Facultatea de Litere (Filologie)

„Am intrat la Facultatea de Filologie din București în 1974 și, pentru mine, cel puțin, ăla a fost cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat în viață. Era pentru prima dată când întâlneam oameni cu preocupări comune – și cu nesiguranțe aidoma, doldora. Traian T. Coșovei, Alexandru Mușina, Nino Stratan, Romulus Bucur, Mariana Marin, Bogdan Ghiu, Mircea Cărtărescu (îi enumăr în ordinea apariției), Radu Călin Cristea… Profii – tot unul și unul, de la Immanuel (Kant) Vasiliu, Paul Cornea, Cezar Tabarcea, Alexandru Sincu, Nicolae Manolescu, Florin Manolescu, Alexandru Tudorică (plecăciune acestui profesor dăruit, ironic, profesionist și modest) – toți munceau de mama focului să ne scoată din cap schemele scolastice și să ne bage în inima și în mecanismele subtile ale literaturii.”

„Lasă, că nimerim şi fără să întrebăm. Nu ne grăbeşte nimic! Dar nimeni altul nu se grăbea mai mult, în ora aceia, în Bucureşti, ca Dincă Scutaru. Dorea să termine odată, să se întoarcă cît mai repede în orăşelul lui, păcătos şi el, dar fără bîlbîiţi, fără tîrîturi şi fără patroane de bordel...
Ajunşi, într‑o oră au terminat la secretariatul facultăţii de litere toate formalităţile înscrierii.
— Aş vrea să apuc acceleratul de douăsprezece. Să luăm o trăsură.
Văzîndu‑l cercetînd spaţiul de jur împrejur, şoferii staţiei de taxiuri din capătul străzii Edgar Quinet, înţelegîndu‑i intenţia, începură cu sunete sălbatice de claxon să‑şi ademenească bănuitul client.”

Vertij în Parcul Circului
pe unde se plimba micuțul Mirc cu ai lui
Nu știu anume cum se petrecu
oare ce mă trase-n jos bolgie cu
bolgie de alunecai în baltă
și nimerit de partea cealaltă
a pojghiței neputincios și prea neghiob ca
să găsesc pentru înapoiere copca
mă înecai
sau poate hai
o fi fost hipotermie
(asta numai Mirc poate să știe)
Cert e c-am revenit la viață
captiv într-un alt fel de gheață
oarecum mai fină
Eram reflexia într-o vitrină
(pe undeva prin viitoarea piață Gemeni)
complet așijderea și asemeni
a unui băiat palid și slab ca un fir
cu matricolă pe braț de Cantemir
care și-a apropiat ochii de geam
și atunci am
întrezărit în pupilele-i adânci
corăbii între valuri ostroave și stânci
părelnice și totuși aievea
vedeam mitocondrii cum escaladează seva
sutelor de arbuști din mii de plantații
am văzut atomi expandându-se în constelații
după care puștiuʼ
a clipit și zău mai multe nu știu
Am avut doar conștiința că i-aș fi
lucirea de far în vitrină a unei fotografii
Ne vom regăsi peste ani și ne
vom recunoaște în sediul din Quinet
el palid și aureolat în chip de Virgiliu
eu italienist ochelarist așteptându-și sigiliul
de preparator
L-am urmat în bezna unui coridor
spre cea mai inaccesibilă clasă
unde avea să
ne predea seminarul despre Dimov
prin cearcănele adânci îi priveam ochii mov
iar glasul spart încă-mi răsună întru totul
Nu am notat nimic țin minte totul

„Treceam cu Lisandra prin Cişmigiu şi ne îndreptam spre Universitatea liberă, care atunci se înjgheba. Lisandra era exuberantă.
— Rectorul universităţii a primit să ţină cursul de deschidere. E un matematician cunoscut peste hotare. A fost încântat că avem până acum opt sute de studenţi. Ne va da o sală de cursuri, la Facultatea de Litere. I-am arătat lista profesorilor. Fiecare intelectual care vine alături de noi ne întăreşte rândurile.
O boare de lumină albă învăluia lacul pe care patinau câţiva copii şi adolescenţi. Dar cei mai mulţi stăteau pe margine şi priveau cu jind.
[...]
Amfiteatrul era plin ochi. Neîndrăznind să trec mai în faţă, am rămas aproape de uşă. Lisandra trebuia să ia cuvântul din partea secretariatului Universităţii libere.”

„Apoi a început din nou școala. Lumea vorbea despre examene, despre sesiune. Flori nu-și făcea probleme prea mari. Oricum nu plătise nimic, era o facultate de-a moaca. Dacă trecea – bine, dacă nu – tot așa.
Spre mirarea ei, într-o zi Lev a deschis ușa de la Odobescu și, salutându-l vag pe profesor, a căutat-o cu ochii orin sală.”

„Mă consolam pe maidane. Venise vara, terminasem şcoala primară şi, în aşteptarea examenului de intrare în liceu, pe care trebuia să-l dau în septembrie, eram cu desăvârşire liber. Jucam oină, fie în strada Călăraşi, fie pe maidanul Primăriei, acolo unde, cu un an mai înainte, se aflau tunurile antiaeriene. Era un loc viran uriaş, lângă statuia Brătianu, pe care se depuseseră blocurile de piatră necesare clădirii aripii noi a Facultăţii de Litere. Construcţia fusese întreruptă de război, dar în pivniţele ei nesfârşite, în care se zvârliseră nenumărate căruţe cu nisip şi se depuseseră cărămizile şi sacii cu var, aveam să pătrund în curând o dată intrat în liceu. Ani de zile, pivniţele acelea misterioase, schelăriile acelea şubrede de sub care izbucneau şobolanii aveau să constituie unul din universurile mele secrete. Împreună cu câţiva dintre noii prieteni pe care mi-i făcusem în liceu, le-am explorat, cu emoţie, până în ziua când ne-a surprins o razie organizată de poliţie împotriva vagabonzilor.”