eu i-am zis supărat să mă lase în pace. „Haide mă' odată că li-i foame copiilor”. M-am uitat pe rînd la cei cinci băieți ai noștri, frumoși, plictisiți și înfometați și m-am rugat în gînd să nu-i bată românii, să nu-i omoare poporul român, să nu-i alunge din țară și nici ei să nu omoare pe nimeni. Apoi l-am săltat pe cel mic în brațe și am zis: „Gata, gata, haideți că vă duce tati la Mc Donald's”.