Palatul Löffler

„Bunicii mei locuiau în buricul târgului, mai precis în „clădirea deasupra lactobarului”, care astăzi este „clădirea de deasupra de Mac” și înaintea comuniștilor era Palatul Löffler. Avea camere spațioase și înalte, pe care comuniștii le‑au despărțit prin pereți improvizați și au dublat numărul de locatari. Prea era boierie acolo. Pe balconul bunicilor, cu vedere spre balconul Operei, am petrecut multe ceasuri în douăzeci, când peste o sută de mii de oameni au inundat Piața și au declarat Timișoara primul oraș liber de comunism. Atunci nu înțelegeam ce se întâmplă, dar eram foarte sensibil la vârtejul de emoții ce venea din Piață: fericire, durere, extaz, furie, totul la o intensitate pe care n‑am mai resimțit‑o nicicând de‑atunci. Am stat pe balcon, alături de ai mei, și pe douăzeci și unu, și pe douăzeci șidoi. Cum apartamentul părinților era în renovare, ai mei m‑au lăsat la bunici. Ceaușescu fugise cu elicopterul. Cu toții păreau beți de‑atâta entuziasm, de‑atâta istorie trăită, concentrată în câteva zile. Nimeni nu‑și închipuia că vor apărea „teroriștii”.
De cum am intrat în camera de zi, bunicul a simțit un miros ciudat. A aprins lumina și am zărit cu toții gaura din perete și grămăjoara de moloz de la baza lui. Apoi cioburile de la balcon. Peste ferestre erau trase obloanele, împiedicând să intre frigul de‑afară, cu toate că era un decembrie neobișnuit de călduros. Bunicul, care era inginer, a calculat ochiometric traiectoria glonțului și a concluzionat că fusese tras din sau de pe clădirea Modexului, de vizavi. Probabil de‑un lunetist. A mai făcut niște calcule și a descoperit că dacă cineva ar fi stat la masă, glonțul l‑ar fi lovit în tâmplă. Nu știu dacă avea dreptate, dar astea sunt cuvintele pe care le‑am auzit atunci. Al doilea glonț n‑a venit singur, ci însoțit de altele, într‑o rafală asurzitoare care ne‑a ciuruit pereții, ne‑a spart țeava de apă, inundându‑ne baia, și ne‑a făcut praf aproape toate geamurile. Se luminase deja de ziuă. Nu știam cine trage, și tot ce‑mi amintesc e că ne‑am ascuns sub pianul mare din dormitor. Eu învăluit de bunica, bunica învăluită de bunicul, toți trei într‑un soi de cocon uman, menit să mă ferească de gloanțe.”

{Fragment din proza scurtă „Copiii glonțului”, de Alexandru Maniu)