Proză scurtă

„Suntem colegi de clasă și de bancă. Ambii am venit la liceul „Dositej Obradović” în septembrie ’95, la începutul clasei a XI‑a. El, din Belgrad, eu, din părțile locului. Dača e o prezență exotică atât la școală, cât și pe stradă. E rotofei și ras în cap, fapt care îi scoate în evidență cicatricile rămase după o căzătură de pe munte.”

„– Auzi, ce înseamnă Burebista?
– A fost o căpetenie sau un rege al dacilor. De ce?
– Așa se numește strada pe care stau, cu toate că pe bloc scrie Zborului. Aia ce înseamnă?
Chiar dacă e de un an și jumătate în Timișoara, Dača vorbește destul de prost românește. Zice că nu prea are cu cine conversa, având în vedere că singurii prieteni pe care și i‑a făcut sunt cei de la liceul sârbesc.
– „Ulica Leta” (Strada Zborului)? Ce nume cretin! E mai ok Burebista.”

„În Piața Maria, tramvaiul o ia la stânga. La prima coborâm. În cartierul Lahovary sunt singurele trei birturi în care se ascultă muzică rock. Sau cât de cât rock. Eu sunt mai orientat spre metal și punk‑rock, el spre oi‑punk și ska, dar „Blues”, „Rockline” și „Retro” sunt tot ceea ce oferă momentan Timișoara în acest sens. Distanța dintre ele nu e de nici 200 de metri și clienții migrează foarte des dintr‑o afumătorie în alta. În general, oamenii care ies pe acolo se cam știu între ei, mai mereu găsești câte o meclă cunoscută pe la mese, indiferent la ce oră ai veni.
– Unde vrei să încercăm mai întâi? mă întreabă.
– Hai să vedem cine‑i jos, la Rockline, după care purcedem spre Retro, că acolo poate ne și bagă muzică, am un cd cu M.O.D. la mine.”

„Am dat să plecăm, dar cineva a fluierat după noi.
– Sârbule, ce faci? Ghere ide!
Era Tele, vecinul meu din Circumvalațiunii, care făcea parte din gașca „mahulelor”, cea mai temută și respectată din undergroundul timișorean. Ei au fost primii care au introdus hip‑hop‑ul în această lume și și‑au permis să răspundă violent la șicanele și provocările cocalarilor la adresa tinerilor „alternativi”, foarte frecvente la începutul anilor ’90. „Mahării” și‑au făcut studiile la Subway, primul bar de roacări de dupăRevoluție, iar lucrarea lor de licență se leagă de scandalurile cu șmecherii sau treningarii din Șagului, cei mai smardoi din oraș pe vremea aia.”

„Ne‑am luat patru beri și am început să depănăm proaspetele amintiri de la recentul Bal al Sfântului Sava, organizat în fiecare an de către Uniunea Sârbilor din România la Opera timișoreană. Era unul din cele mai solemne evenimente identitare ale comunității noastre, la care toată lumea venea îmbrăcată la patru ace pentru a asista la sobrul și tradiționalul regal artistic, cu o pronunțată tentă folclorică și turbo‑folclorică. Dača nu a fost în viața lui la chestii din astea la Belgrad, așa că aici s‑a dezlănțuit: a apărut așa chel, în bocanci și cu blugii rupți, încercând să conducă o horă populară în holul operei. Chiar dacă habar n‑avea să danseze, la un moment dat, a scos o batistă și a învârtit‑o în jurul capului, așa cum fac soacrele la nunțile sătești. Evident, totul după ce topisem la barul de la etaj mai mult de jumătate de ladă de bere. Directorul școlii noastre, dar și majoritatea profesorilor, au fost consternați de outlook‑ul și comportamentul noului elev.”

„– Ok, lasă asta, spuse Dača, luând o gură sănătoasă de bere, spune‑mi dacă mai susții că l‑ai văzut în clasa a VI‑a pe ursul ăla care se masturba la grădina zoologică?
Asta era una din poveștile favorite auzite de la mine. Nici nu mai știam dacă era adevărată sau o inventasem pentru a accentua hazliul unui moment, dar în fața lui susțineam cu seriozitate și tărie că fapta s‑a petrecut întocmai. Ne‑a dus profesorul de biologie să vizităm Grădina Zoologică de la Pădurea Verde, iar la un moment dat am văzut un urs care părea că se autosatisface.
– Și cum a făcut? a întrebat Dača, preconizând o nouă criză de râs, amplificată de cuiul fumat în fața Rockline‑ului, și‑a ridicat piciorul pe un buștean? Într‑o mână ținea niște frunze din care mușca cu nesaț, iar cu cealaltă își freca pompierul? Ha‑ha‑ha‑ha! Tu nu ești normal, jur! Cum poți să minți în halul ăsta?”

„Dârdâiam și traversam cartierul Elisabetin în pas de marș. La un moment dat au trecut pe lângă noi două babe matinale care vorbeau în șvăbește. Mi‑am dat seama că nu am mai auzit de ani de zile acest dialect în propriul meu oraș, în care cu doar trei decenii în urmă trăiau câteva zeci de mii de nemți. Vorba unei poezii: Ich han schon öfters noch studiert, was mit unserem schwowisch mol passiert? În Timișoara poți auzi mai degrabă chinezește sau arăbește decât șvăbește. Vremurile s‑au schimbat și nu neapărat cum ne‑am fi dorit noi la Revoluție. 
[...]
E ciudat să descoperi, chiar și într‑o friguroasă dimineață de februarie, că într‑o Timișoară înstrăinată și depersonalizată încă mai există oaze timișorene autentice. În Ronaț, Mehala, Iosefin, Lahovary, Circ, Fratelia, Freidorf… Pe străzi, în case, în curți, în (tot mai puține) birturi, în graiuri, în obiceiuri. Și în oameni. Acestea sunt micile Timișori ale amintirilor și speranțelor mele.”

„Odată ajunși în Complex, ne‑am îndreptat către legendara bodegă „Creștinii”, care, spre marea noastră uimire și satisfacție, era deschisă. Lăsând la o parte faptul că interiorul arăta ca după bătălia de la Kursk, pe moment ni s‑a părut cel mai încântător loc de pe planetă. Problema a fost că vânzătoarea n‑a vrut să ne dea două beri dacă nu‑i plătim pe loc, dar, până la urmă, am convins‑o că suntem clienți serioși, nu ca alții. Înăuntru mai erau câteva persoane. La o masă stăteau doi tipi pe care îi cunoșteam, Șoni și Spumă, iar la alta, o gașcă din care nu știam pe nimeni, probabil olteni din Complex. Și în timp ce Dača tocmai citea încântat ultima mea poezie cretină pentru copii, cele două tabere s‑au luat la bătaie. De fapt, Spumă s‑a încins cu vreo trei tipi de la cealaltă masă, iar Șoni, care ieșise de la budă, a sărit să‑l ajute.”

„Ajunși pe strada Daliei, Dača a văzut pe o pubelă un spray negru.
– Cum zici că s‑a numit trupa ălora, „Za zube”?
– Da, așa ceva…
– Cred că o asemenea trupă merită cel puțin un graf, dacă tot se confruntă cu ignoranța posterității. Trebuie să‑mi traduci cum se spune corect în română: „Oko za oko, pasta za zube.”
A agitat spray‑ul și s‑a pus să mâzgălească peretele, sub privirile iscoditoare și nedumerite ale unei florărese matinale. În urma noastră a rămas înscrisul: „Ochi pentru ochi, pastă pentru dinți.”

„S‑a bucurat de revederea cu Olga. Nu înțelege ea cum e cu activismul, dar oamenii de la subsolu’ ăla îi plac. Au venit de mai multe ori în Piața Traian, pe la vecinii ei, cu ceva mâncare. Ba, la un moment dat, a văzut că au venit gașcă‑ntreagă să‑i monteze patu’ lu’ o vecină, tot țigancă.
– Mersi că mi‑ai trimis suta aia, îi spune imediat ce ajunge la sediul lor.
– Păi credeam că‑ți trebe pentru acolo, că te‑ai angajat.
Dora e mică de statură, dar dinamică. O privește pe prietena de etnie diferită prin ochelari, să vadă dacă s‑a schimbat cât timp nu s‑au văzut. Nu prea, s‑a menținut.
– Am stat luna aia. Și credeam că merge, dar uite că tot în Traian am revenit. Toate drumurile duc aici.
– Da’ ce‑ai făcut acolo? Că abia am apucat să vorbim.
– Într‑un atelier auto. Cum îți ziceam pe WhatsApp, la muncă cinstită. Asortam lăzi pentru piese, spune roma, în timp ce imită o mișcare robotică, secată de emoție.”

(Fragment din proza scurtă „Munca-i muncă, soro!” de Vlad Marko Tollea)

„Nasser venise în România în 1991, într‑un sfârşit de primăvară. Închiriase un apartament într‑un palat vechi din Fabric, chiar în Traian, şi se îndrăgostise imediat de piaţa aceea largă şi, spunea el, mereu luminoasă. Îi plăcea locul fiindcă era un furnicar de lume, tramvaie şi maşini toată ziua. Îi amintea de fojgăiala Bagdadului său, aşa că nu se simţea chiar un străin. Doar clădirile de aici, de la noi, erau mai reci şi mai trufaşe, în ciuda dezinteresului pe care proprietarii lor li‑l arătau, îmi spusese odată.”

(Fragment din proza scurtă „În Iosefin, printre Dumnezeu, Allah şi dragoste” de Adrian Petru Stepan)

„Aflasem că acum X asculta doar rock, purta o geacă de piele și se rădea în cap, așa că nu am fost deloc surprins când mi‑a propus să ne vedem in față la Rocka Rolla. Pe vremea aia, o conexiune bună de net era încă un lux pe care foarte puțini și‑l permiteau. Metaliști, rockeri, punkiști, iubitori de Depeche sau Nirvana, cu toții își găseau artiștii favoriți, pe CD sau bandă magnetică, într‑o prăvălie micuță, ascunsă pe străduțele ce dădeau în Unirii, acolo unde Emil, patronul, își ținea mușteriii de vorbă cu orele.”

Fragment din proza scurtă „Amprente” de Sorin Băiaș

„Mergeam spre Lipovei, una dintre ultimele stații, și zona în care coboram era una rău‑famată. Căminul, încropit în grabă de cei de la UVT, fusese primit – o donație, cred – de la primărie, era un imobil cu trei etaje, a cărui compartimentare sugera că fusese un bloc cu locuințe pentru nefamiliști. Cei de la universitate l‑au zugrăvit de urgență, au instalat câte 4 paturi, 3 mese și un dulap în fiecare cameră, au pus termopane din plastic alb peste tot, au băgat net cu viteză mare de la UPC și au dat drumul la căldură atât de tare, încât, chiar și când afară gemeau furtuni de zăpadă la minus 20 de grade, noi toți ne pendulam între etaje în pantaloni scurți și tricouri. Căminul se afla nu chiar la strada principală, ci în spatele unor blocuri, și, fără iluminat public, mi‑era mereu teamă că urma să fiu jefuit, violat sau înjunghiat străbătând drumul până la intrare.”

(Fragment prin proza scurtă „Noiembrie” de Cosmin Leucuța)

„Am coborât din tren și mă îndreptam spre stația de troleibuz, târând după mine ditamai geanta de voiaj din pânză neagră, și încercând să mă feresc de bălțile interminabile și de stropii împroșcați de roțile taxiurilor care se înghesuiau să‑și ia clienții din fața gării.
Ploua. Normal că ploua, era sfârșit de noiembrie, mă mutasem de abia o lună în oraș, la facultate, și ploua non‑stop, de parcă uitase că mai eram și noi pe lume. Stația de vizavi de Gara de Nord era plină‑ochi, se înghesuiau toți sub prelata murdară și îngustă dintre chioșcurile de ziare, așteptând busul. I‑am privit și mi‑am dat seama că nu aveam loc acolo. Câțiva își aprinseseră țigări și fumegau ca niște incendii scăpate de sub control. În spatele stației se vedea șirul nesfârșit de taxiuri galbene, cu tabla bătucită de stropii de ploaie, așteptând ca lumea să cedeze și să scoată din buzunare bani de o cursă până în Complexul Studențesc. Majoritatea celor coborâți din trenul de la ora 6 eram studenți.”

(Fragment din proza scurtă „Noiembrie” de Cosmin Leucuța)

„Îmi trebuie un pic să‑mi revin după toată faza, dar mergem mai departe. CP e un club nou înființat în subsolul unei clădiri de lângă Fabrica de Bere, care arată de parcă e programată pentru demolare joia viitoare, și se numește de fapt CCCP, e un club cu o tematică vag comunistă, în sensul că predomină culoarea roșu, iar votca și combinațiile adiacente sunt mereu la ofertă. În rest, muzica e formată din hit‑uri la modă, care bubuie în orice seară prin orice alt local din complex, plus o serie de favorite de‑ale casei, precum With or without you, Butterfly sau Enter Sandman.”

(Fragment din proza scurtă „Noiembrie” de Cosmin Leucuța)

„În fața Casei Tineretului, așteptând la coada la bilete, auzeam în jurul nostru engleză, germană, italiană, toate ieșind din gurile unor metaliști mai bătrâni și mai avuți decât noi, în piei curate și perfecte, de parcă atunci le luaseră din vitrina magazinului. În sală răsuna dublul bas al tobei, întâi sporadic, apoi ca o armă automată cu trăgaciul la picior. Irlandezii de la Primordial, cu fețe pictate în motive celtice, își făceau încălzirea, în timp ce sângele nostru ni se punea deja în mișcare.”

(Fragment din proza scurtă „Amprente” de Sorin Băias)

„Erau trei bărbați, în jur de 60 de ani, așezați la o masă de pe terasa birtului Carpați, de la intersecția bulevardului Brâncoveanu cu strada Porumbescu. Masa lor era ușor mai retrasă, sub o terasă de lemn acoperită cu țiglă metalică roșie, dar mai ales la umbra unui paltin roșu de vreo trei metri, probabil luat din cei aduși și plantați pe Brâncoveanu în urmă cu un deceniu.
Cel care vorbise avea un început de chelie, însă i se mai vedea părul aproape roșcat, tuns scurt. Purta o cămașă în carouri albastre cu verde, cu mânecă lungă, ușor nepotrivită pentru acel septembrie încins. A mai luat o gură de bere direct din sticlă și a dat să continue povestea.”

(Fragment din proza scurtă „Rafi. O umbră” de Lucian-Vasile Szabo

„– Și asta, a reluat Dorin, după ce pacea după‑amiezii de septembrie a fost reinstaurată, că aici se cam întâlnea cu securistul ăla, Radu Terciu. Dar mai era treaba că regula și niște neveste de ștabi.
– Îmi aduc aminte că i‑am văzut într‑o seară. Eu nu‑l știam pe Terciu ăsta atunci, a revenit Ioșca cel solid în discuție. Eram student pe vremea aia și mergeam pe la Intim când aveam bani, că acolo se mai găsea de mâncare. Lumea era moartă după micii lor, dar ei aveau și specialități. Făceau o friptură de porc de te rupea. Cu cartofi, mazăre și orez, doar 25 de lei porția. Puteai să te saturi.
– Și ce zici că ai văzut? l‑a readus Dorin pe firul discuției inițiale.
– Așa, era mai pe seară. Noiembrie cred. Plouase și din cauza norilor se și întunecase mai repede. Am terminat de mâncat friptura, am plătit și m‑am gândit să trec pe la budă înainte să plec. Un chelner a ieșit dintr‑un salon mic, ceva ca de protocol, și a lăsat ușa deschisă, că era mult fum de la țigări. Rafi era acolo cu securistul și povestea nevoie mare. Era cam gură‑spartă, Rafi ăsta. Am trecut de cadrul ușii și m‑am oprit să aud ce spune. „Ce pot să fac eu, șefuʼ, dacă doamna vrea. Dar e și plăcut cu ea, că e curată și atentă, că bărbatu‑su nu mai poate, că e mai în vârstă. Și mai sunt și greutățile de la lucru”, zicea Rafi.”

(Fragment din proza scurtă „Rafi. O umbră” de Lucian-Vasile Szabo)

„– Stai să vezi. Deci, prin octombrie, era duminică. Mă întâlnesc cu Doriana în Parcul Catedralei. Povești despre școală, despre frați și surori, despre Caransebeș, niște pupături, până a apărut un milițian cu doi soldați din ăia de la Trupele de Pază și Securitate. Că actele, că ce facem noi acolo, de ce nu ne luăm o cameră la hotel. Fata s‑a speriat rău, tot bolborosea aiurea. Eu chiar intenționam să bag niște aluzii să mergem la ea, acolo unde stătea în gazdă, dar nu am mai apucat. Daʼ milițianuʼ ăla altceva voia el să afle, dacă nu l‑am văzut pe un cerșetor, așa și așa, ni l‑a descris el. Că se bătuseră între ei pomanagiii, iar ăsta scosese un cuțit și‑l omorâse pe unuʼ, apoi fugise și cu banii. A fost mare scandal atunci, că primaruʼ a dat ordin să fie alungați toți milogii de prin centru. În fine, nu știam noi nimic, că eram ocupați cu giugiulelile.”

(Fragment din „Rafi. O Umbră”, de Lucian-Vasile Szabo)

„– Eu știu că a fost găsit pe strada Romulus, mai jos de Intim, chiar la intersecția cu Giurgiu, aproape de linia de tramvai, s‑a băgat Dorin, pe un ton moale, privind mai întâi în jos, iar apoi roată, pe deasupra capetelor celorlalți. Pe acolo mergea el către Filarmonică. Sau acasă, că stătea pe undeva aproape de Piața Unirii. Era acoperit cu frunzele adunate de pe stradă de cei de la salubritate. Dar, vezi, studenții ăștia se cam hârjoneau, așa că unuʼ a ieșit de pe trotuar și s‑a împiedicat de picioarele lui. Au anunțat o patrulă de Miliție aflată în Piața Bălcescu. S‑a făcut tămbălău mare. Dar până la urmă nu s‑a aflat nimic. Nu au găsit pe nimeni. Apoi a venit Revoluția și numai de Rafi nu le‑a mai ars lor.”

(Fragment din „Rafi. O umbră”, de Lucian-Vasile Szabo)

„Îl văd și acum venind spre Piața Maria, de‑a lungul străzii Doja, cu toporul pe umăr, bolborosind cuvinte de neînțeles. Ileș făcea parte din „inventarul” imobilului de la numărul șase, care avea peste douăzeci de apartamente. Îl vedeam vara, bătând covoare sub cireșul din curte, sau iernile, cărând lemne pentru vecinele care nu se mai descurcau singure. Plata nu conta. Ileș nu se tocmea niciodată și se mulțumea adesea cu o farfurie de mâncare, pe care o înfuleca stând pe vine pe coridoarele lungi suspendate de corpul clădirii din curtea palatului impozant de pe bulevard. Locuia în cartierul Freidorf, de unde făcea drumul zilnic ca să‑și câștige pâinea prin curțile noastre.”

(Fragment din proza scurtă „Ileș, Lică”, de Adriana Cârcu)

„Prima mea amintire legată de Lică îl plasează într‑o casă cu o curte mare în față, aflată pe bulevardul Mihai Viteazu din Timișoara, cam pe acolo unde avea să fie construit, nu la mult timp după aceea, turnul Institutului de Sudură. Mai precis, în curtea aceea albicioasă și plină de copii m‑am jucat cu câțiva dintre ei, știind că sunt toți copiii lui Lică. Veneam din Piața Crucii. Pe Lică mi‑l amintesc de atunci scund, negricios și grav; mai târziu, gravitatea i s‑a transformat într‑un zâmbet vag. Pe când ne mutaserăm deja în Piața Maria, am aflat că Anica, fata în pantaloni de trening, care încurca cu regularitate circulația tramvaielor din intersecție, suflând într‑un fluier atârnat mereu pe piept, era fiica lui cea mică”

(Fragment din proza scurtă „Ileș, Lică”, de Adriana Cârcu)

„Între timp, Lică se mutase cu familia lui într‑o casă din zona Pieței Küttel și instalase o gheretă de lustragiu chiar în unul din colțurile pieței. La început vedeam acolo domni cu pălărie citindu‑și ziarul cocoțați pe scaunul înalt, în timp ce Lică trudea aplecat asupra pantofilor. Mirosul de terpentină și de cremă de ghete aplicată generos pe încălțămintea clienților se simțea de la distanță, iar după ce crema era întinsă bine, periile gemene, mișcate de Lică în contratimp, dădeau pantofilor maro și negri un lustru durabil.”

„Bunicii mei locuiau în buricul târgului, mai precis în „clădirea deasupra lactobarului”, care astăzi este „clădirea de deasupra de Mac” și înaintea comuniștilor era Palatul Löffler. Avea camere spațioase și înalte, pe care comuniștii le‑au despărțit prin pereți improvizați și au dublat numărul de locatari. Prea era boierie acolo. Pe balconul bunicilor, cu vedere spre balconul Operei, am petrecut multe ceasuri în douăzeci, când peste o sută de mii de oameni au inundat Piața și au declarat Timișoara primul oraș liber de comunism. Atunci nu înțelegeam ce se întâmplă, dar eram foarte sensibil la vârtejul de emoții ce venea din Piață: fericire, durere, extaz, furie, totul la o intensitate pe care n‑am mai resimțit‑o nicicând de‑atunci. Am stat pe balcon, alături de ai mei, și pe douăzeci și unu, și pe douăzeci șidoi. Cum apartamentul părinților era în renovare, ai mei m‑au lăsat la bunici. Ceaușescu fugise cu elicopterul. Cu toții păreau beți de‑atâta entuziasm, de‑atâta istorie trăită, concentrată în câteva zile. Nimeni nu‑și închipuia că vor apărea „teroriștii”.
De cum am intrat în camera de zi, bunicul a simțit un miros ciudat. A aprins lumina și am zărit cu toții gaura din perete și grămăjoara de moloz de la baza lui. Apoi cioburile de la balcon. Peste ferestre erau trase obloanele, împiedicând să intre frigul de‑afară, cu toate că era un decembrie neobișnuit de călduros. Bunicul, care era inginer, a calculat ochiometric traiectoria glonțului și a concluzionat că fusese tras din sau de pe clădirea Modexului, de vizavi. Probabil de‑un lunetist. A mai făcut niște calcule și a descoperit că dacă cineva ar fi stat la masă, glonțul l‑ar fi lovit în tâmplă. Nu știu dacă avea dreptate, dar astea sunt cuvintele pe care le‑am auzit atunci. Al doilea glonț n‑a venit singur, ci însoțit de altele, într‑o rafală asurzitoare care ne‑a ciuruit pereții, ne‑a spart țeava de apă, inundându‑ne baia, și ne‑a făcut praf aproape toate geamurile. Se luminase deja de ziuă. Nu știam cine trage, și tot ce‑mi amintesc e că ne‑am ascuns sub pianul mare din dormitor. Eu învăluit de bunica, bunica învăluită de bunicul, toți trei într‑un soi de cocon uman, menit să mă ferească de gloanțe.”

{Fragment din proza scurtă „Copiii glonțului”, de Alexandru Maniu)

„Pe la vreo trei, am trecut în Papillon. Eu, Boris, Darco, moldoveanca şi înc‑o gagică. În afară de Darco şi Boris, ne‑am luat toţi câte un suc. Ei doi, bere. Lumina îmi displăcea tot mai tare – era din ce în ce mai mierie, umplea, la propriu, sala ca un lichid imponderabil.
– Tu eşti la Arte, aicia…
– Da, la Arte…
– Şi eşti din Timişoara?
– Nu, la mătuşă‑mea stau…
– Bă (mi‑am tras scaunul mai aproape) io v‑admir pe ăștia, pe stranieri, ca să zic așa. De unde ești? (Atunci am aflat.)
– Din Moldova, adică acolo am crescut…”

(Fragment din „Casete martor” vol. 1 de Tudor Crețu)

„Dacă nu acolo, atunci în Papillon sau în Tare, lângă Tibiscus, sau în Metal Box în Küttl, sau în Sakura în Maria sau în Small, lângă Căminul C16, în Complexul Studențesc. Și dacă nu acolo, în turnee de două, trei zile pe la unii și alții, pe la vreun concert cu vodcă în sticle de Frutti Fresh sau Fanta, sau în Parcul Botanic, aproape de șinele de tren. Și dacă nici acolo, atunci la X acasă, unde ne adunam în formulă restrânsă la discuții interminabile al căror zumzet maică-sa îl tolera cu eroism.”

(Fragment din proza scurtă „Amprente” de Sorin Băiaș)

„Beau cu Marian pe terasă la Porto Arte. Suntem la a doua bere. Se poate spune că ne simțim bine. E trecut de doișpe, n‑are sens să ne facem muci, dimineață mergem la muncă.
Marian e din Jibou, eu, din Arad. Ne‑am mutat în Timișoara, să ne realizăm. Ne‑am realizat, avem job. Banii se duc pe mâncare și chirie. Marian stă peste drum de Novatimu’ de la Stadion, eu, lângă Novatimu’ din Soarelui.
– Azi e miercuri? spun.
– Da, râde Marian. Joi.
– Joi e cea mai grea zi.
– Cea mai ușoară, mă. Intră banii.”

(Fragment din proza scurtă „Umbre” de Bogdan Munteanu)

„Era pe‑nserat, vara, când căldura de peste zi ieşea încet din pământ în Odobescu, oamenii tăceau, iar copacii începuseră să șoptească printre țipetele sirenelor de pe autospecialele care vuiau pe Brîncoveanu, ca un cârd de gâște grăbindu‑se spre casă, iar pe mine m‑apucaseră gândurile și tristețea, privind de pe geam cum se lasă noaptea și vine liniștea peste micul nostru sat mare‑oraş mic.
Eu muream de ciudă la mine‑n bucătărie, în timp ce înjuram totul în cap.
Copilul dormea, nevastă‑mea avea probleme și povestea ca să se descarce, când s‑a oprit dintr‑odată și m‑a întrebat:
– Și? Tu ce‑ai făcut azi?
Ce‑ar fi trebuit să‑i spun? Că era o altă nouă zi în Paradis?!
Apoi, nu știu de ce, până la urmă, i‑am spus:
– Hm! Știi… Enache a murit.
Mi‑am aprins țigara și am tăcut.”

(Fragment din proza scurtă „Galaxia lui Enache” de Andrei Ursu)

„Ea s‑a dus la culcare, eu am făcut o cafea, mi‑am mai aprins una și‑am decis că vreau să știu ce s‑a‑ntâmplat. Că singurul mod în care pot să fac față morții lui era să aflu ce‑a pățit Enache de‑a ajuns să se sinucidă la nici 21 de ani.
Un copil.
Un copil nu se sinucide din orice.
Aveam o bănuială.
Am dat telefoane.
Și am găsit un fir. De care am început să trag. Ca să descos ce unii încercau să coasă la loc ca s‑ascundă. Pentru că pușcase o bubă destul de purulentă pe fața orașului cu un „SPLOT!”. Așa de la etajul 4, ziua în amiaza mare, în Timișoara, într‑o vară, acum câţiva ani, ajuns „splot” pe acoperișul oficiului poștal de lângă Olimpia.”

(Fragment din proza „Galaxia lui Enache” de Andrei Ursu)

„Tații noștri muriseră la câțiva ani distanță. Al meu de complicații în spital, operat cu o inimă prea slabă. Al lui de la prea mult vin ieftin, țigări și muncă. Sunt îngropați în același cimitir. Al meu pe la mijloc, al lui pe la gardul dinspre stradă, aproape de casa în care copilărise pe vremea în care cimitirul din Șagului era doar o frântură din ce e acum și tot ce se vedea de pe verandă era câmpul plin cu bălării.
[...]
După aproape douăzeci de ani de când plecase, și‑a dat ultima suflare în casa părintească, peste drum de cimitir. Eu și X ne întâlneam de Ziua Morților și aprindeam lumânări și le așezam cu o caraghioasă gingășie pe bordurile de piatră ale mormintelor taților noștri și înjuram creștinește fiecare adiere de vânt ce amenința să le stingă și pe fiecare milog ce întindea mâna în preajma noastră. Pentru că X fugise din țară, eu am continuat o vreme tradiția și pentru el, fără să știu dacă lui X îi mai pasă de mormântul tatălui său. Pe X de astăzi nu îl mai cunosc. Au trecut prea mulți ani de când ne‑am luat rămas bun fără să știu unde se va duce și ce avea să facă în continuare.”

(Fragmente din proza „Amprente” de Sorina Băiaș)

„Pe atunci rockerii trebuiau să improvizeze, poate de asta arătam și așa de mătrăfoși – geaca de piele o cumpăram din Flavia, bocancii de la second, blugii negri din Ocsko [...]”

(Fragment din interviu cu Emil Biebel)

„Paltonul era ponosit, cu cicatrici de‑a lungul croielii, și nu‑mi venea bine deloc. Îl purtam doar pentru a doua și ultima oară – îmi promisesem că a doua zi voi merge în Ocico și mă voi tocmi cu mustăcioși cu pălării cu boruri largi pentru o geacă adusă din Germania, neagră și plină de ținte.”

(Fragment din Amprente de Sorin Băiaș)

„În japoneză, Omi reprezenta un vechi titlu nobiliar, în flamandă înseamnă „bunică”. În Timișoara, Omi era un loc în spațiu și timp: câteva bănci, pavaj și borduri înalte ce îngrădeau copaci ale căror crengi băteau în ferestrele arcuite ale muzeului. Un loc flancat, pe o parte, de zidurile groase ale Castelului Huniade și de un McDonald’s, pe cealaltă. Câteva terase improvizate, cu umbrele de grădină, scaune și mese din plastic și frigidere pline cu sticle de bere, se sprijineau de spatele restaurantului. De acolo îi ridicaseră jandarmii pe unii dintre făptași, la câteva zile după. X și restul au petrecut zece luni în arest, dintre care una în penitenciarul Jilava, în așteptarea unei evaluări psihologice. Apoi le‑au dat drumul și i‑au judecat în stare de libertate. Aveau vârste cuprinse între cincisprezece și șaptesprezece ani.”

„Mă întorc câteodată la seara în care m‑a lăsat să aștept, pe când amândoi aveam doar cincisprezece ani, și încerc să‑mi imaginez ce s‑ar fi întâmplat dacă ar fi apărut în față la Rocka Rolla. Dacă luni mai târziu, aș fi fost și eu prezent la acel chef într‑un apartament pe Republicii, când două fete se plânseseră că au fost hărțuite pe drum de un om al străzii. Dacă, băut bine, aș fi ieșit și eu pe ușă cu restul, dintr‑un imbold greșit de a face dreptate. Dacă l‑aș fi lovit, dacă nu l‑aș fi lovit, dar aș fi fost, totuși, prezent acolo, pe malul Begăi, într‑o noapte rece de primăvară când se zbătea să înoate. Sau dacă mi‑aș fi păstrat capul pe umeri și l‑aș fi apucat strâns pe X de braț înainte să iasă pe ușă. Mă întreb dacă ar fi contat. În toți anii ce au urmat revederii noastre, în care X își aștepta sentința, nu l‑am întrebat vreodată despre ce s‑a întâmplat pe mal.”

„O vreme, prin grija autorităților, am avut bucuria de a căra apă de la o pompă amplasată lângă Hidromecanica. Adică la vreun kilometru de casa noastră. Stăteam la o coadă imensă, eu cu tata, înaintând, pas cu pas, spre izvorul binefăcător, trăgând după noi gălețile și bidoanele cu care veniserăm înarmați. După două-trei ore, eram fericiți: venea rândul nostru să luăm apă. Plecam de-acolo îmbujorați, cu satisfacția datoriei împlinite.”

„Marian Vătămanu, de loc din Buruieneşti-Neamţ, zidar cu ziua la COMTIM, n-a mai ajuns la film în data de 17 decembrie 1989. L-a capturat un locotenent major, l-a legat cu sârmă ghimpată şi l-a azvârlit la grămadă într-o dubă. Ancheta, la închisoarea de pe Popa Şapcă, s-a făcut cu tot dichisul – bătaie, înjurături, ameninţări. «Vii din Moldova, în pizda mă-tii, ca să strigi aici libertate? Vrei libertate, las’ că vă dăm noi, nu ieşiţi nici peste 20 de ani din puşcărie». «Mă bateţi degeaba, dom’ căpitan, şi-aşa Ceauşescu moare.»”

„Mai am o lună şi mă voi îmbolnăvi de hepatită. Dracu’ mi-l scoate de dimineaţă în cale pe Emil. Intrăm să bem ceva la Central. N-au decât vin acru. Unu cu alură de câine bătut se uită şi se tot uită la noi. Până la urmă intrăm în vorbă. „Era duminică, m-am sculat mai târziu. Stăteam în gazdă pe Aprodul Movilă, lângă stadionul C.F.R. M-am mai învârtit prin casă, am mâncat de unul singur. Şi tot de unul singur am pornit spre centru. Îmi făcusem socoteala să văd un film la Timiş sau la Capitol. Să fi fost cinci şi jumătate. M-am trezit strigând laolaltă cu ceilalţi. Magazinul ăl mare fusese spart. Ţiganii scoteau hainele. Când au început să tragă, m-am aruncat pe burtă. O femeie zăcea lângă mine. Murise.” [...] Mai comandăm un vin. Ni se pare nouă, sau chelnerul zăboveşte aiurea prin preajma noastră? De, aşa ni-s dresaţi.”

„După ceasul rău a urmat căutarea celui ucis. Toate traiectele duceau spre Spitalul Judeţean, din preajma căruia cei îndoliaţi erau goniţi de inşi cu maxilarele pătrăţoase, având în dotare automate. Pe Ciobanu, pe Ion Stanciu, pe Zabulică, pe Balogh îi căutau soţiile, pe Sporer şi Motohon – concubinele, pe Florica Sava – soţul, pe Belehuz şi Maria Andrei – surorile, pe Iosub – mama, pe Osman – tatăl, pe Ovidiu Munteanu – mama, între 18 şi 22 decembrie, sora, în 26 şi 27 decembrie, soţia, în ianuarie. „Am încercat zadarnic să-i recuperez cadavrul”, avea să scrie doamna Csiszmarik (Autorul acestor rânduri îşi aminteşte că întâlnea adesea frumoasa pereche a soţilor Cs. în dreptul Observatorului Astronomic sau în parcul din Piaţa Crucii).
N-au găsit mare lucru nici după 22. Din Maria Anghel a rămas doar un buletin de identitate, depistat pe 6 ianuarie. De-abia în 28 ianuarie s-au aflat în magazia Spitalului Judeţean geaca şi adidaşii plini de sânge ai lui Motohon. Prin grija asistentei Buruiană, nevasta lui Zabulică a primit bijuteriile şi hainele bărbatului, înfăşurate într-o faţă de pernă.”

Deși crimele s-au petrecut în mai multe locuri din Timișoara am ales Piața Operei ca loc reprezentativ pentru manifestațiile din decembrie 1989 care au lăsat răni ireperabile în istoria Timișoarei și nu numai. 

„Soţul doamnei Ciobanu a ieşit pe balcon ca să vadă cum arde cofetăria de vizavi. Constantin Iosub a plecat să asculte colinde la Catedrală. Florica Sava se întorcea cu fiul dintr-o vizită la cumnata ei, când s-a întâlnit cu acel ARO alb. Era ora 17. Tot spre casă, dar pe la 22, veneau Balogh Pavel şi ai săi; la confluenţa străzii Reşiţa cu Platanilor au fost întâmpinaţi cu foc automat. A ajuns un singur glonte. Nicolae Ovidiu Munteanu stătea de vorbă cu doi colegi în faţa unui cămin studenţesc. Moartea, pentru el şi pentru încă unul, a venit de pe un transportor blindat. Al treilea s-a ales cu antebraţul smuls. Tot un ARO (acelaşi?) i-a adus sfârşitul şi lui Rudolf Sporer. Întors din oraş, acesta a ieşit iarăşi din casă pe la 20.30, auzind că manifestanţii sunt în Calea Lipovei. Cam în acelaşi loc, lângă semafoarele de pe strada Ialomiţa, însă la 1 noaptea, s-a prăbuşit Silviu Motohon. Petru Haţegan urcă, în staţia Gătaia, în trenul de Timişoara; abia sosit, la ora 18 este împuşcat în Piaţa Operei. Maria Andrei pleacă de acasă cu un vecin. Pe la 10 seara, după ce au fost cu demonstranţii prin complexul studenţesc, primeşte, pe Podul Decebal, un cartuş în cap. Constantin Zabulică e vizitat la ora 14 de un prieten, care-i povesteşte ce se petrece în oraş. În cinci minute se îmbracă şi pleacă. „A plecat şi plecat a fost – va zice nevastă-sa – pentru că de atunci nu l-am mai văzut”. Moartea îl ajunge în dreptul farmaciei de lângă maternitatea de pe strada Odobescu.”

„Altă dubă. Timişoara. La Miliţie, şeful arestului nu vrea să-i primească, „ăştia crapă, io nu-i preiau, nu mă-ncarc cu ei, să vină legistu”. Şi apare legistul, care spune că n-a mai văzut aşa ceva. Nu, nu-i de acord să fie recepţionaţi. Iar duba-dubiţa. La procuratura militară, pe coridor. La penitenciar. Comandantul închisorii nu se hotăreşte să-i accepte fără foaie de arest, fără condamnare şi-ntr-un asemenea hal. Până la urmă, n-are ce face, „dosar dirijat”. Ei pică pe mâna unui plutonier major, spaima puşcăriei. Toată noaptea câte unul citeşte codul penal, ceilalţi ascultă. „Mai tare”, urlă paznicul, atunci când vocea cititorului pare atinsă de somnolenţă.
Şi, curios, după acest exerciţiu de lectură, urmează partea frumoasă. În ciuda dirijării dosarului, toţi se amuză de clapa inteligentă trasă de aceşti băieţi, aproape că-i protejează. Deşi ordinele îi consideră politici, mai marii penitenciarului îi lasă la lucru, unde timpul curge mai repede şi mai şi câştigi un ban. Lucrează în construcţii, toarnă dale în Calea Girocului. Din trupă, doi scapă – unul ca să nu crape în închisoare, altul pentru că-i minor.”

„Octombrie 1949. Gara Timişoara Elisabetin. O tânără mănâncă un langoş. Are încă opt sau nouă în cealaltă mână. Arată a rusoaică (pufoaică, basma mare cu franjuri, fustăgroasă, cizme de cauciuc). Aşa a crezut şi ceferistul care i-a oferit langoşii, văzând-o că priveşte cu jind. Este Lotte. S-a întors acasă. Au trecut aproape cinci ani.”

„O iau spre oraş. Parcă mă întorc dintr-o expediţie lungă într-o ţară îndepărtată, ca şi atunci când, elev de liceu, am revenit cu clasa din Mehala: „maestrul de arme”, cum îi ziceam (de fapt maistru la atelierul şcolar şi instructor A.V.S.A.P.), pe nume Rista, ne dusese la poligonul de lângă Balta Verde, am tras cu arme Jeco şi, iată, ne întorceam veseli, îmbătaţi de iarba verde şi de suflul începutului de bărbăţie, puşi pe şotii, Rista, uriaş prostălău şi bonom, fiind mereu calul nostru de bătaie; acela se apăra cu naivitate, invocând înrudirea cu „marele poet revoluţionar ce aparţine în egală măsură României şi Ungariei prietene”, noi simulam că-l ochim cu jucăriile de tir, susţinând că mai avem gloanţe pe ţeavă, el replica demn şi-ngrozit „măi băiete, tu eşti abnormal, tragi în mine, tragi în revoluţia socialistă mondială, perforând simultan şi inima popoarelor înfrăţite. Tribunalul militar o să-ţi mănânce tinereţile…” Habar n-aveam noi ce însemna tribunalul militar, urma să mai aud de aşa ceva în timpul stagiului, când maiorul l-a ameninţat pe unul ce fugise să-şi vadă gagica, şi apoi, mult mai târziu, în decembrie 1989.”

„S-a mirat întotdeauna cum un artist mare ca Orson Welles a putut rata atât de lamentabil ecranizarea Procesului. Chiar instalarea tribunalului în clădirea unui aeroport parizian s-a dovedit neinspirată. A crezut că oraşul lui are un destin deosebit. Iubindu-l prea tare, îi sesiza micile monstruozităţi, exagerându-le. În sinea sa, de mult se apucase de un film ce se baza pe romanul lui Kafka. A început filmările la Palatul Dicasterial, cu faţadele tratate „în stilul sever al primei Renaşteri Florentine” (Mihai Opriş), dar cu interioare sordide şi sumbre. Cât despre documentare, şi-o începuse cu ani în urmă, resimţind-o pe propria-i piele.
Era duminică pe la prânz. În acel corp de clădire părea să nu mai fie nimeni. Se afla la etajul al treilea. Stătea cu geamurile închise, ferit de zăpuşeala de afară, a cărei presiune o resimţea totuşi prin nesemnificative tulburări de vedere şi de respiraţie. De pe culoar îi parvenea clipocitul apei în chiuvetă. Nu se sinchişi să verifice robinetul. Îşi bătea la maşină lucrarea de stat. Unchiul său, pe atunci funcţionar la cooperaţie, i-o îngăduise, cu aprobarea superiorilor. Pe neaşteptate, fără să ciocănească în uşă, intră paznicul. Pe figura acestuia se instalase o frumoasă perplexitate. Fără un cuvânt, îl prinse de braţ şi-l trase după el, politicos, dar cu fermitate. Străbătură coridor după coridor. Coborâră, ca apoi să urce la mansardă. Mergeau aproape pe brânci. Se opriră în dreptul unei uşi scunde. În sfârşit, omul deschise gura: „Auziţi?” şi năuceala de pe chip i se rotunji cu o nuanţă. Distinse ţăcănitul a zeci de maşini de scris, o bucată muzicală de mare atracţie. Paznicul scoase o cheie. În încăpere nu era nimeni. Direct pe ciment zăceau, claie peste grămadă, abia zărindu-se dintre hârţoage, câteva maşini de scris hârbuite. Îi trecu prin cap: „Am mai citit asta undeva”. De-abia traseră uşa şi zgomotele ritmate se reluară. „Eu mai rămân”, spuse paznicul, şi zâmbetul său era aproape dureros, «sper să vă descurcaţi şi fără mine»”

„Strada Cozia din Timişoara are case cu pereţii cu mortarul căzut, cu burlane înverzite de folosinţă, de ploi acide şi de căldurile apăsătoare ale verii urbane. Şi tot aici, prin fericita aşezare a locului aproape de centrul oraşului, s-au ridicat multe vile ale noilor îmbogăţiţi cu scări şi terase împodobite cu gresie italiană şi gazon ca acela de prin reviste colorate din patria lui Lessing.
[...] Casa e mare şi aproape surpată de trecerea vremii, într-o parte o uşă îngustă ca de naos bizantin înlesneşte vizitatorului intrarea într-un spaţiu încărcat de poezia unei vechimi netulburate de tumultul sfârşitului de mileniu, chiar lângă uşă un compresor bătrîn, nu departe profilul melancolic al unui polizor surpat şi mai încolo, aruncate într-o alandala expresivă, scule înnegrite de niște chei tubulare, altele purtînd cu ele urmele unui internaţionalism anistoric: cheia franceză, holz-şuruburi, ghivinturi. Afară, pe iarbă, stau mai întotdeauna maistorul şi asistenţa în faţa halbelor de bere, atelierul nu pare niciodată să fie deranjat de clienţi – am uitat să spun cititorilor că acolo se află spre folosinţă un atelier de reparat biciclete. 
[...] Nu poţi desluşi cum anume ar putea fi, ce zic aceşti autohtonii de Timişoara, băştinaşii care stau acolo, în iarbă, precum indienii Sioux faţă la faţă cu năvala modernă şi post-modernă a ăstora cu feţe palide veniţi din Lumea Nouă a Vechiului Regat după anii şaizeci. Strada este o rezervaţie penetrată de vilele noilor sosiţi, ea mai poartă spre amintirea viitorimii imaginea unora ca aceştia, scăpătaţi, ieşiţi la marginea albiei cam tot aşa cum aruncă valurile unei viituri pe prundiş o cizmă de gumă desperecheată.”

„Fluxul epic mi-a fost provocat de întîmplarea pe care a trăit-o un unchi a cărui casă, aflată la capătul dinspre staţia de tramvai a străzii „Memorandului”, s-a procopsit cu un ceas austriac de măsurat consumul apei menajere. Şi cum apa toată trecea pe la sus-numitul unchi pentru a ajunge mai apoi spre vecinii săi din curtea interioară, şi cum ţevile bătrîne erau sparte, ceasul acela conştiincios, capitalist, s-a apucat să înregistreze toată risipa şi să o metamorfozeze în sute de mii de lei lunar. Speriat de hărnicia drăcoveniei aceleia, unchiul a oprit apa în vederea depistării izvorului; s-a stîrnit un tărăboi de înţeles pe care ruda noastră a evitat-o elegant, a făcut o cerere de scoatere din indiviziune, de ieşire din ceapeul acela, ceea ce s-a petrecut relativ repede. Cei din spatele casei au înţeles situaţia; îndrăznesc să cred că i-a ajutat să priceapă şi faptul că între timp deveniseră proprietari şi ei în felul rudei aceleia a mele. Prin urmare au pus bani, au tras o ţeavă separată, şi-au instalat ceasuri la intrarea în casă pentru a nu plăti ce nu se cuvenea.”

„Trebuie să aşezăm lucrurile în dreapta lor perspectivă: Sorin Titel avea un real simţ al valorii, era cum se zice astăzi cu un cuvînt hulit, un elitist, adică nu se amesteca, literar vorbind, cu inşi în care nu avea încredere. Sorin Titel, care asculta muzică rusească a deţinuţilor politici din Siberia pe discuri cumpărate la Paris, era atît de „motivat” împotriva regimului în care am trăit încît mi-a spus odată că trebuie să fim optimişti: niciodată cultura nu a pierdut, zicea, în confruntarea cu oprimarea dictaturilor. Niciodată şenila tancului nu a putut distruge o carte, altfel decît fizic. Cînd discutam noi treburile acestea ne aflam în drum spre casa lui Bata Constantinovici din Mehala, un poet marginal, cutreierat de agresivităţi incomode, dedat cu alcoolul şi boema pînă la ratare; cu toate acestea, pentru că Bata promitea literar, Sorin Titel, elitistul, nu îi refuza încrederea, aşa cum o refuzase, în felul lui abil şi politicos, atîtor potentaţi ai culturii oficiale pe care îi dispreţuia straşnic. Atunci mi-a spus Sorin Titel cu un ton în voce pe care n-am meşteşug literar să-l evoc, că nu merită să scrii proză despre activişti şi să te cheltuieşti epic, filozofic şi textual cu efemera lor realitate. Temele mari ale literaturii sînt de căutat altundeva.”

„Uneori stau în parcul de peste drum, în grădina de vară a bodegii aceleia care, cum zic, păstrează lumea de odinioară tot aşa cum castelele englezeşti poartă în ele şi nobleţea vremurilor apuse şi poezia misterioasă a atâtor poveşti cu fantome. Aşa şi la bodega asta atât de inspirat denumită, în timpuri demult apuse, „Calu’ bălan”: înăuntru ai strania senzaţie că timpul însuşi a încremenit, intri în mister şi fior metafizic, mese de tablă, podele unse cu motorină, pereţii vopsiţi în vopsea verde pînă la mijloc şi vitrina de la bar căcată abundent de muşte, miroase minunat, uşor acru, a bere, a sudoare bărbătească, a cazarmă, minunate stări te încearcă şi dacă n-ar fi un afiş cu Coca-Cola, inutil şi nelalocul lui, ai zice că nici n-a trecut vremea, îţi vine să fredonezi stihul lui Macedonski: „Iată Pometeşti, iată Adâncata / Vreme câtă curs-a parcă n-a trecut”

„Şi cum spun, cocieşii cară şi azi pe la babele din cartierele Timişoarei lemne pentru foc, au cai din aceia mari şi au dat omenirii pe eroina populară Ocsko Tereza care din rândul lor a provenit, din ultramarginalul cartier timişorean Kunstelep care străjuieşte Turbina de apă, din chiar acele locuri în care Bega intră în urbe. Ocsko fusese protagonista unui mit întemeietor al lumii comuniste înainte de a deveni nume de stradă şi mai apoi loc al unuia din primele talciocuri renumite din Vestul românesc, din Arad. Treptat, neistovita curgere a istoriei a împlinit o stranie substituţie a numelui acesteia care a devenit sinonimul perfect pînă la dizlocare al târgului, aşa încât nimeni astăzi nu spune mă duc la piaţa de vechituri, ori la talcioc (cuvântul e cavsinecunoscut) toţi spun : „duminică mă duc la ocsko”. Iată cum, ironie a istoriei, o luptătoare a lumii noi a sfârşit prin a da nume unicului loc unde, în România de altădată, era cu putinţă capitalismul.”

„Ne-au scos o singură dată la o defilare pe tipic nord-coreean, pentru ziua de naștere a Tovarășului. Cum Tovarășul e născut pe 26 ianuarie, când ziua e geroasă și scurtă, manifestațiile astea de euforie populară și extaz proletar se filmează, de regulă, vara. Dă mai bine pe sticlă. Pe noi, dacă nu mă înșel, ne-au scos chiar în septembrie ’89. Se terminaseră lucrările în Piața Operei – în calitate de inginer- constructor, lucrase și tata acolo. O transformaseră în spațiu pietonal. Cu dalele ei noi, pătrățoase, și fără liniile de tramvai care o traversau înainte, piața arăta acum ca un imens poligon de paradă. În cinstea Tovarășului, desigur. Numai că – ironie a sorții – n-a fost pentru ce s-a pregătit. Peste doar câteva luni, într-un decembrie călduț, în același spațiu, zeci de mii de timișoreni revoltați aveau să se adune ca să strige la unison „Jos Ceaușescu!”. Deși unii din ei aveau să cadă secerați de gloanțe, strigătele acelea aveau să se întețească, ba chiar să se diversifice până la „Jos comunismul!”, „Libertate!” și „Există Dumnezeu!”, iar din tunurile tancurilor aveau să se ițească garoafe. Dar dacă ne-ar fi povestit cineva asta în septembrie ’89, când am fost scoși cu forța la defilare, ni s-ar fi părut SF. Ne-au chemat dis-de-dimineață, ne-au amplasat în obiectiv – clasei mele îi revenise zona dintre fostele cofetării Violeta și Piticul (sau poate-n față la Casata, unde se pozează lumea acum cu luminițele I ♥ TM?) –, ne-au împărțit stegulețe șis-au răstit la noi cu vagi instrucțiuni regizorale.
Am repetat de câteva ori, acceptabil. Apoi ni s-a spus s-așteptăm. Va veni un elicopter să ne filmeze. Am așteptat. Nimic. S-a făcut prânzul. Degeaba. Ne dureau deja picioarele, jucaserăm toate șotroanele posibile, ne îmbrânciserăm cu băieții, ne așezaserăm rând pe rând pe borduri, fuseserăm ridicați că nu-i respectuos, certați încă o tură, eram lihniți și muream de sete, dar n-aveai de unde să-ți cumperi nimic, needless to say, în magazine sufla vântul și nici nu ne lăsau să plecăm. Că dacă vin chiar atunci cameramanii din cer? Începuse să ne cuprindă exasperarea.
Umbla vorba că, dacă nu vine elicopterul astăzi sau dacă nu iese filmarea bine, ne mai cheamă și mâine, tot așa. Când în sfârșit s-au auzit, în văzduh, rotoare, am fluturat atât de vânjos din stegulețele alea de rahat, pe care nici măcar nu ne-au lăsat să le luăm acasă, încât am părut chiar convingători. Bucuria noastră era autentică.”

Fragment din proza scurtă „Un tramvai numit Decembrie” de Andreea Sepi

„Pe 16 decembrie 1989, la Timișoara, în Piața Maria, tramvaiul se urnește cu greu, iar la următoarea stație, la Küttl (cum îi zice bunica) sau Sinaia (cum îi zicem noi, toți ceilalți), cobor și eu și apuc, alături de alte zeci de elevi în uniforme albastre, spre școală. Brusc, mă trec nădușelile. Am schimbat geaca de iarnă cu fâșul movuliu! Nu cumva am uitat să-mi mut numărul matricol? Nu pot intra în școală fără el, o să dau de belea! [...] Panicată, duc mâna dreaptă la antebrațul stâng. Phii… numărul matricol e totuși acolo. Prins frumușel în capse, probabil l-am mutat din reflex. Am pe toate hainele setul ăsta de patru capse mici, cusute pe mâneca stângă, la vreo 10 cm sub umăr. Doar la paltonul cel bun nu s-a îndurat bunica. A zis că nu vrea să-l strice cu ele. Să fac și eu ca alții. Alții au găsit soluții și mai ingenioase. Și-au cusut numărul matricol de un elastic pe care-l poartă ca pe-o brățară peste mâneca hainei. Teoretic, nu-i voie. Practic, totul depinde de toanele profei care se nimerește de serviciu la intrarea în școală. Unele sunt mai catolice decât Papa. Ne verifică culoarea ciorapilor, să fie fix albastrul care trebuie. În miez de iarnă, ne pun să ne dezbrăcăm pantalonii de lână de sub uniformă, deși în clase scoți aburi pe gură, nu ca acum. Sau zbiară la tine că n-ai numărul matricol prins cum trebuie, și dă-i păruieli și scandal. Când ne știm cu musca pe căciulă și vedem că-i de pază vreuna mai turbată, mai profităm și noi de buluceală. Așteptăm să se adune gloată, să ne pierdem în ea. Să nu mai apuce femeia să vadă. Fugim, ne fofilăm, plecăm capul.”

Fragment din povestirea „Un tramvai numit Decembrie” de Andreea Sepi.

„Pe 16 decembrie 1989, la Timișoara, tramvaiul e, ca de obicei, ticsit. Am schimbat în Piața 700, unde urcatul în vagoane reconstituie zilnic bătălia de la Posada, și stau pe scări, atârnată ca vai de mine, cu ghiozdanul în spate. Din Aradului am venit cu tramvaiul 4. Acolo am noroc. Locuiesc chiar la capătul liniei, nu departe de buclă, și pot prinde locuri, chiar pe scaune. Asta când vine tramvaiul. Când nu-i cade pantograful sau nu se taie curentul sau nu sare de pe șină, căci macazul îl schimbă chiar vatmanul cu o rangă de fier. Sau când nu-i tanti aia în tramvai, de-și poartă toate țoalele pe ea și miroase a pipi de la o poștă. N-am reușit să pricep încă de ce trebuie să locuim în Aradului dacă eu merg la școală taman la Fil.-Ist.”

Fragment din proza scurtă „Un tramvai numit Decembrie” de Andreea Sepi

„Într-un acces – inexplicabil mie – de independență, maică-mea n-a mai avut chef să stea cu soacra, pe Vladimirescu, într-un apartament spațios, cu tavane înalte, cămări pline cu bunătăți și încălzire funcțională. Ne-am mutat într-un bloc comunist gri și rece, la capătul orașului. Acolo am văzut pentru prima oară în viață, mâzgălit pe pereți, cuvântul „PULĂ“ și am crezut că n-o să-mi revin niciodată din șoc. Între ce soi de sălbatici nimerisem? Pentru asta lăsasem în urmă uriașa bucătărie cu porumbei la pervaz, brânză dulce atârnată-n tifon și foi proaspete de tăiței întinse pe toată masa, unde bunica trebăluia mereu cu teatrul radiofonic în fundal?! Măsuța mea de colorat, pick-upul cu discuri de vinil, cu povești și arii de opere, sobele și caloriferele fierbinți?! În noua locuință, la etajul 4 din 4, iarna nu urcă apa caldă sau gazul – că de căldură nici nu poate fi vorba. Urcă, în schimb, șobolanii. De la gunoaiele din cartier. Și par să prefere, blestemații, camera mea cu cărți și ghiozdan.”

Fragment din proza scurtă „Un tramvai numit Decembrie” de Andreea Sepi

„Numerele astea matricole, care trebuie cusute pe toate uniformele și gecile, se fac la ceaprăzărie. La începutul clasei întâi, m-am dus și eu cu bunica la una din Piața Iosefin, înspre Reșiței, pe linia lui 1 roșu. N-am priceput ce legătură aveau ceapa și prazul cu toată afacerea, decât că, mie, transformarea oamenilor în numere lipite de braț îmi puțea de la o poștă, dar asta era, cine să stea să-ți explice. Vizavi de ceaprăzăria cu pricina se afla o mică librărie, de unde-ai noștri cumpărau cărțile pentru pachețelul de premiu. Odată mi-am căutat acolo lecturile de vacanță. În zadar. În afară de operele câtorva clasici români morți (bravo lor, foarte convenabil!) de mai bine de un secol, nu găseai decât tezele Tovarășului. Diverse elucubrații aranjate frumos în vitrină. Și vitrinele astea vor fi sparte în decembrie ’89, iar cărților li se va da foc cu obidă, pretext pentru Ceaușescu să condamne, la televiziunea națională, „huliganii” din Timișoara…”

Fragment din proza scurtă „Un tramvai numit Decembrie” de Andreea Sepi

„Aseară, ca urmare a unui complot, aliniere de astre, vineri 13, s-a întâmplat un fapt care, pentru mulți dintre cei care îi cunosc pe protagoniști, părea aproape imposibil. Ieri după-amiază, concertul lui Mircea Baniciu se anunța unul normal − ca de obicei „sold out”− și Tetea dimpreună cu noi, cei câțiva prieteni locali si loiali, cu care-i place să stea la povești, ne beam berea la Vaporu’ a.k.a. Porto Arte, râzând de poznele povestite cu vervă de protagonist. La un moment dat, cineva de la masă ne anunță că Nicu Covaci e în oraș și că e posibil să apară şi el la concert, fiindcă şi Titi Dragomir vrusese să rezerve o masă, dar nu mai erau locuri.
− Să vină, zice Tetea − poa’ să stea şi cu noi, dacă vrea.
Eu am ridicat sceptic o sprânceană, mai ales că știind temperamentul vulcanic al lui Nicu, nu-mi puteam imagina nici pe departe o întâlnire foarte amicală. Seara, masa artiștilor era animată, apar Tavi Iepan, Hanno Hofer, Mircea „Blues” Chinezoni, Sergiu Simionese… ce mai, lume bună şi veselă, iar concertul lui Mircea abia începuse.”

Fragment din povestirea „Și rockerii lăcrimează, nu-i așa?” de Corneliu Vaida

„Traversăm Operei pe diagonală. Nu am mai hoinărit de mult doar noi două. O țin de mână, ca atunci când era mititică, dar se simte altfel acum. Nu o țin doar eu pe ea, mă ține și ea pe mine. Povestim despre vinilurile pe care le-a cumpărat duminica trecută din piața Flavia. E super tare că încă avem o colecție serioasă de viniluri de la tatăl meu, mare fan de jazz. Am cumpărat și noi un pick-up nou, dar al ei e mult mai profi. Și-a luat și un aparat foto cu film din Flavia.”

„În copilărie am petrecut multe ore privind din balcon Calea Aradului. Alături stătea maică-mea, care așa m-a învăţat literele mari. La cinci ani am silabisit pentru prima oară ROMÂNIA, cuvântul scris pe remorca unui TIR ITIA ce parcase în faţa blocului ca şoferul să-şi ia apă de la pompă.”

„Stră-unchiul meu Halle Sandor a fost vecin în casă cu un atelier de reparat instrumente muzicale. Acolo, pe un raft, în cutia căptuşită cu mătase albastră, era un flaut gravat cu numele lui Beethoven. Cadoul compozitorului pentru iubita lui, devenită totuși soţie a comandantului cetăţii Timișoarei.”

„Mătușa Baba (în maghiară Păpuşa) s-a măritat cu fiul marelui brutar Szekey. La naţionalizare, comuniştii le-au smuls seiful din perete, apoi s-au răzgândit și le-au luat casa cu totul. S-au mutat pe strada Preyer, devenită Iosif Rangheț, și s-au întreţinut din brodat şi vândut macrameuri în piaţă.”

„Colonia în care m-am născut era un subcartier al ”Fabricului” timișorean, al celui mai vechi cartier atestat al orașului de pe Bega. Un loc idilic care încă nu-și pierduse complet trăsăturile rurale. Oamenii povesteau că se simțeau bine acolo și se odihneau total când veneau acasă după o zi grea de muncă. Vara, stăteau pe prispele caselor sub vița de vie sau se întindeau pe iarba de pe malul apei și povesteau. Mai nou se spuneau și bancuri politice, e adevărat, cu anumită prudență, căci unii o pățiseră din cauza asta. De la o vreme, însă, discuțiile se focalizau pe două subiecte, după părerea lor, de imortanță vitală: expansiunea blocurilor comuniste în colonie, ceea ce însemna expropierea, demolarea casei și a tuturor acareturilor pe care le aveai, pierderea grădinii, a pomilor fructiferi, a viței de vie, practic a întregii tale vieți de până atunci. Iar, toate acestea în schimbul unui amărât apartament de bloc... ” Nu, la așa ceva nu voi supraviețui, mai bine mă omor”, spunea o bătrânică care avea în ogradă doi câini, trei pisici și o mulțime de găini.
Un alt subiect, la fel de incitant, era năpădirea coloniei cu țigani. ”Eu nu spun că nu sunt și ei oameni”, repeta mereu un vecin guraliv, ”numai că ei nu se integrează, fac gălăgie, fac murdărie, o să ne bată copiii și o să ne fure găinile. Așa sunt ei de când sunt pe lume și așa vor rămâne.  Eu vând casa și plec de-aici.”
- Da, așa este, ei se amestecă cu alții, îi deranjează pe aceia, dar nu se integrează, aici e buba, zise un alt vecin.
- Și unde vrei să te duci, în alte cartiere e la fel, îi replică altul...
- Nu știu unde, atunci, mai bine la bloc.”

„În  urmă  cu  nu  prea  multe  zile,  într-o seară,  m-am  dus  la  gară  să  aştept  pe  cineva. Sosirea trenului  dinspre  Iaşi  la  orele  22  şi  1o. Venind  mai  devreme  la  gară  până  la  apariţia  „interregioului”  m-am  aşezat  pe  un  scaun  în  sala  de  aşteptare. Foarte  repede,  un  individ, mie  necunoscut, potrivit  de  statură, culmea, neatrăgând  atenţia  prin  ţinută  degradată  sau  balansuri  alcoolice, a  venit  ţintă  spre  mine. Parcă  ar  fi  avut  de  îndeplinit  o  misiune. Ameninţări, tentative  de  capete  în  gură, o  scuipare, înjurături. Nu  era  chip  de  nici  un  dialog,  repet, de  nici  un  dialog  şi  nici  timp  să  vă  chem  pe  dumneavoastră  sau  pe  cineva  în  uniformă. Părăsind  sala  de  aşteptare  cu  agresorul  după  mine, rapid  m-am  hotărât. M-am  întors  brusc  spre  individ  şi  cu  forţele  ce  încă  le  mai  am  la  anii  mei, i-am  aplicat  acestuia  un  corect  croşeu  de  stânga  în  plin  maxilar. Ce  era  să  fi  făcut,  ce  altă  soluţie  să  fi  adoptat?. Aşa,  cazul  s-a   rezolvat.  Dar  problema  e  alta.  Vă  întreb,  continuăm  aşa,  ne  batem,  fugim,  încasăm, ne  lăsăm  agresaţi, umiliţi,  răspundem  la  agresiuni  dacă  putem,  ce  facem?”

„O rază de soare pătrundea prin ferestre, se fărâmiţa în mici arcuri luminoase, stoluri de vrăbii, în zbor frânt, se împrăştiau sub cerul albastru. Încă două-trei scări ş iată curtea, aerul curat, castanii cu frunzele zimţate. Ceva totuşi se schimbase...în primul rând oamenii...Avea încă ,în faţa ochilor, panoul, cu ultima promoţie de elevi, cu profesorii ce-i îndrumaseră. Niciun cunoscut. De colegii lui, ce-l trimiseseră-n arhivă, nici urmă. Mergea pe o stradă care se numise înainte Felix Codarcea.  Arbori înalţi, case mărunte, ferestre închise. Dintr-o poartă cineva-l salută, ducându-şi respectuos mâna la pălărie. Un cunoscut, desigur.”

„Ce-l frapează pe străinul venit la Timişoara este prezenţa în oraș a mai multor locuri cu aspect de centru. Inima Fabricului este Piața Traian, alimentată de străzile-vene care se răstoarnă brusc în artere atunci când ești nevoit să te integrezi fluxului ce se îndepărtează de acest cord dreptunghiular. Uimitor mi se pare că piața continuă să se mențină și astăzi, când nu-i mai dau tributul meu de sânge, când nu mă mai extind orgolios din perete-n perete, din om în om, până la exclamaţia supremă „Piața Traian – ç'est moi!”

„Lângă sediul de odinioară al Agenției TAROM exista o cafenea. Cei ce o frecventau regulat erau taromiști. În acea vreme, pentru mai toate exista suspiciune. Un pic de justificare ar fi dacă ne gândim că o bună parte dintre taromiști s-au mutat alături, în grădina de la „Cina”, din rândul lor recrutându-se „derbedeii” care pe 16 decembrie 1989 au pornit, pe podul de la Maria, asaltul donquijotesc asupra comunismului.”

„În '57 sau '58, unchiul Iosîm, fratele vitreg al bunicului meu, a vândut casa din Chișoda și a cumpărat alta în Fratelia, pe strada Primăriei. Primărie în Fratelia? Fusese cândva. Așezarea a prins cheag în anul 1903, în vremuri încă austro-ungare, pe locul proprietăților Kenda și Besseny. La început i s-a spus Neukischoda / Chișoda Nouă, deoarece un pic mai la sud se afla satul Chișoda, cel care aproviziona piața Timişoarei cu legume, fructe și lactate, iar marfa era adusă de o cotigă trasă de măgari.”

Fragment din povestirea „Chișoda, la schimb” publicată în nr 6 al revistei Orizont, 2024

„Citisem undeva că sora vitregă a poetului József Attila ar locui în Plopi. Vechiul ștrand, căsuțele de duminică. Am străbătut aproape în goană drumurile dintre terenurile agricole, privind absent la cei ce, în haine de oraș, scormoneau pământul cu unelte primitive. Intru în satul devenit cartier al urbei și mă întâlnesc cu inși ce așteptau să fie salutați. Sunt în birtul din Plopi, cu o halbă în față. Băutorii localnici mă privesc un pic batjocoritori. Aud o voce venind de departe: «Al nimănui îs astăzi pe pământ».”

„Trenul trecea cu viteză prin Pădurea Verde. Fumul locomotivei se înfășura în crengile golașe, din vârfurile cărora picura în pământul înecat de ape, acoperindu-l cu o pătură groasă de aburi. Ilie își vârâse țeava armei pe geamul din stânga cabinei și privea atent prin cătare. Alături, pe o tavă, așezase trei încărcătoare. În timp ce aștepta, își mișca degetele compulsiv. Din când în când lovea cu unghia în oțelul căștii. Sunetul rece îl liniștea. Mai aveau câteva minute până la blocurile care mărgineau orașul, de unde, în fiecare zi, se dezlănțuiau hoardele de moroi care încercau să se cațere de vagoane și să ajungă la ei.
Mecanicul privea atent la acele care se împingeau în limita roșie a cadranelor. Aruncase mai multe lopeți de cărbune în gura deschisă a cazanului, iar flăcările se învârtejeau peste margini. Era pregătit să încetinească, apoi, după ce treceau de triaj, să accelereze.
– Ești gata, neaˈ Vasile? îl întrebă Ilie în timp ce apăsa siguranța mitralierei.
– Da, mormăi bătrânul fără să îl privească, apucând frâna cu grijă.
– Vezi cum te miști, nu cumva să rămânem dracului pe aici. Ai înțeles?
– N-ai grijă.
Trenul ieși dintre copaci și hurui la intrarea în oraș. Trecu pe lângă blocurile părăsite din dreptul fostului UMT și continuă neabătut spre Gara de Est. Ilie zări o umbră cu coada ochiului, se întoarse pe geam și apăsă pe trăgaci. Gloanțele se împlântară în pieptul unui moroi care se agățase de ultimul dintre vagoane. Mortul căzu la pământ și se rostogoli peste pietre. Un altul apăru chiar în dreptul lui, de după gardul unei case. Deschise larg gura, zbieră și o luă la fugă după ei. Ilie îl seceră. Procedă la fel și cu următorul. Glonț după glonț, până ce arma îi țăcăni sec. Scoase încărcătorul și îl băgă pe următorul.”

Fragment din povestirea „A patra pecete”.

„Prin liceu am fugit de acasă. M-am îndepărtat, pas cu pas, de străzile pe care le cunoșteam, de betonul încins al cartierului în care copilărisem, de garajele părăginite și de băncile vechi și ruginite de sub balcoanele transformate în ABC-uri. Am fugit de oamenii apropiați, pe care de ceva vreme îi consideram plictisitori pentru că erau preocupați de aceleași probleme mărunte - „ce urmează să facem mâine?” - o întrebare care mie mi se părea înfiorătoare, atâta vreme cât noi trăim „azi”, și m-am refugiat la marginea lumii reale, departe de tot ce știam până atunci. Am intrat printr-o hrubă și am ieșit în acel colț de hartă unde scrie „aici sunt dragoni”.
Piața Unirii era locul homarilor dansatori, călători pe spinarea unei broaște țestoase a cărei carapace era asemănătoare dalelor de granit din piață.
Pe atunci eram doar noi acolo, multicolori, rebeli cu ochii pierduți peste acoperișurile cu țiglă crăpată - fiindcă în Timișoara nu se vede niciodată orizontul - printre turlele Domului (cracii adică), înghesuiți umăr lângă umăr și aureolați de soarele care se reflecta din coroana Sfintei Treimi.
Pe Cătălina am întâlnit-o la începutul toamnei, la fântână. Avea părul lung, brunet, și un breton tuns cu precizie. Se bronzase peste vară și semăna, mi-am dat seama mai târziu, cu o actriță de film, poate cu Jordana Brewster. Chiar cu ea. Purta blugi evazați, cu talie joasă și un tricou strâmt cu Pixies pe care scria Where is my mind? Way out in the water. Naiba știe cum făcuse rost de el. La gât avea o bentiță neagră, de care agățase un mic homar argintiu. Citea ceva și uneori se întindea leneșă, la soare, iar atunci i se vedeau șoldurile și stomacul. Fumam țigară după țigară, ca să am un motiv să atârn pe acolo, și
încercam să descifrez titlul cărții. Când a văzut că mă tot holbam la ea, a venit lângă mine și m-a luat la rost:
– Auzi, dacă tot o freci aici aiurea, nu mai bine împarți țigările alea cu mine? Ce-s alea, Camel?”

Fragment din volumul: „O mie nouă sute optzeci și opt”

„Împătimiții internet cafe-urilor formau un ecosistem sensibil, dependent de loc, de miros, de interacțiunile sociale și de grupurile care se formaseră în jurul intereselor comune. Cei mai aprinși erau jucătorii de Counter Strike, zgomotoși, miștocari, agresivi, se visau în PGL (Professional Game League). Se lăudau că îl cunosc pe faimosul #Dumnezeu!, un băiat de prin Calea Șagului, unul dintre cei mai buni din țară, singurul dintre noi care avea calculator acasă. Jucau și rejucau aceeași hartă, de_dust2, nopți întregi, încercând să își perfecționeze traseele și abilitatea de a plasa rapid ținta pe scăfârlia altui jucător. De cele mai multe ori ajungeau să se pizduiască, motivul fiind mereu și mereu același: careva folosea coduri, o alegere absolut dezonorantă.
În liceu, după școală, cu banii din alocație, mergeam în complexul studențesc, într-un cafe improvizat într-o boxă de bloc, fără licență. Pe drum îmi cumpăram o gogoașă cu ciocolată, un Pall Mall mic (pe vremea când erau pachete și de 10 țigări), iar de restul banilor câte ore încăpeau, pe care le petreceam perfecționându-mi abilitățile de WASD și point and click. Tot acolo m-am intersectat, în joc, la un moment dat, cu #Dumnezeu!, care m-a bătut măr. Eu îmi scoteam capul pe după un perete, el mă ciuruia. Eu stăteam ascuns pe undeva, el îmi sărea în cârcă și mă ciuruia. Eu fugeam, speriat, el mă ajungea din urmă și... mă ciuruia. După câteva zile și săptămâni începuse să mă obsedeze.”

„Am aflat, mai târziu, de ce era așa de bun – un truc vechi pe care îl foloseau toți veteranii. Pe #Dumnezeu! îl știa cineva, care știa pe altcineva, amic cu un prieten de-al meu cu care îmi pierdeam uneori vremea, iar la insistențele mele (și un pachet de țigări cadou) m-a dus să îmi facă cunoștință cu el. Atunci am aflat că #Dumnezeu! nu doar că își teroriza inamicii din Counter Strike, ci și vecinii, care trăiau de câțiva ani pe picior de război. De îndată ce intrai în cartier, din toate părțile, din cer și de nicăieri, printre blocuri, te împresurau zgomotele de explozii și rafalele de AK47. Andrei, așa îl chema, nu juca la căști, ci la boxe, pe care le dădea la maxim, cu geamurile deschise. Întotdeauna te auzea venind înainte să te vadă, deci știa unde ești. Era groaza bătrânelor de pe banca din parc și bucuria puștanilor. I-am strâns mâna și m-am uitat la el, peste umăr, fascinat, cum joacă un meci. Apoi, surd și amețit de cap, ca un reporter de război, am plecat încărcat de cele văzute. Din câte știu, până m-am lăsat și eu de Counter Strike, nimeni altcineva nu a mai reușit să îl egaleze pe #Dumnezeu! pentru că nimeni altcineva nu a mai avut curajul să își pună vecinii și (ocazional) poliția pe cap.
#Dumnezeu! #legendă”

„Timișoara a avut multe baruri de rockeri, în centru și la periferie, cu genuri pentru toate gusturile, de la black metal, la thrash și grunge, până la hard rock și punk. Fiecare avea clientela sa, fidelizată în bună măsură de muzică, de barmani și de prețul (cât mai mic) al berii, dar de fapt de bețivăneala agresivă și de seducția unei imagini de sine gonflată: rockerii sunt mai buni, mai deștepți, mai culți, mai educați, rockerii sunt altfel.
De exemplu:
…în Tare, o bodegă din complex amenajată într-un fost depozit de cartofi, la subsol, berea era cea mai ieftină, iar volumul muzicii – Mayhem, Darkthrone și Behemoth – depășea cu mult recomandarea oreliștilor. Ceaușescu, barmanul, trebuia să urle cât îl ținea gâtlejul ca să se facă auzit. Mesele erau improvizate din lăzi de bere, lămpile de pe pereți erau mascate de niște cranii artizanale, și mirosea a urină de la buda care nu avea ușă și nici chiuvetă, legenda fiind că Spiritul Metal, adică unul dintre metalarii care atârnau acolo în fiecare seară, le spărsese cu jetul de pișat.”

„…în Metal Box, din Küttel, unde se asculta Godsmack, Pantera și Disturbed, era mereu o lumină difuză, care îmbia fetele să se dezbrace. Asta era legenda, că dacă vrei să dezbraci vreo rockeriță, o duci în Metal Box și îi dai de băut. Asta ne-a spus-o Lupu, care o dusese pe Roxi acolo, Roxi Rockerița, o gagică de a 9-a care s-a urcat pe masă și a rămas doar în sutien, în aplauzele tuturor, chiar și a barmanilor.”

„…în Inca, din Piața 700, se strângeau punkerii și făceau o chetă ca să împartă ori niște bere la PET pe terasă, ori de un bilet la al nu știu câtelea concert Pavilionul 32 sau Haos. Atunci când nu își făceau planuri de ajuns în Vama Veche cu nașul, unde puteau să stea pe plajă, să bea pălincă și să leșine pe undeva, preferabil fără să fie duși de curenți mării în Bulgaria, punkerii din Inca, toți Antifa, se baricadau în cârciumă ca să nu ia bătaie de la ceilalți punkeri din oraș - neo-naziștii din Noua Dreaptă.
O lume veselă și nu prea.”

„Și mai era Omi, ghereta din spatele Muzeului de Istorie, în Centru, acolo unde se bea Timișoreana și Săniuța pe bordură, și se fuma iarbă la adăpostul parcului prost luminat. Muzică nu prea era, Omi fiind mai degrabă locul unde, unde te încălzeai un pic înainte să iei drumul unei alte crâșme din oraș, către alt bar, fie că era Tare, Metal Box, Inca, Small, Intro, Grizzly, Cargo, Taine sau Sakura.
Acolo și-a pierdut Costin talismanul.”

„[...] eram cam moale de la cuiul pe care îl fumasem mai devreme printre blocurile care dau în oituz, pe maidanul de lângă canisită. fusesem doar eu, titi și horațiu. era după‐masă și era cald, mijlocul verii, deci mult prea devreme pentru înghesuiala din fiecare seară, când mai toată piața unirii se aduna acolo să își rupă capul și să scape de caniculă.
ne‐am întors în papi, de unde și plecasem cu vreo jumătate de oră mai devreme, titi meditativ, cum era de cele mai multe ori imediat după o pipă, horațiu trăncănind fără oprire, naiba știa despre ce, nu îl ascultam niciodată, și eu mâncând un măr furat dintr‐unul din pomii din curtea unei case de pe traseu. pe terasă nu era aproape nimeni, iar muzica din papi, un dnb generic, muzică de lift pentru milleniali, se strecura pe ușa deschisă și ricoșa din pereții școlii primare ce aparținea de lenau, pe care cineva scrisese cu spray‐ul „nu fute haiul”, iar imediat lângă „îți trebuie coaie să fii o zână”.
[...] papi a fost locul nostru în vara aceea și încă vreun an după, ultima generație cu mințile pierdute pe sub fluturii‐lampioane, epicentrul tuturor energiilor care se consumau clandestin, noapte de noapte, prin parcuri, prin unghere și cotloane, pe alei lăturalnice, prin veceuri. te aștepta cu brațele deschise, indiferent de starea și nevoia pe care o aveai, fie că era vorba de alcool, de droguri sau de sex.
era locul de unde puteai să îți procuri cam tot ce era disponibil prin oraș: cox, ganja, hașiș, molly, timbre, boabe de orice fel, k. dacă nu aveai bani, te puteai lipi de punkiștii care o știau pe tanti de la farmacia de lângă botanic, de unde cumpărau, fără rețetă, tusine, romparkine sau regenoane. tot de la ei învățai cum să te anesteziezi cu zorele, datură sau tantum rosa. era o piață ascunsă într‐o crâșmă studențească, în care personaje dintre cele mai colorate se amestecau de‐a valma, într‐un curcubeu care te orbea și îți fura mințile.”

„Timp de trei ani, de când intrasem la facultate, fusesem fericiți, credeam eu. Eram legați unul de altul prin legături construite atent, care, cu o zi înainte de conversația asta, îmi păreau imposibil de întrerupt. Mai ales de către altcineva. Până atunci, viața noastră fusese un șir lung de zile monotone, îngrămădite unele în altele. Alternam petrecerile de prin cămine și cluburi cu rutina plăcută din apartamentul nostru comunist, de la capătul orașului. 
Locuiam într-o cutie de chibrituri, la etajul patru, în calea Lipovei, unde apa calda venea după jumătate de oră, iar geamurile nu se închideau cum trebuie. Îl închiriasem în anul I de la un moș pe nume Stănegoi. Stănegoi uneori suna în mijlocul nopții să vadă dacă nu țineam cumva vreun chef. Stănegoi-strigoi îi spuneam în glumă. „Iarăși sună Stănegoi-strigoi ca să vadă dacă nu facem orgii.” 
În sufrageria noastră, care era și dormitor, ne tolăneam pe canapea, eu într-un capăt, ea în celălalt, cu picioarele lipite unul de celălalt. Ne uitam la filme horror de duzină, descărcate ilegal. Amândoi le iubeam și număram pe degete adolescenții uciși de criminali în serie sau de ființe supranaturale, ori pe cei care se rătăceau pentru totdeauna în ținuturi ostile. Canapeaua se desfăcea într-un pat prin a cărui saltea simțeam toate arcurile. Acolo dormeam și tot acolo făceam și sex. Salteaua, îmi amintesc, se legăna cu noi în fiecare seară, ca o barcă dusă de valuri.”

„Directorul scutură din cap și scoase din buzunarul interior al sacoului un pachet de țigări Carpați, fără filtru. Frecă nervos piatra de la brichetă și trase cu setea omului care nu are. Speranțe, Tovarăș, liniște. Prin minte îi fulgeră o amintire pe care o păstrase ani de zile ca pe o amuletă. Tocmai ce fusese însărcinat de către Partid cu problemele de producție și ideologie la Întreprinderea de la marginea cartierului Freidorf, penultima clădire, aproape în câmp, înainte de GSDP, pe lângă care intra vântul în oraș – așa ziceau timișorenii. Intrase în biroul unui politruc, ăla era acum mare goangă pe la Comitetul Central. Fusese speriat, îngrozit, și mai transpirat decât era acum, iar primul lucru pe care îl observase erau dosarele, stivuite peste tot. Și însemnările conștiincioase pe care interlocutorul său le luase la fiecare trei cuvinte pe care le rostise. Penița scârțâise pe caietul învelit în piele neagră precum o sentință a vremelniciei sale. Dacă urma să calce strâmb, firește. Ceea ce nu făcuse până acum. Fusese de mai multe ori nevoit să se bâțâie într-un echilibru precar, ca un acrobat suit undeva sus de tot, pe frânghia subțire a ideologiei, tras într-o parte și-n alta de tâmpeniile care se discutau prin birourile sale (oameni proști, au prea multă încredere unii într-alții), fie de întrebările indiscrete ale Securității și de rapoartele pe care era obligat să le completeze. Uneori o mai îndulcea, alteori nu. De ce se mintă? Scrisese câteva note informative nu prea măgulitoare, sigur că da!, pentru că nu te credea nimeni dacă spuneai că toți sunt fericiți și că îl iubesc pe Tovarășu’ și Partidul. Dar asta era doar treaba lui, povara lui, compromisul obișnuit, vechi de dinainte de el.”

„Mi-am instalat aplicația pentru livratori și m-am costumat în galben. Pedalez de vreo două săptămâni prin oraș, dar traficul infernal și ploile mărunte și reci mă împiedică să-mi iau zborul. Plutesc doar de la
cinci încolo, când mă văd cu Țumi și Bomu la table. Ne întâlnim la Zodiac, o pensiune aflată într-un cartier mărginaș al orașului. Jucăm pe bani puțini: zece lei linia, douăzeci marțul. Sunt pe plus doar când nu vine Țumi. Tipul vorbește puțin, observă tot ce mișcă, fără să fie distras de la joc, și nu se enervează niciodată pe zar. Îndată ce ajunge la Zodiac, se duce la baie cinșpe minute. L-am întrebat ce naiba face acolo și mi-a zis că meditează. Meditează și ne ia banii. Noroc că Bomu mută aiurea de fiecare dată când are de luat o decizie complicată. De cele mai multe ori, sunt pe zero după patru-cinci ore de joc și mi se pare că pierd vremea. M-am împrietenit cu Țumi, am citit o carte despre table pe care mi-a împrumutat-o și am învățat cam tot ce știa el. Când a înjurat prima dată zarurile, m-am îmbătat de bucurie:
- În curând o să fac bani doar din table!”

Fragment din povestirea Glovo de Bogdan Munteanu