Restaurant

Într-o plimbare aproape simbolică a spionului/ofițerului de servicii Mesnereș ajungem din Kiseleff în strada Icoanei la fostul restaurant Zexe unde se strâng persoanele aflate sub supravegherea acestuia. 

„Niște cliente i-au povestit mamei că în seara aia Zavaidoc cântase romanța Jeanei la restaurantul Carpați și se umpluse de lume pe strada Academiei, iar acum deja circulau versurile din care aflai că Jeana luae drumul Americii. Mama tocmai zicea să mergem și noi într-o seară să ascultăm cântecul, iar tocmai când ne făceam planuri, ne-a invitat Zavaidoc, si-așa am aflat că era ziua lui. 
A fost prima oară când am intrat la Carpați, care a și rămas restaurantul meu preferat. Avea intrare din bulevardul Elisabeta, dar și o ușă secundară în Academiei. Mi-au rămas în minte perdelele de un verde stins, ca niște aripioare de libelule, care se unduiau peste tot, de jur împrejur, încât ți se părea că a intrat într-un glob căptușit cu mătase. Totul era elegant, de la mesele albe, la scena cu perete pictat. Niște siluete fantomatice, femei care-și rupeau șiruri lungi de mărgele pășeau pe vârfuri, unele fumând țigarete lungi, toate în alb, încât păreau umbre ale unei lumi intangibile. Acolo cânta Zavaidoc, iar la o masă largă erau prietenii lui, toți tineri și artiști, puși pe veselie, mai ales unul cu o trompetă lungă, din care scotea din când în când un ton nesfârșit. [...]
Atunci l-am auzit cântând cu-adevărat, trecând cu vocea lui unică peste niște tristeți fără moarte, apoi cu o bucurie adevărată, ca la final să pună tot ceea ce un om ar vrea să scoată din el fără să fie în stare, conștient că e încă plin, că în el au rămas grămezi de fapte, prizoniere fără speranță. [...]
În sfârșit, după ce se încălziseră bine creierele, a cântat și Jeana, din care se desprindea fără dubiu drumul ei spre Constanța. Vedeai vaporul, auzeai chemarea Mării Negre.”

„Seara am luat-o pe Dorobanți. Citisem în Universul că Zavaidoc cântă la un restaurant numit La Parcul Veseliei, al unui timp care se semna A. Vișoiu. Dădea mereu anunț la mica publicitate, ca să se știe cine cântă acolo ori ce bucătar a mai fost angajat, și de fiecare dată, pe lângă Zavaidoc ori taraful cutare apărea și numele lui, încât multă lume numea restaurantul, destul de simandicos, pur și simplu La Vișoiu.  
„Astă-seară”, scria în ziar, "cântă Taraful Teodorescu." Îi și văzusem pe toți trei urcând în mașină, Lică ținându-și vioara în brațe, Zoița cu armonica într-o mână, iar Zavaidoc, ca un boier, în urma lor, fumând o țigară simplă, din care curgeau dâre de fum. [...] Așa că după un timp am coborât și am luat bicicleta. Nu mă așteptam să aud ceva. Restaurantul părea ascuns în adâncimea unei clădiri albe, la nr. 64, și nu erau șanse mari să văd ce se întâmplă înăuntru. Dar când am intrat pe Dorobanți lumea era adunată în stradă. Se oprise circulația și dinăuntru se auzea ca uraganul vocea lui Zavaidoc. [...] Ca și cum ar fi știut că sunt acolo a ieșit în poartă, continuând să cânte, iar lumea a izbucnit ca la comandă într-un chiot puternic. [...] Oamenii, opriți întâmplător, unii care coborâseră din automobile, chiuiau și dansau chiar acolo, în stradă, încât patronul a deschis porțile, căci restaurantul avea și o grădină largă, în spate.”

„După cursuri, mă duc la restaurantul Moldova, lângă Grădina Icoanei. Tata și unchiul sunt într-un separeu. Unchiul e mare mahăr, v-am zis: e ghost-writer, semnează în Era socialistă cu nume de securiști și de secretari de partid, drept care o duce ca belferul.”

Între anii 1932 - 1933, Mircea Eliade frecventa împreună cu Emil Cioran și Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Ionel Jianu, ș.a., restaurantul Monte Carlo, din Grădina Cișmigiu. 

Se spune că Mircea Eliade și Emil Cioran petreceau deseori nopțile aici, discutând până la 5 dimineața. 

„Miercuri, 27 noiembrie [1935]
[...]
Ca să rămîn în ordine politică, ar trebui să mai însemn mica discuţie încordată, pe care am avut-o cu Mircea, luni seara, la „Continental", ieşind de la teatru. Nu e prima. Şi bag de seamă mereu mai marcate alunecări spre dreapta din partea lui. Cînd suntem în doi, ne înţelegem încă destul de bine. În public însă, poziţia lui de dreapta devine extremă şi categorică. Mi-a spus, cu nu ştiu ce agresivitate directă, o pură enormitate: „toţi marii creatori sunt de dreapta". Pur şi simplu.
Dar nu voi lăsa ca asemenea disensiuni să umbrească nici măcar cu o impresie dragostea mea pentru el. Voi încerca pe viitor să evit „controverse politice" cu el.”

Acesta este locul unde s-a organizat masa festivă după congresul de microbiologie la care Sânziana a susținut o comunicare de succes. 

„Mă respectă, poţi să fii sigur. De altfel, nu iubeşti cu-adevărat decât pe cine respecţi… Dar nu ţi-am răspuns la-ntrebare. Să ştii că florile şi… sunt ceva cu totul întâmplător şi chiar dacă n-ar fi… Maria nu mai este copil. E-n stare să-nţeleagă lucruri pe care nu le vede şi despre care nu vorbim. Ar fi fericită să primesc în fiecare zi flori şi mai ales să ştie că mă iubeşte cineva pe care l-aş iubi şi eu. Dacă un om deştept, frumos, cunoscut, prin nu ştiu ce minune, m-ar lua-ntr-o zi de nevastă, nu ştiu cât de… fericită aş fi eu, ea însă nu şi-ar mai încăpea-n piele. N-am să uit cum arăta când am ţinut anul trecut o comunicare la congresul de microbiologie. Nu trăia, plutea. Toată lumea a felicitat-o. Pe scările Institutului, mi-a şoptit la ureche: E cea mai frumoasă zi din viaţa mea. N-am fost niciodată atât de mândră. Şi-a-nceput să plângă. Am mai coborât câteva trepte şi mi-a şoptit iar la ureche, de data asta cu un glas mic, în care se-adunase toată părerea de rău din lume: De ce n-a trăit şi Buniţa să te vadă?. Şi-am început să plângem amândouă, şi-atâta am plâns că nu ştiau colegii ce s-a-ntâmplat cu noi de nu mai apăream la C. O. Ş., unde s-a dat o masă cu toţi participanţii.”

Ladima, îndrăgostit de Emilia îi trimite acesteia o scrisoare:

„Țin foarte mult să te rog un lucru... Am invitat la masă... mergem într-un loc unde se mănâncă admirabil, e o cârciumă pe Buzești la Nepotu — trei buni prieteni ai mei...”


Emilia merge la întâlnire și se întoarce "deziluzionată" de amicii lui Ladima:

„Am fost... Vai ce seară... Erau niște rable, de parcă eram în spital... Unu n’avea dinți și făcea spirite... altul făcea pe curtezanu. Ce prieteni și-a găsit el!.. Am stat numai până la 11 că mi s-a părut o prostie să pierd noaptea cu o adunătură ca asta.„

Unul dintre cele mai spectaculoase și moderne localuri ale Bucureștiului interbelic, un bar american dotat cu automate (vending machines) care ofereau sendvișuri, băuturi, prăjituri, țigări, funcționa pe bază de jetoane, o noutate absolută pentru epocă; deschis în 1930, a devenit rapid un fenomen urban.

Fațada era puternic vitrată, cu reclame luminoase verticale și orizontale, o combinație între modernism Art Deco și elementele eclectice ale clădirii vechi, iar interiorul decorat cu marmură, sticlă colorată iluminată, mese de cristal, nichel lucios.

Bufetul Automat era un loc frecventat de scriitori și artiști interbelici (Eugen Ionescu, Mircea Eliade) și simboliza fascinația Bucureștiului pentru America: jazz, neon, modernitate, consum rapid, reprezentând mai degrabă un spectacol urban decât o afacere profitabilă.

Sursa: b365.ro
Foto: Colecția arh. Mădălin Ghigeanu