Palatul Roset-Roznovanu

Iașul devine un amestec tulburător de istorie și cotidian, iar strada Ștefan cel Mare e văzută ca un bulevard în care ecoul voievodal al trecutului se lovește de prozaic, de firmele negustorești și de mirosul orașului viu, creând contrastul melancolic dintre măreția numelui și banalitatea prezentului:

„Ş-afară, afară a trecut limpede printre lilieci înfloriţi, o zi de primăvară, c-un mănunchi de ceasuri ale tinereţii tale.
Dar Curtea cu juri e o instanţă excepţională, cu viaţă sporadică. Decorul cel de toate zilele ai avocatului ieşan e Palatul Justiţiei, aşezat pe strada Ştefan-cel-Mare, în faţa Mitropoliei.
Strada Ştefan-cel-Mare! Numele voievodului moldovean sună ciudat celui care mai simte ecoul istoric, nu asfaltat, al acestor silabe ecvestre, printre dughenele de încălţăminte, galanterie şi comestibile, cu firme în ici, feld şi sohn', care întovărăşesc domnescul bulevard până în faţa Mitropoliei, se opresc lăsând spaţiu naltelor clopote, şi-l însoţesc iar până la biserica Trei Ierarhi care-i un cor în noaptea Învierii, în aur de odăjdii şi flăcări, având în spate stampele albastre ale dealurilor, şi-n faţă tot firmele în ici, feld şi sohn.”

Locul de „odihnă” al avocaților ieșeni, descris cu o ironie tandră și cu un realism aproape cinematografic:

„Are şi Palatul Justiţiei un loc de odihnă, de înviorare, de reculegere. E aşa-zisul restaurant al coanei Lenta Bodron, văduva plutonierului Lică Bodron, fost aprod pe vremuri al Curţii de apel, apoi client al Parchetului, pensionar al Penetenciarului, mort pe câmpul de onoare ierte-l Domnul, că Lenta l-a iertat.
Numitul restaurant e o încăpere mult mai scurtă şi ceva mai largă decât culoarul unui vagon de cale ferată, pe linia Crasna-Huşi. Un sfert al acestei încăperi e bucătărie; urmează un paravan de scânduri, şi localul propriu-zis al restaurantului. O singură masă îl ocupă în întregime. Două bănci de locantă muncitorească, se îndoaie sub povara nobilă a avocaţilor în repaos. Faţa de masă a fost albă pe vremea când coana Lentă Bodron se numea Lenta Ilieş, căci coana Lentă a îngropat trei bărbaţi, de la care are şase feciori şi trei fecioare, dintre care cea mai fragedă e aghiotantul opulentei sale mame cu statură de maior intendant.
Ţico, un şpriţ ca la Capşa!”

Teodoreanu satirizează justiția, știința juridică are însemnătate, dar adevărata putere stă în instinctul de a găsi clienți:

„Când minutarele ceasului Mitropoliei arată douăsprezece, curtea fostului palat roznovenesc de mult intrat în melancolia epilogului boierimii e plină de ţărani ca un iarmaroc trist. Procesele încep la unu, dar pe citaţii ora judecăţilor e douăsprezece, aşa că ţăranii, încrezători în cuvântul scris, aşteaptă de la unsprezece judecata anunţată la douăsprezece, principial începând la unu, şi efectiv la unu jumătate. În aşteptarea judecăţii, se descalţă căci au făcut drum lung scot merindele din desagi, mănâncă şi rabdă cu dinţi strânşi sau gura căscată.
La abator, în clipa când vita-i înjunghiată, muştele verzi râd mai aproape, şi javrele flămânde ale mahalalelor înaintează în procesiune somnambulă.
În preajma lui douăsprezece sosesc premergătorii baroului, cu nările dilatate. E cuconul Ştefanache, e nenea Petrache, e domnul Matache, e Mitriţă pur şi simplu, cel mai şoltic dintre tineri, care calcă pe urmele bătrânilor. Sunt cei mai gravi avocaţi, premergătorii în viteză. Nu se uită nici în dreapta, nici în stânga la norodul orizontal. Îmbrăcaţi în negru, redingotă mai ales, au inel masiv de aur cu briliant sau cvarţ focos bombat pe degetul gesticulărilor, deocamdată în repaus pe mânerul bastonului purtat ca un sceptru. Subt braţul stâng au o geantă plată, cu care dimineaţa au adus pânea şi zarzavaturile din piaţă. Lanţ de aur pe burtă. O culoare la butonieră, care să fie sau să samene cu insigna unei decoraţii. În buzunar au cel puţin o sută de cărţi de vizită, cu numele, toate titlurile lor fost subprefect, licenţiat în drept, locotenent de rezervă şi adresa în mărime supranaturală.
Sosesc câte doi sau trei deodată fiindcă toată dimineaţa au pândit şi s-au pândit pe străzi dar au aerul că nu se cunosc între ei. Trecerea lor prin ograda plină de ţărani clienţi în perioada de incubaţie e austeră şi grandioasă ca o procesiune de arhimandriţi. Ţăranii văd în ei un fel de prapur al Justiţiei n-au aflat că ei, ţăranii, sunt coliva şi, ridicându-se în grupuri, îi salută adânc.
E un adevărat balet decorativ în straie albe, prin care lebedele negre ale baroului trec cu geanta subţioară. Trec, nu se opresc, nu văd, nu ştiu nimic; se duc direct spre intrarea palatului, cu pasul solemn al celui care merge spre altarul catedralei, şi direcţia imperios orientată a celui care se duce la closet pe coridorul hotelului.
Au intrat.
Au dispărut.
Suspendată în urma lor reverenţios, viaţa îşi reia fizionomia de mică ţinută.
Unde-s?
La o fereastră-i unul; la alta, celălalt. Ochiul nautic al lui Ulysse nu era mai profund decât al lor. Una, două, trei, patru, cinci, şase, şapte perechi de ochi, cu ochelari sau fără, la ferestrele obscure ale Justiţiei, radioscopează chimirul ţăranilor din ogradă.
Oricine poate fi împricinat; nu oricine, client. Căci nevoia, beleaua sau năpasta cad pe oricine, dar banul ocoleşte pe mulţi. Ochii de la ferestre sunt de avocaţi, căci ştiu să aleagă, fără vorbe, pe clienţi de împricinaţi, în categorii distincte. Alegerea e sigură, definitivă. Pădurarul spune dintr-o dată copacilor pe nume: acela-i frasin, acela-i ulm, acela-i fag, acela-i stejar. Adevăratul fumător, trăgând un singur fum, va deosebi tutunul basarabean de cel bârlădean, pe acesta de cel dobrogean; precum şi tutunul de Cavalla de cel de Smirna şi aşa mai departe. La fel, băutorul afinat îţi va preciza vrâsta şi podgoria vinului gustat. Această aptitudine se numeşte ochiul sau gustul profesional.
Acest ochi profesional, în avocatură, nu-l capeţi la Facultatea de Drept. Îl ai sau nu-l ai. Facultatea de drept îţi dă sau se zice că-ţi dă ştiinţă. Ochiul profesional, însă, îţi dă clienţi. Şi avocatura, când se mărgineşte la ştiinţă, e natură moartă, ca şi Facultatea de Drept.”