Restaurant

Locul de „odihnă” al avocaților ieșeni, descris cu o ironie tandră și cu un realism aproape cinematografic:

„Are şi Palatul Justiţiei un loc de odihnă, de înviorare, de reculegere. E aşa-zisul restaurant al coanei Lenta Bodron, văduva plutonierului Lică Bodron, fost aprod pe vremuri al Curţii de apel, apoi client al Parchetului, pensionar al Penetenciarului, mort pe câmpul de onoare ierte-l Domnul, că Lenta l-a iertat.
Numitul restaurant e o încăpere mult mai scurtă şi ceva mai largă decât culoarul unui vagon de cale ferată, pe linia Crasna-Huşi. Un sfert al acestei încăperi e bucătărie; urmează un paravan de scânduri, şi localul propriu-zis al restaurantului. O singură masă îl ocupă în întregime. Două bănci de locantă muncitorească, se îndoaie sub povara nobilă a avocaţilor în repaos. Faţa de masă a fost albă pe vremea când coana Lentă Bodron se numea Lenta Ilieş, căci coana Lentă a îngropat trei bărbaţi, de la care are şase feciori şi trei fecioare, dintre care cea mai fragedă e aghiotantul opulentei sale mame cu statură de maior intendant.
Ţico, un şpriţ ca la Capşa!”

„La zece minute după ce am ajuns, ne așezăm comod la una dintre mesele înalte, cu scaune de bar tapițate cu bucăți de textile în culori pastelate și comandăm câte un pahar de vin dobrogean. La dorința Roxanei, așteptam un platou pescăresc, pe care urma să-l împărțim, care conținea faimoasele icre de știucă la care poftise.”

„E aici un restaurant italian. Intrăm să ne răcorim un pic și stăm de vorbă?„

„Din copilărie, fetei i se insuflă obsesia de a se construi ca un obiect fizic atractiv. Este învățată să îi pese obsesiv de felul cum arată și să facă din asta valoarea ei. După sfârșitul adolescenței, orice altă schimbare fizică e văzută ca un supliciu. Așa începe efortul neîncetat de a reduce decalajul între ce consideră societatea o femeie atractivă și curgerea naturală a timpului. Fața e permanent revizuită, gata să fie evaluată de bărbați sau de alte femei, care tot la felul în care o vor vedea bărbații se gândesc. Anxietatea e inepuizabilă și se hrănește cu fiecare an scurs în care femeia simte că îi scade valoarea, ca unui obiect. 
Este în regulă să vrei să arăți bine, dar ce așteaptă societatea de la o femeie și ce așteaptă de la un bărbat implică o relaționare diferită cu sinele. Lor le permite o relație pozitivă cu propriul corp. Noi suntem o figurină Lego care-și blestemă procesul de fabricație.
Femeile sunt învățate să-și vadă corpurile pe bucăți și să-și evalueze fiecare parte separat. Sâni, picioare, șolduri, talie, gât, ochi, nas, ten, păr și tot așa – fiecare parte, pe rând, este supusă unei examinări anxioase, zbuciumate, adesea disperate. Chiar dacă unele părți trec testul, altora întotdeauna le lipsește ceva. Doar perfecțiunea va fi suficientă. La bărbați, aspectul plăcut este un întreg, ceva ce se poate surprinde dintr-o privire. Nu trebuie confirmat prin măsurători ale diferitelor părți ale corpului; nimeni nu încurajează bărbații să-și disece aspectul trăsătură cu trăsătură.”

„Eram într-a VI-a când acolo s-a reînființat un restaurant celebru, care se numea Odobești, de toți taximetriștii știau de Moșilor, colț cu Odobești. Și eram într-a IX-a când a murit de leucemie una dintre dansatoarele de la Odobești, o fată de 20 de ani, iar patronul a scos afară niște boxe și, în memoria ei, a pus o zi întreagă la maximum ABBA – «The winner takes it all».”

„Era 15 ianuarie 1996 și cu două nopți înainte îmi pierdusem virginitatea. Iar în ziua aceea, înainte ca maică-mea să-mi dea marea veste, Cristi mă invitase la MacDonalds ca să îmi dea papucii.
Povestea noastră durase fix două săptămâni, timp în care eu mă visam cu el pentru eternitate. MacDonalds era nou deschis în centru și întregul oraș se înghesuia să vadă cum e și să guste câte o minunăție din meniu, în funcție de buget. După ce am fost în stare să gândesc cât de cât limpede, mi-am dat seama că Cristi se simțea vinovat, de aia invitația tocmai la Mac. Furase bani din pensia bunică-sii și am băut două shake-uri de ciocolată. Mi-a zis că ține restul banilor pentru țigări și o bere în Rock Line, unde mergea mai târziu. Fraiera de mine nu m-am prins, deși m-am întrebat pe moment de ce ar merge fără mine în Rock Line. Mă aranjasem pentru el timp de vreo jumătate de oră, mi-am împletit părul în trei pentru că îmi zisese odată că-s drăguță și atunci aveam părul așa, mă dădusem cu un luciu de buze nou șterpelit de la Florentina (rujul care de-abia se vedea pe buze era demult gata), îmi făcusem genele cu rimelul mamei, și îmi pusesem niște colanți negri și o rochie în stil gotic pe care îmi dădusem alocația de pe ultimele trei luni. N-am primit nicio privire admirativă, ba din contră, mi s-a părut că Cristi m-a privit ca pe un cățeluș, în trecere. M-a sărutat absent și imediat și-a mutat atenția spre meniul de hamburgheri, grăbindu-se totodată să-mi spună că are bani doar pentru ‘două sucuri sau ceva de genul’. Nu mi-e foame oricum, i-am zis, și nu mi-era. Aveam un gol în stomac pe care nu-l înțelegeam, dar n-avea deloc legătură cu mâncarea. Spre enervarea mea, a studiat îndelung meniul. Știu, toată lumea era obsedată de Mac, dar se presupunea că suntem îndrăgostiți, și îndrăgostiții din filme se priveau lung, se atingeau, și își făceau unul altuia complimente. Eu îl sorbeam din priviri și vroiam să-l ciufulesc și să-l mozolesc chiar acolo în fața meniului, iar el era preocupat de prețul hamburgherilor. 
- Îmi iau un shake de ciocolată, mi-a zis de-abia privindu-mă, vrei și tu unul?
Am confirmat că vreau.
- Poți să-ți iei și de vanilie dacă vrei. Primești un steguleț cu MacDonalds pe lângă el. 
Am dat din cap și m-am prefăcut preocupată de problema shake-urilor. M-am hotărât pe ciocolată, iar el a dat comanda și-apoi ne-am îndreptat împreună spre terasă. Eu am căutat cu privirile un loc mai ferit, ca să na, ne sărutăm și-așa, dar el s-a oprit la prima masă liberă. Vântul îi împrăștia părul și-i făcea gulerul hainei să fluture, iar eu îl iubeam mai mult decât oricând.”

„În timp ce aștept telefonul Aliciei, mă hotărăsc să pornesc spre Vaporul. Intru în perimetrul terasei în hohotele de râs ale lui Boro și Feri, care deja servesc câte-o halbă de bere, deși nu e cu mult trecut de amiază. Se beau și eu o bere? N-am unde să merg oricum, am mâncat bine, una singură n-o să fie bai. Boro poveștește ce mai e nou cu candidații din Prilibob, eu beau o gură cât juma’ de halbă de bere, soarele e sus, păsărelele ciripesc, viața redevine faină. 
Apare și Alicia, pentru o cafea scurtă, băieți, ne anunță, avem candidat și n-o să vă vină să credeți cine e! Apoi mă privește și-mi luminează și mai mult ziua. Hai, tovarășe, că te-am rezolvat, am vorbit cu cei de la Timișoreana, le trebuie clisa ta pentru Festivalul Berii, îmi zice, și sunt atât de fericit încât mai comand o bere, trebuie doar atestatul de autenticitate pentru Mangalitza și te-am rezolvat, faci și profit. Ești în business! Cum adică atestat? Păi că-i Mangalitză veritabilă, din porci de rasă, crescuți în Ungaria, what? Ce contează unde-i crescut porcul? A înnebunit toată lumea? Feri pare ușor încurcat, mușcă repede dintr-o grisină și apucă telefonul, te pun în legătură cu Dejan. Cu cine? întreb, poate că n-am auzit bine, cu Dejan. Când zice a doua oară numele ăsta, îl zice încet, și-și mută privirea sub masă, spre pantofi, de ca și cum acolo s-ar desfășura ceva atât de interesant încât nu poate fi ignorat. După mine, pantofii lui arată la fel ca mai ‘nainte, și-s tare curios și mai ales îngrijorat de alte lucruri, mai ales că-mi urcă tensiunea și am impresia că am și palpitații. Feri? Ce bazdmeg se-ntâmplă?
Mă privește cu niște ochi prea rotunzi și o mină suspect de serioasă. Inspir adânc, expir lung și iau o gură sănătoasă de bere, în așteptarea lămuririlor. Cei cu care a fâcut învârteala cu Mangalitza îs din Novi Sad. Dar sunt sigur că slana-i pe bune, zice, până la urmă porcul cel veritabil cu atestat provine din porc sârbesc combinat cu mistreț și cu alte rase de prin Ardeal, dar na, știi cum e, e una să fii bănățean, chiar dacă prin Banat s-au perindat mulți, și alta ardelean sau mai știu eu ce, sigur e veritabilă marfa, dar na, unii vor atestat, se cam repetă și știu că afacerea cu Festivalul Berii e pierdută.
Oftez lung și mă uit la apele Begheiului, ce să mai zic, născut pe Victor Babeș și crescut în Soarelui, nu-s bănățean da’ mi-s timișorean. Gebeget. 
Când m-a auzit spunând asta, Aliciei i-au sticlit ochii și m-a pus să repet. Cum ai zis? Mai zi o dată. Am repetat, cam supărat, nu-s bănățean da’ mi-s timișorean. Știi, eu mi-s crescut aicea, dar ai mei îs veniți din… Tre’ să plec, a zis, și s-a ridicat de la masă, lăsând în urmă fețe nedumerite și o adiere de parfum scump. Am rămas tăcut o vreme, în fața halbei proaspăt turnate de bere. 
A doua zi, tot orașul era împânzit cu afișe de mărimi gigantice, cu fața cu Hoheisel și noul slogan al campaniei - Neamț cu organizarea, timișorean cu buletinul, bănățean cu inima.”

Mangalitza, proză scurtă din Underground 2 ™. Orașul care nu se vede

„– Și asta, a reluat Dorin, după ce pacea după‑amiezii de septembrie a fost reinstaurată, că aici se cam întâlnea cu securistul ăla, Radu Terciu. Dar mai era treaba că regula și niște neveste de ștabi.
– Îmi aduc aminte că i‑am văzut într‑o seară. Eu nu‑l știam pe Terciu ăsta atunci, a revenit Ioșca cel solid în discuție. Eram student pe vremea aia și mergeam pe la Intim când aveam bani, că acolo se mai găsea de mâncare. Lumea era moartă după micii lor, dar ei aveau și specialități. Făceau o friptură de porc de te rupea. Cu cartofi, mazăre și orez, doar 25 de lei porția. Puteai să te saturi.
– Și ce zici că ai văzut? l‑a readus Dorin pe firul discuției inițiale.
– Așa, era mai pe seară. Noiembrie cred. Plouase și din cauza norilor se și întunecase mai repede. Am terminat de mâncat friptura, am plătit și m‑am gândit să trec pe la budă înainte să plec. Un chelner a ieșit dintr‑un salon mic, ceva ca de protocol, și a lăsat ușa deschisă, că era mult fum de la țigări. Rafi era acolo cu securistul și povestea nevoie mare. Era cam gură‑spartă, Rafi ăsta. Am trecut de cadrul ușii și m‑am oprit să aud ce spune. „Ce pot să fac eu, șefuʼ, dacă doamna vrea. Dar e și plăcut cu ea, că e curată și atentă, că bărbatu‑su nu mai poate, că e mai în vârstă. Și mai sunt și greutățile de la lucru”, zicea Rafi.”

(Fragment din proza scurtă „Rafi. O umbră” de Lucian-Vasile Szabo)

„Beau cu Marian pe terasă la Porto Arte. Suntem la a doua bere. Se poate spune că ne simțim bine. E trecut de doișpe, n‑are sens să ne facem muci, dimineață mergem la muncă.
Marian e din Jibou, eu, din Arad. Ne‑am mutat în Timișoara, să ne realizăm. Ne‑am realizat, avem job. Banii se duc pe mâncare și chirie. Marian stă peste drum de Novatimu’ de la Stadion, eu, lângă Novatimu’ din Soarelui.
– Azi e miercuri? spun.
– Da, râde Marian. Joi.
– Joi e cea mai grea zi.
– Cea mai ușoară, mă. Intră banii.”

(Fragment din proza scurtă „Umbre” de Bogdan Munteanu)