Doina Ruști

„Începusem școala și alergam ca bezmetica pe bulevardul Elisabeta, citind afișele de cinema, oprindu-mă pe la vitrine, mai ales la bomboneria cea nouă, vizavi de Hotel Princiar. [...] Și mă mai opream pe la parfumuri, treceam cu indiferență pe lângă liceul "Lazăr", de unde adeseori răzbătea câte o trompetă, încât ajungeam acasă mereu cu întârziere și o găseam pe mama pachet de nervi, cu masa pusă și aperitivele pe jumătate duse. [...]
Eram la masa de prânz, iar Noni pusese deja ciorba în farfurii. Tata își ridicase ochelarii de pe frunte [...] și-am auzit-o pe mama spunând:
- Să știți că am închiriat mansarda, partea dinspre bulevard, pe șase luni. 
[...]
Toată viața noastră se derula în acea casă, în care totul părea simplu și nesfârșit. La parter erau magazinul de pălării și croitoria tatălui meu. La etajul întâi aveam salonul, bucătăria, băile și alte încăperi, pentru musafiri. Dormitoarele ocupau etajul al doilea, iar la mansardă aveam două apartamente pentru închiriat.
[...]
În ziua aia mi-am făcut lecțiile, am răsfoit dicționarul la fereastră, cu intuiția că începe alt timp, cu descoperiri colosale, care aveau să mă scoată din plăcerile de atunci, legate în primul rând de fereastra camerei mele și de bulevardul Elisabeta. Puteam să număr toate mașinile care treceau, respectiv într-o oră număram până la patruzeci de automobile, fără să pun la socoteală tramvaiele sau trăsurile. [...]”

„La începutul lui februarie s-a inaugurat Cercul Militar și, cu tot frigul, au fost câteva serbări, la care a venit și regele. De fapt, toată familia regală. Mai întâi m-am uitat pe fereastră, apoi am alergat până acolo, să-l văd pe rege, pe care îl mai văzusem în toate jurnalele de la cinema, dar niciodată pe viu. Era înghesuială mare pe bulevard și, din puhoiul de lume, mi-a rămas în minte un tip incredibil de slab, cu uniformă albastră și epoleți aurii. 
Câteva zile au fost serbări pe treptele albe. Tata zice că, pe lângă fanfară, se aud îngerii de la Sărindar, catedrala care fusese pe vremuri acolo. 
Într-o seară au cântat niște artiști de la Operă, între care mi-i amintesc pe Evantia Costinescu, Goangă și Toscani. Când și-a încheiat aria, Toscani l-a prezentat pe Zavaidoc.
- Un tenor tânăr foarte bun, a zis el, piteștean ca mine și soldat brav. 
Zavaidoc a cântat un cântec pe care Toscani zicea că l-a compus special pentru el. Era frig, dar suportabil, și vedeam aburul risipindu-se din gurile cântăreților. [...]
Când a început Zavaidoc, s-a încălzit strada. Vocea lui a inundat Calea Victoriei și bulevardul Elisabeta, iar de undeva de sub asfaltul tapetat cu zăpadă venea ecoul, un răspuns la plânsul omului care moare. Nu mai știu despre ce era cântecul, ceva cu o fată, dar melodia se încolăcea pe Cercul Militar și pătrundea în urechile oamenilor. Se umpluse de lume, nu puteai să arunci un ac. Fără să știu, am fost martoră la ceva fără final, iar mai târziu, după ani, mi-am dat seama că orice cântec al lui se întipărea în pereții orașului. 
În seara aia a fost delir. Urla lumea și aplauda ca la nebuni, încât nu mai simțeam frigul, până când a apărut un general sau cineva cu grad mare, care se lăuda că el îi dăduse numele de Zavaidoc. Mi-amintesc că se adâncea noaptea, iar pe treptele albe, în frigul de moarte, au început să cânte mai întâi cântăreții, apoi tot bulevardul, Trăiască Regele în pace și onor, dar vocea lui Zavaidoc ieșea ca o lance dintre celelalte și-am ajuns acasă înghețată bocnă, dar cu glasul lui în minte, încât de-atunci, cred, m-au hotărât să-l pun pe lista oamenilor care contau pentru mine.”

După crima comisă împotriva doctorului Carniol presa oficială dar și vorba din târg relatează circumstanțele în care s-a petrecut și aflăm că medicul a încercat să se trateze singur după împușcătură, în primul rând încercând administrarea unui stupefiant numit pantopon. 

„Culmea e că parcă și ziarele se umpluseră de pantoponul lui Carniol. Îmi amintesc că scriau despre un vânzător de la Casa Greceanu, unde era atunci o cofetărie, La Lefter, dar căreia toată lumea îii zicea La Casa Greceanu, n-aș ști să spun de ce, iar vânzătorul fusese arestat, și se găsiseră asupra lui medicamente multe, printre care și pantopon. Poliția îl făcuse să spună de unde le are, iar acest îl făcuse îmi dădea pur și simplu fiori. Îl vedeam bătut, strâns cu ușa, amenințat rău. Vânzătorul aducea medicamentele de la un farmacist evreu din Oradea Mare. Amănuntul că era evreu deja îl punea în legătură cu doctorul nostru. S-a vorbit mult și pe tema asta. Vânzătorul de la Greceanu vindea stupefiante și alte doctorii unor actrițe de la Național și unui scriitor, care urmau să fie audiați.”

Ajunsă la București cu o poveste cumplită și încercarea de a-și repara viața și pe a fratelui ei, Matilda, enigmatica femeie a cărei poveste o aflăm în partea a doua a romanului Zavaidoc, închiriază o cameră pe strada Boteanu și încearcă să își pună viața în ordine, întâmpinând obstacol după obstacol. 

„Am ajuns în strada Boteanu, Aflred a plătit mașina și-am coborât. Clădirea era impozantă și avea mai multe intrări, între care una aproape dosnică: o ușă îngustă, camuflată de un arțar. Cu siguranță, acolo fusese o cușetă de portar sau un depozit. O cameră mai mică nici n-am văzut, dar costase exact cât puteam să ofer. Înăuntru era un pat îngust și un lavoar. În schimb, fereastra era destul de largă și dădea în grădină. Pe acolo aruncam ligheanul cu apă, pe acolo săream ca să ajung la closet, Cam asta era tot.”

„Niște cliente i-au povestit mamei că în seara aia Zavaidoc cântase romanța Jeanei la restaurantul Carpați și se umpluse de lume pe strada Academiei, iar acum deja circulau versurile din care aflai că Jeana luae drumul Americii. Mama tocmai zicea să mergem și noi într-o seară să ascultăm cântecul, iar tocmai când ne făceam planuri, ne-a invitat Zavaidoc, si-așa am aflat că era ziua lui. 
A fost prima oară când am intrat la Carpați, care a și rămas restaurantul meu preferat. Avea intrare din bulevardul Elisabeta, dar și o ușă secundară în Academiei. Mi-au rămas în minte perdelele de un verde stins, ca niște aripioare de libelule, care se unduiau peste tot, de jur împrejur, încât ți se părea că a intrat într-un glob căptușit cu mătase. Totul era elegant, de la mesele albe, la scena cu perete pictat. Niște siluete fantomatice, femei care-și rupeau șiruri lungi de mărgele pășeau pe vârfuri, unele fumând țigarete lungi, toate în alb, încât păreau umbre ale unei lumi intangibile. Acolo cânta Zavaidoc, iar la o masă largă erau prietenii lui, toți tineri și artiști, puși pe veselie, mai ales unul cu o trompetă lungă, din care scotea din când în când un ton nesfârșit. [...]
Atunci l-am auzit cântând cu-adevărat, trecând cu vocea lui unică peste niște tristeți fără moarte, apoi cu o bucurie adevărată, ca la final să pună tot ceea ce un om ar vrea să scoată din el fără să fie în stare, conștient că e încă plin, că în el au rămas grămezi de fapte, prizoniere fără speranță. [...]
În sfârșit, după ce se încălziseră bine creierele, a cântat și Jeana, din care se desprindea fără dubiu drumul ei spre Constanța. Vedeai vaporul, auzeai chemarea Mării Negre.”

„Seara am luat-o pe Dorobanți. Citisem în Universul că Zavaidoc cântă la un restaurant numit La Parcul Veseliei, al unui timp care se semna A. Vișoiu. Dădea mereu anunț la mica publicitate, ca să se știe cine cântă acolo ori ce bucătar a mai fost angajat, și de fiecare dată, pe lângă Zavaidoc ori taraful cutare apărea și numele lui, încât multă lume numea restaurantul, destul de simandicos, pur și simplu La Vișoiu.  
„Astă-seară”, scria în ziar, "cântă Taraful Teodorescu." Îi și văzusem pe toți trei urcând în mașină, Lică ținându-și vioara în brațe, Zoița cu armonica într-o mână, iar Zavaidoc, ca un boier, în urma lor, fumând o țigară simplă, din care curgeau dâre de fum. [...] Așa că după un timp am coborât și am luat bicicleta. Nu mă așteptam să aud ceva. Restaurantul părea ascuns în adâncimea unei clădiri albe, la nr. 64, și nu erau șanse mari să văd ce se întâmplă înăuntru. Dar când am intrat pe Dorobanți lumea era adunată în stradă. Se oprise circulația și dinăuntru se auzea ca uraganul vocea lui Zavaidoc. [...] Ca și cum ar fi știut că sunt acolo a ieșit în poartă, continuând să cânte, iar lumea a izbucnit ca la comandă într-un chiot puternic. [...] Oamenii, opriți întâmplător, unii care coborâseră din automobile, chiuiau și dansau chiar acolo, în stradă, încât patronul a deschis porțile, căci restaurantul avea și o grădină largă, în spate.”

Copil din flori al Mușei, cântăreața vestită din mahala Gorganilor, Despina ajunge să fie crescută de Băleanu, prima dragoste a Mușei cu care aceasta are un băiat. 

"Mușa a dispărut fără urmă, odată cu acest precupeţ fără nume, iar doi ani mai târziu, în poarta lui Băleanu a apărut un străin incredibil de înalt. Acesta a scos bastonul pe fereastra trăsurii și-a bătut în talangă, iar când s-a deschis ușa, i-a arătat slugii un coș de răchită. Ceva mai târziu a coborât însuși Băleanu, mut de uimire. L-a ascultat pe acel om deșirat și politicos, iar când străinul s-a făcut nevăzut, mahalagiii au băgat de seamă că Băleanu ţinea în braţe un copilaș, o fată, pe care a botezat-o Despina. Toată dragostea părintească s-a îndreptat spre Haralambie, după cum era și normal. El era copilul adevărat al Mușei, era oglinda ei. În el palpitau speranţele lui Băleanu și invidia mahalalei Gorgani, din acea vară, când pe poarta Bălenilor ieșeau trăsurile împodobite cu flori. Haralambie era viitorul stăpân, era urmașul.
Şi, în timp ce băiatul, pe care toată lumea îl mângâia Lambru, se bucura de toate atențţiile, fata a fost lăsată pe mâinile slugilor. Nu-i lipsea nimic, nu se putea spune că Băleanu n-ar fi iubit-o ca pe fiica lui sau, mă rog, a Mușei, pe care o iubise nețărmurit, dar nici nu se omora s-o vadă, încât săptămâni la rând nu știa nimic despre ea. Așa a crescut Despina, trecând totuși drept fata onorabilului Băleanu, ajuns cu timpul nu doar un fel de stâlp al mahalalei Gorgani, ci și deţinătorul titlului onorific de mare paharnic."

„De la școală s-a dus direct la teatru. Prin ușă se vedea un portar îmbrăcat cu pantaloni scurți, dar cu o șapcă impozantă pe cap. [...]
Spre surprinderea ei, portarul a luat-o în serios, a deschis ușa și i-a spus să coboare la subsol. Acolo era magazia. În clădire – o liniște care te făcea să tresari, urmată de o zonă de umbră. Totul era îmbrăcat în pluș gros, iar din loc în loc se vedeau obiecte de scenă, piedestale cu îngeri, cărucioare cu haine și rafturi mobile încărcate de genți, umbrele, pampoane și voaluri.”

„Multe ceasuri l-a așteptat prin Gio, încercând să-i afle programul și drumurile. Cobora grăbit, urca în câte-o mașina și era dus. Uneori o lua pe jos, fără să se uite spre ea, fără să răspundă dacă striga după el. Odată alergase până la Cișmigiu, fără să-l ajungă din urmă. Mergea repede și-avea o siluetă de balerin. Iar în alte zile părea mort, nu-l vedea plecând sau sosind”.

„Mergea repede și-avea o siluetă de balerin. Iar în alte zile părea mort, nu-l vedea plecând sau sosind. Cel mai des se ducea să repete la Ateneu sau prin alte locuri, în clădiri impozante de pe străzi pe care Flori nici nu le bănuise până atunci, iar ea îl urmărea, mai ales că nu-i răspundea la mesaje.”