Palat

„— Dar când a acceptat să cânte? izbucni Hrisanti. Şi în ce condiţii? A acceptat numai pentru că stăruiseră prietenii ei, grupul acela de scriitori şi artişti care se întâlneau la Mavrogheni, şi după succesul primei seri de conferinţe şi şezători literare, aveau planuri mari, voiau să organizeze expoziţii, să scoată o revistă. Şi, evident, când Mavrogheni a fost invitat de generalul Drăghici să repete una din acele faimoase şezători literare la Palat, nu putea renunţa în nici un chip la Leana. Fără cântecele Leanei, şezătoarea ar fi fost ce sunt de obicei şezătorile literare. Multă vreme, Leana nici n-a vrut să audă, dar au înduplecat-o ei. Îşi spuneau, pe bună dreptate, că sub protecţia Palatului îşi vor putea realiza toate proiectele, şi aveau proiecte grandioase...
[...]
Anume, Drăghici i-a cerut lui Mavrogheni să caute artişti, cântăreţi, dansatori de la Operă şi de la reviste şi să organizeze un fel de serată la Palat: bunăoară, spunea, o serie de scene şi tablouri pe o temă romantică sau exotică, ceva în sensul Povestirilor lui Hoffmann sau Șeherezadei sau Balului mascat, dar într-un gen deosebit, nu prea ştia nici el să spună ce înţelegea prin „gen deosebit", dar stăruia ca rolul principal să-l joace Leana.”

„Câteva clipe, priviră amândoi, în tăcere, rochia verde-pal, cu gulerul înalt, de dantelă neagră.
— E neatinsă, şopti Ieronim, aşa cum i-o adusese croitoreasa cu puţine zile înainte. N-a mai apucat s-o îmbrace la seara de binefacere. O comandase special pentru serată, căci ea, Caty, era una din vicepreşedintele societăţii. Dar avea groază de bombardamente şi, când s-a dat alarma, şi-a luat copiii şi s-au dus în adăpostul antiaerian din capătul străzii, colţ cu Popa Nan. Se opri şi respiră adânc, de mai multe ori, ca şi cum s-ar fi trudit să-şi înăbuşe suspinul. Praful şi pulberea s-a ales de toţi, adăugă. Covor de bombe. N-a mai rămas o casă în picioare din Popa Nan şi până aici, lângă noi la vreo două sute de metri. Zadarnic s-a luptat Generăleasa, s-a dus până la Palat, să obţină o echipă specială, să dezgroape adăpostul şi să-i caute. Să-i găsească măcar fata. Voia cu orice preţ s-o înmormânteze cu rochia ei cea nouă. Cu rochia asta, adăugă apucându-i gulerul cu sfială şi trăgând-o încet spre el.”

„Curtea Domnească cu tot ce cuprindea era a ei, avea să intre și în odaia ferecată, nu avea nevoie de Stana pentru asta.

În jur, stricând iarba curților și aleile pietruite, mulțime de meșteri umpleau văzduhul de larmă și colb. În fața lor, adevăratul Palat Voievodal era acoperit pe două laturi cu schele. Un fir de apă adus de alături, din Dâmbovița, curgea pe un jgheab, umplând hârdaiele zidarilor. Într-o latură, în jurul unei grămezi de nisip cu var, câțiva bărbați frământau cu lopețile mortarul, în vreme ce un fecioraș turna apă adusă de la jgheab. În altă latură, un căruțaș care descărcase piatră mărunțită strunea acum calul ca să împingă căruța cu spatele, lucru care părea cam anevoios pentru animal. În jurul scripeților era mare gălăgie, se strigau porunci scurte, înțelese numai de cei de sus, care răspundeau cu gesturi tainice din mâini. Peste tot erau depozitate cărămizi din lut, forme pentru chirpici, pietre mari aduse de la munte, grinzi sau chiar trunchiuri întregi de copaci.

Hărmălaia provocată de ciocane bătând, fierăstraie tăind, roabe răsturnate, hârdaie cu mortar ridicate pe scripeți bucură și liniști inima Chiajnei. Locul acesta nu era mort și îngropat într-o lume de întuneric, spaime și secrete, așa cum se temuse până acum, ci clocotea de soiul acela de viață care îi era cunoscut și în care se putea adapta.

Stana pășea cu hotărâre către palatul acoperit cu schele ca un bondar uriaș prins în plasa complicată a unui păianjen. Mergea șerpuit, ocolind cu pricepere grămezile de nisip sau cărămizile întinse la soare, ca să se usuce, iar iuțeala mișcărilor ei îi arătau Chiajnei că făcuse adesea drumul acesta. Numai câte un târnăcop părăsit de curând pe un loc unde nu fusese până mai adineaori îi dădea scurte bătăi de cap, dar Stana rezolva repede problema, sărind peste el.  

De jur împrejurul curților, atât de departe cât putea Chiajna să vadă, zeci de constructori lucrau la o palisadă care avea să împrejmuiască tot locul. Cu fruntea legată într-o fâșie dintr-un ștergar murdar, pesemne ca să-i oprească sudoarea să intre în ochi, un tâmplar cât bradul bătea o pană de lemn între două trunchiuri de copaci înfipte unul lângă altul în pământ. În mâini avea un baros cât toate zilele. Își lua avânt, pornind cu barosul din spate, rotindu-l către cer și împingându-l apoi cu putere drept în capul penei, în vreme ce slobozea un strigăt. Un ucenic îl privea fermecat, zâmbind la fiecare strigăt ca la o izbândă.

La picioarele treptelor de la intrare, câteva cârciumărese și gherghine pline de moloz își plecaseră capetele, înfrânte. Castanii aliniați de-a lungul unui cerdac mare, boieresc, sprijinit pe coloane din piatră, nu mai aveau frunze, cu toate că vara era abia la început. Deasupra intrării se ridica o schelă. Chiajna trecu pe sub ea și se opri în prag, întorcându-se și cuprinzând cu privirea întregul șantier. În câteva săptămâni, atunci când toate acestea se vor isprăvi, avea să poruncească lui Lăcustă să umple locul de flori și mentă, îi plăcea mirosul curat al mentei. Mâine va chema la palat pe bijutierii Bucureștilor, ca să aleagă un inel frumos pe care să-l trimită tatălui său la Suceava, cu rugămintea de a fi iertată pentru răpirea grădinarului. Se numește tot răpire dacă tu îi poruncești și el vine singur la locul de întâlnire, primejduindu-și viața?”

„Princepele sta îngenunchiat în fața altarului de taină și se ruga pentru sufletele cele păcătoase ale supușilor săi și lumea cea nemernicească, știindu-l acolo, cu ruga pe buze, dulce spera în mântuire. Numai într-aceasta la Curtea Veche, năimiții și scurșii, blestemul lumii și nefericiții pândeau în petrecere prăpădul celorlalți. Asta așteptau ei, ca acei vii și bogați să fugă dinaintea morții și să iasă din vizuinile lor și să tâlhărească.”

„Ne oprim puţin din această narațiune, ca să dăm cititorilor noştri o ideie repede despre locul unde se afla palatul domnesc pe acei timpi şi despre forma architectonică și alte amănunte originale ale acestui locaș în care domnea moliciunea amestecată cu umilirea şi cu depravaţiunea. Pe spațiul de pământ ce se coprinde astăzi între casele lui Resch giuvaergiul și vechia sală a lui Momolu, era clădită pe timpul lui Caragea, noua reşedinţă domnească ce înlocuise pe cea veche din dealul Spirei, arsă la 1813. 

Architectura acestui palat era vagă şi nedeterminată; era o zidire sau o grămădire de material în care se vedeau mai multe ordine de architectură, imitate în ceea ce au ele mai grosolan și mai neregulat. Fațada ce privea către Podul Mogoşoaiei avea un balcon în formă de chioşc turcesc, mobilat cu divanuri şi laviţe tapetate cu catifea roșie, în care venea adesea principele de-şi lua cafeaua şi cibucul, privind pe trecători.
[...]
Curtea domnească pe timpul acela se deosibea cu totul de curțile domnitorilor din zilele noastre. Atunci ea înfățișa un centru unde se aduna tot ce avea Bucureştii mai inteligent, dar mai leneş şi mai depravat. Palatul era plin de boieri şi de calemgii de tot felul, dintre care fanarioții se deosibeau prin cochetăria umbletului lor, prin desele complimente și temenele ce făceau în dreapta și în stânga. [...]”

Aici lucrează o bună parte din personajele romanului "Viața începe vineri". Nicu, băiatul care face comisioane după școală livrând gazeta la porțile câtorva oameni de vază precum, portarul, nea Cercel, gazetarii Nicolae Procopiu, Pavel și Peppin Mirto. 

„Se deschise vorba despre Curtea-veche căreia fără biserica cu turlă verde ce-i poartă numele i-ar fi pierit până și amintirea. Cu priceperea-i cunoscută, Pașadia ne înșiră cam tot ce se știa despre acele locuințe ale vechilor domnitori. Nimic de seamă pe cât părea. Ca întreg târgul, Curtea fusese arsă și rezidită de numeroase ori și trebue să fi acoperit o arie întinsă, rămășițe de temelii boltite găsindu-se în întreagă mahalaua, de pildă sub birtul unde ne aflam. Cum fusese Curtea era lesne de închipuit, semănând în mare cu mănăstirile, cu trupuri de clădiri multe pentru a putea sălășlui toată liota și țigănia, fără întocmire, fără stil, cu nade, umpluturi și cârpeli, vrednică să slujească, în urâțenia ei, de decor ticăloșiei unei tagme stăpânitoare plămădită din toate lepădăturile venetice și din belșug altoită cu sânge țigănesc.
ÎI întrebai dacă nu în nestatornicia domniilor și în teama de năvăliri trebue căutată pricina că nu s-a durat și la noi măreț și trainic ca în Apus? Plăcerea nobilă de a zidi nu a lipsit unora din voevozi; Brâncoveanu bunioară ridicase pe întinsele lui moșii Curți bogate. Îmi răspunse că nu; iubirea de frumos fiind unul din privilegiile popoarelor de stirpe înaltă și printre acestea nu putea fi prenumărat și al nostru care n-a dat civilizației nimic.”

„Chiar și când aveam procese de dimineață, veneam mereu cu cel puțin o jumătate de oră înainte, ca să am timp să mă adun, de cele mai multe ori îmi citeam dosarele în metrou, chiaună, cu o jumătate de cafea în stomac și o senzație de greață și durere în tot corpul, după ce cu o zi înainte curățasem toată casa, le făcusem baie copiilor, gătisem ceva, și când intram pe chei mergeam pe bucata de trotuar de vizavi de tribunal, pe marginea apei, urmăream aburul verzui cum curge ca un șarpe de-a lungul albiei, sau cum se adună vălătuci spre malurile ei, ca altădată la C., peste mlaștină. Uneori mi se părea că văd, ca altădată la C., silueta subțire a Ologului, pe jumătate cufundată în apa groasă, plină de alge întunecate, încercând să înainteze spre mal.  Vara era o mireasmă, un fel de vânt condensat, care adunase toate mirosurile florilor de sezon și le purta pe deasupra apei, odată cu aburul verde, un vânt ușor, văratec, nu era caraelul, cu arsura lui care seca orice urmă de viață în plantele de la C. În timpul culorii roșii a semaforului, care dura destul de mult, se lăsa o tăcere aproape perfectă, vuietul îndepărtat al orașului părea altceva decât era, un alt sunet, străin, necunoscut, și nu mai era nimic, decât eu, apa aproape solidă, acoperită de păienjenișul gros al lintiței, și vântul. Aveam destulă vreme să privesc clădirea din fața mea, cu șirul nesfârșit de trepte care, odată ajuns la picioarele lor, te făceau să te simți mărunt, lipsit de importanță, o insectă care privește în sus la silueta uriașă a unui obiect necunoscut. Corpurile clădirilor de diferite mărimi, cu ferestre înalte, încadrate de coloane, statuile orbite de soare care priveau pe deasupra orașului, hublourile din acoperiș, ca ale unui mare vas, un transoceanic eșuat pe malurile unui mic râu european, totul mi se părea copleșitor. Odată înăuntru însă, entuziasmul dispărea, cândva somptuoase, sălile mari, de marmură, cu tavane înalte erau acum mâncate de umezeală și îmbâcsite de mirosul igrasiei și al tutunului, al hârtiei care putrezea de ani de zile prin arhivele de la subsol, al fricii și lipsei de speranță degajate de corpurile atâtor inculpați. Unul dintre cuvintele pe care le urâsem de la bun început, ca și însăși ideea de a hotărî vinovăția cuiva, de a te erija în judecătorul absolut al faptelor unui om, ca și cum ceva ar putea să-ți dea dreptul ăsta. Tribunalul, locul unde pentru cei mai mulți se sfârșea ceva, era pentru mine începutul. O copie a lui apărea, răsturnată și mișcătoare, dincolo de cheiul mărginit de grilajul din fier forjat, uneori ușa grea de lemn se deschidea și cineva pășea fără să se scufunde în întunericul apei, în jos pe treptele albe, dispărând de-a lungul bulevardului.  Ochiul verde al apei strângea totul în el, într-un oraș subacvatic în care oamenii se mișcau la fel ca deasupra, semafoarele clipeau, marele orologiu cu numere romane bătea orele rotunde ale zilei. 

           Întotdeauna mi-a plăcut Bucureștiul, poate pentru că e locul în care am fost pentru prima dată liberă, orașul libertății, al speranței, pentru mine Bucureștiul era țara tuturor posibilităților, un tărâm pentru cei viteji, îmi plăcea la nebunie să mă plimb pe străzile lui vechi, unde mai rămăsese ceva din aerul trecutului, mi se părea incredibil că, pe locul marilor bulevarde mărginite de megaliții de beton, vâjâind în iureșul mașinilor turate la maximum, pentru că lungimea bulevardului o permitea, fusese demult lumea tihnită a unor mahalale acoperite de verdeață, unde cândva timpul stătuse pe loc. În acuarelele unui pictor maltez care se îndrăgostise de București și îl vizitase de două ori la mijlocul secolului al XIX-lea, văzusem siluetele îmbrăcate în straie orientale ale unei populații despre care cu greu îmi puteam imagina că locuise aici, tarabe povârnite, pline de nimicuri, ca niște ciuperci uriașe pe care ploaia le îndoise până la pământ, vânzători de te miri ce, țigănci care vindeau flori sau se spălau în apa Dâmboviței, poate chiar pe malul pe care treceam eu dimineața, în drum spre barou. Bucureștiul fusese cândva un fel de C. mai mare, un târguleț de provincie de la intersecția unor drumuri prăfuite, fără o geografie definită, fără un punct de reper solid, important, fără demnitatea unor munți cu creste abrupte pe fundal, fără perspectiva infinită și dătătoare de speranță a unei mări, fără măcar contururile slabe, risipite în zare, melancolice, ale unor dealuri. Un loc care nu se putea întinde decât pe orizontală, niciodată pe verticală, în sus, spre înălțimi, ci târându-se de-a lungul unor drumuri improvizate.  Un loc de nicăieri, în mijlocul unei câmpii nesfârșite, exasperante, un gol de lume, ale cărui începuturi nu și le mai amintea nimeni, care crescuse ca un cancer, din celulele aberante, malformate, ale unor cartiere circulare, un loc fără început și fără sfârșit. Aici puteam în sfârșit să nu fiu nimeni, aici nu mai puteau să-mi strige de după gard, ca în copilărie, la C., orfana, eram a lui, a orașului, la fel ca toți ceilalți trecători de pe bulevardul Unirii.

Întotdeauna înainte sau după un proces greu mă plimbam o vreme pe străzile din jurul tribunalului. Curțile în care nu mai intra nimeni, cu porțile baricadate, case somptuoase, acoperite de tufe înalte de soc, grămezi de gunoi acoperite cu plastic, la colțurile străzilor, care în întuneric par siluete ghemuite pe asfalt. Pe o bordură, două scaune de cafenea puse față în față și legate cu un lanț, un garaj verde pe care cineva a scrijelit cu un cui un nume, ANA, o tonetă de înghețată, un hotel în care pare că n-a mai intrat nimeni de cine știe când, o curte părăsită în care te simți brusc ca în afara orașului. Străzi care poartă numele unor amirali morți demult, cu aloe uriașe, prăfuite pe treptele de la intrare, în dreptul unor uși pe care nu le-a mai deschis nimeni de ani de zile. Obiceiul ăsta insuportabil, de care pare că nu scapă casele din nici un oraș, de a nu folosi intrarea principală, ci mereu ușa ferită de la capătul vreunei alei dosnice, ca și cum intrarea din față ar aparține unui timp glorios, acum mort și îngropat pentru totdeauna, de parcă viața de acum n-ar fi decât prelungirea tristă, lipsită de strălucire a unor epoci mărețe.  Unele case, dacă n-ar pâlpâi în fundul câte unei camere o lampă fumurie, ai crede că sunt abandonate. Zilele de vară, spălate după orele prânzului de o ploaie scurtă, neașteptată, căpătând o lumină nouă, clară, necruțătoare, care nu iartă nici una din imperfecțiunile lumii.”

„Între timp, Sahib ajunge la Președinție. Cei de la Președinție erau relaxați – conform legii, ei n-aveau de ce să dea bani nimănui, așa că-i cântă lui Sahib în strună: situația e imposibilă, trebuie rezolvată urgent, poate că merită să informăm CSAT-ul, având în vedere o eventuală grevă în sănătate. Estimp, noi, în buncăr, aflăm cine-l bruiază pe Sahib: sunt amicii lui Ed, colegii din serviciul rival, care se încrengaseră cu industria farma și cu asigurările private de sănătate. Văzând una ca asta, Molosul dă poruncă să se redacteze o informare, care să ajungă pe biroul Minionului înainte de întâlnirea cu cei de pe grupul FB, numai că nu trece mult și aflăm că cei din grup nu mai vor să-l vadă pe ministru: nu mai sunt interesați de negocieri – așa îi învățase Ed.”

Iașul devine un amestec tulburător de istorie și cotidian, iar strada Ștefan cel Mare e văzută ca un bulevard în care ecoul voievodal al trecutului se lovește de prozaic, de firmele negustorești și de mirosul orașului viu, creând contrastul melancolic dintre măreția numelui și banalitatea prezentului:

„Ş-afară, afară a trecut limpede printre lilieci înfloriţi, o zi de primăvară, c-un mănunchi de ceasuri ale tinereţii tale.
Dar Curtea cu juri e o instanţă excepţională, cu viaţă sporadică. Decorul cel de toate zilele ai avocatului ieşan e Palatul Justiţiei, aşezat pe strada Ştefan-cel-Mare, în faţa Mitropoliei.
Strada Ştefan-cel-Mare! Numele voievodului moldovean sună ciudat celui care mai simte ecoul istoric, nu asfaltat, al acestor silabe ecvestre, printre dughenele de încălţăminte, galanterie şi comestibile, cu firme în ici, feld şi sohn', care întovărăşesc domnescul bulevard până în faţa Mitropoliei, se opresc lăsând spaţiu naltelor clopote, şi-l însoţesc iar până la biserica Trei Ierarhi care-i un cor în noaptea Învierii, în aur de odăjdii şi flăcări, având în spate stampele albastre ale dealurilor, şi-n faţă tot firmele în ici, feld şi sohn.”