Istorie culturală

„Într-o dimineaţă sticloasă de ianuarie, când şcoala se închisese pentru că nu mai avea lemne, am plecat cu întreaga ceată să ne dăm cu săniuţa la Dealul Mitropoliei. De la statuia lui Rosetti la Mitropolie era cale lungă, dar am ajuns repede, pentru că ne întreceam unul pe altul. De acolo, de pe deal, se vedea toată Valea Plângerii, dar aşa cum n-am mai văzut-o niciodată de atunci – căci gunoaiele şi stârvurile de câini şi pisici fuseseră îngropate adânc sub troiene, şi, de sus, de pe parapet, părea o pantă de schi. Dar nu îndrăzneam s-o coborâm cu săniuţele şi ne mulţumeam să ne dăm drumul de sus, de lângă clopotniţă, pe strada lungă, uşor curbată, la ora aceea aproape pustie, care ajungea până în strada Şerban Vodă. Urcam apoi cu săniuţa în spate şi, ca să nu riscăm să ne lovească cei care coborau vertiginos la vale, umblam pe margini, prin troiene. După câteva ceasuri, am început să simt o mâncărime în labele picioarelor şi, pentru că nu mă puteam scărpina, mă loveam uşor cu gheata. Dar mâncărimea ajunsese insuportabilă, şi atunci mă călcam singur, cu toată greutatea, când pe un picior, când pe celălalt.”

„Un alt mister îl alcătuia meseria unchilor mei, fraţii mamei. Curând aveam să descopăr că cei mari — Mitache, Petrică şi Nae — lucrau într‑un magazin de fierărie din Calea Moşilor, aproape de Biserica „Sf. Gheorghe.” Era un magazin uriaş, cu intrare pe două străzi. De câte ori mă duceam acolo, mă întâmpinau camionagii încărcând sau descărcând tablă, drugi de fier, lădiţe cu cuie. Firma magazinului era „Borănescu şi Succesorii”. N‑am ştiut niciodată cine fusese Borănescu, dar succesorii erau unchii mei mai mari. Mitache avea pe atunci vreo treizeci de ani. Era blond, nu prea înalt, cu mustaţa roşcată. Mai târziu avea să se îngraşe, căci îi plăceau mâncărurile alese, vinurile bune, ospeţele nesfârşite cu prietenii şi lăutarii. Se înţelegea bine cu mama şi, după ce s‑a întors din Moldova, în 1918, a locuit la noi, în strada Melodiei, vreo doisprezece ani, până ce s‑a însurat. Dar căsătoria n‑a durat mult şi, prin 1935, unchiul Mitache s‑a reîntors să locuiască în căsuţa unde se retrăseseră părinţii mei.”

„Voiam, de asemenea, să arăt cât de vii sunt cărţile, ce extraordinară experienţă e să descoperi la anticari o carte pe care o căutai de ani de zile. Uneori asemenea descoperiri devin şi mai dramatice, datorită împrejurărilor în care fuseseră făcute. Astfel, îmi aduc aminte cum, într‑o după‑amiază de vară, am găsit la anticar un volum răzleţ din Operele lui Plutarh şi am descoperit acolo acel misterios tratat De Pythiae oraculis. N‑am avut răbdare să ajung până acasă. M‑am oprit în Cişmigiu şi, pe o bancă, pe nerăsuflate, l‑am citit. M‑am trezit că apunea soarele şi, deodată, De Pythiae oraculis mi s‑a părut depărtat şi inutil, şi toată opera lui Plutarh, ca şi toate operele, de altfel, toate cărţile pe care le iubeam, toţi autorii pe care îi admiram — şi numai o singură întrebare revenea, obsedantă, în minte: la ce bun? La ce‑ţi foloseşte să ştii de ce Pythia nu mai răspunde în versuri?
[...]
— Aşa, tocmai pentru că tratatul lui Plutarh e inutil şi absurd, tocmai de aceea merită să‑l citesc. Şi, pentru că nimic nu are sens, îmi bat joc şi de sens, şi de fără‑sens, şi fac ceva ce vreau eu, chiar dacă nu are niciun sens. Dar simţeam că toate acestea erau strigătele neputinţei; simţeam cât sunt de false, pentru că, în acele clipe, nu mai voiam nimic; nu voiam, în niciun caz, să‑l citesc pe Plutarh. Pe nesimţite, Cişmigiu se adâncea în umbra şi răcoarea florilor proaspăt stropite. Oamenii nu mai erau aceiaşi. Plecaseră pensionarii, ordonanţele, guvernantele cu copii. Nu se aprinseseră încă becurile şi cei care veneau acum se îndreptau spre teii în floare. Treceau mai ales perechi tinere, studenţi, ofiţeri. Se auzeau parcă tot mai apropiate tramvaie coborând spre bulevardul Elisabeta. Continuam să zâmbesc şi simţeam că mă înşelasem, că, deşi nu ştiusem cum să răspund, lumea avea un sens, că Plutarh merita să fie citit, că De Pythiae oraculis era o adevărată descoperire.”

„Citeam şi acum ce-mi cădea sub mână, pentru că biblioteca tatei îmi era interzisă. Dar, pe nesimţite, mă desprindeam de patima cititului. Aveam atâtea alte lucruri la îndemână. Prin faţa casei, trecea tramvaiul cu cai. Venea de la statuia Rosetti şi chiar în dreptul casei noastre îşi încetinea mersul ca să cotească spre strada Călăraşi. Împreună cu Nicu, iar mai târziu cu câţiva prieteni de seama mea, îl aşteptam cuminţi în faţa porţii, prefăcându-ne că stăm de vorbă. Dar îndată ce tramvaiul făcea cotul, alergam după el şi ne agăţăm, pitindu-ne ca să nu ne observe taxatorul. Aveam de altfel grijă să fim întotdeauna cu capul gol, nu cumva să ne poată confisca taxatorul şepcile.
[...]
În dimineaţa următoare trupele austro‑germane au început să pătrundă în Bucureşti. Am văzut şi eu capul coloanei când ajunsese în dreptul statuii Rosetti. Un detaşament de ulani, pe cai mari, albi, înainta la pas, cu lăncile sprijinite de cizme. Priveau, zâmbind obosiţi, grupul de copii şi curioşi de pe trotuare. Mi s‑a părut mie sau am văzut aievea o fetiţă făcând un pas înainte şi întinzând un buchet de flori? Am simţit cum lumea din jurul meu se frământa, nedumerită. „Trebuie să fie nemţoaică”, şopti cineva. Se auzeau — grele, pietroase — copitele cailor tăind tăcerea bulevardului. După ce s‑au depărtat şi a venit rândul batalioanelor de bavarezi, m‑am întors acasă.”

„Când veneau aeroplanele germane, mama ne silea să coborâm în pivniţă. Semnalul îl dădeau clopotele de la Mitropolie, şi apoi se auzeau şi clopotele celorlalte biserici, întocmai ca în noaptea de înviere. De obicei, avioanele veneau către sfârşitul dimineţii, puţin timp înainte de masă. Le zăream, ca pe nişte porumbei argintii, sticlind în soarele cald de septembrie, urmăriţi de nouraşii albi ai obuzelor. Câteva baterii erau instalate pe maidanul Primăriei, lângă statuia lui Brătianu, la vreun kilometru de casa noastră. Auzeam pocnetele scurte, surde, ale tunurilor şi auzeam uneori schijele căzând pe case şi pe trotuare. O dată, mă dusesem să cumpăr ceva de la un magazin de pe bulevardul Brătianu. Când s-a dat alarma, am pornit în grabă spre casă, cu coşul încărcat sub braţ. Dar foarte curând au început să cadă schijele, şi un sergent m-a fluierat. Am intrat într-un gang. Se mai aflau câţiva trecători refugiaţi acolo. La răstimpuri, cineva se încumeta să iasă pe trotuar, privea cerul şi ne informa de ce se mai întâmplă. Deodată, am simţit o explozie, cu totul deosebită de celelalte, ca şi cum bomba ar fi căzut foarte aproape. Când, după o jumătate de ceas, m-am întors acasă, am văzut unde căzuse: în veranda unei case de pe Strada Melodiei. Câţiva răniţi şi un bărbat ucis. O schijă îi retezase capul. Am fost a doua zi, cu mama, să-l văd. Era întins pe o masă între flori, cu capul prins neîndemânatec de trunchi şi bandajat.”

„Câteva zile după armistiţiu, am început să venim la şcoală cu un ceas mai devreme, şi iarăşi un ceas-două după-amiezile, ca să putem învăţa, în mare grabă, imnurile Aliaţilor. Cunoşteam aproape toţi La Marseillaise, dar trebuia să învăţăm God Stive the King şi It's a Long Way to Tipperary, trebuia de asemenea să învăţăm imnurile american şi italian. Soloveanu, profesorul nostru de muzică, ne scrisese, fonetic, textele respective pe tablă, iar noi ne căzneam să le memorăm cum puteam. Totul trebuia făcut foarte repede, pentru că intrarea triumfală a detaşamentelor aliate şi a unor părţi din armata generalului Franchet d'Esperey, de la Salonic, părea iminentă. Totuşi, parada a fost amânată de vreo câteva ori. În cele din urmă, am fost convocaţi într-o dimineaţă şi, înainte de a se lumina bine, am pornit spre Calea Victoriei. De la Podul Mogoşoaiei până în bulevardul Elisabeta, se adunaseră toate liceele şi toate şcolile din Capitală, purtând drapele de toate mărimile. Întâi erau înşiruiţi pe trotuar copiii din şcolile primare, apoi veneam noi, cei din primele clase de liceu, în spatele nostru cei mai mari, apoi studenţii.”

„Duminica după-amiază se făcuse obiceiul să ne adunăm la Florica Capsali şi Mac Constantinescu. Aveau o casă bătrânească în cartierul Crucea-de-Piatră, cu o grădină mare cât o livadă. Într-o parte a grădinii, Mac pregătise un teren pentru volei. Veneau cu regularitate – şi destul de devreme, ca să joace volei – soţii Polihroniade, Vulcănescu, Sterian împreună cu Dan Botta, Petru Comarnescu, Mihail Sebastian, Haig şi Marietta Sadova. Dar în fiecare duminică apăreau figuri noi: Mărioara Voiculescu cu băiatul ei, magistrat, Lily Popovici, Harry Brauner, Sylvia Capsali, Gabriel şi Adrian Negreanu şi mulţi alţii. Venea adesea Nina Mareş, care locuia o odaie, la ultimul etaj, în acelaşi imobil din Pasajul Imobiliara unde se afla „Cuvântul” şi cu care ne împrieteniserăm toţi. Lucra atunci la Societatea Telefoanelor. Era mică, blondă, bună camaradă şi, deşi am aflat mai târziu, ducea o viaţă grea, râdea întotdeauna, era discretă, nu vorbea de necazurile ei. Se împrietenise mai ales cu Mihail Sebastian şi îi dactilografia manuscrisele nuvelelor – pagini mărunt scrise, cu multe ştersături, pe care nici un tipograf n-ar fi fost în stare să le descifreze.”

„Cu puţine zile înainte, se întâmplase ceva cu totul neaşteptat. Atât de neaşteptat, încât mi s-ar fi părut cu neputinţă de închipuit doar cu o jumătate de ceas înainte de a se întâmpla. A treia zi de Crăciun, seara, eram la Floria şi Mac mai mulţi prieteni, printre care şi Nina Mareş. Nu înţeleg de ce i-am privit mâinile şi mi s-au părut foarte mici. I le-am luat în mâinile mele. Degetele erau atât de mici şi delicate, încât păreau degete de copil. Nu mă înduram să-i las mâinile. Nina zâmbea încurcată – şi unii din prieteni ne priveau curioşi. Ca şi alţi câţiva prieteni, Nina ştia de Sorana. Adesea, la „Cuvântul” sau în odăiţa ei, unde urcam cu Mihail Sebastian ca să bem o cafea, le mărturisisem cât de dificilă putea fi Sorana, şi ei mă consolau, amuzându-se totodată. Ajunsesem, noi trei, foarte buni prieteni şi ne întâlneam de câte ori puteam, luam adesea masa împreună. Eram atât de buni prieteni, încât o „legătură” cu unul dintre noi ar fi părut o crimă împotriva prieteniei noastre comune. Ştiam cât de mult ţine Nina la Mihai, şi el ştia cât de mult ţinea la mine.
Dar în seara aceea nu înţelegeam ce se petrece cu mine. N-am înţeles nici după ce-am condus-o acasă şi am sărutat-o. Reîntors în mansardă, am încercat să scriu, dar n-am izbutit. Am adormit foarte târziu. A doua zi şi a treia zi, am rămas închis în mansardă, scriind. Îmi spuneam că n-ar trebui s-o mai văd, dar am văzut-o în aceeaşi seară. Am cinat împreună, am fost la un cinematograf şi am rămas apoi noaptea aceea la ea.”

Mircea Eliade o întâlnește prima dată pe Nina Mareș în grupul care se aduna la Florica Capsali și Mac Constantinescu: „Venea adesea Nina Mareș, care locuia o odaie, la ultimul etaj, în acelaşi imobil din Pasajul Imobiliara unde se afla Cuvântul şi cu care ne împrieteniserăm toţi. Lucra atunci la Societatea Telefoanelor.”

În scurt timp, Eliade decide să iasă din triunghiul amoros în care se afla cu Nina Mareș și Sorana Țopa, dar încercând să le părăsească pe amândouă, se teme de reacția Ninei când aceasta se apropie de fereastra deschisă.

„Îmi aduc aminte seara aceea de septembrie. În odăiţa Ninei, am încercat să-i explic hotărârea mea. Mă asculta în picioare, foarte palidă, lângă fereastra deschisă. Se apropiase de fereastră în timp ce-i vorbeam. Spusesem esenţialul, dar continuam să vorbesc; mi-era teamă de tăcerea care s-ar fi împlântat între noi. „Nu cred că aş mai putea suporta a doua oară, mi-a spus. Mi-e teamă că n-am să mai pot suporta a doua oară.”
Privea fascinată pe fereastră. Mi-am adus atunci aminte de viaţa ei întreagă, de nenorocul ei. Iubise pentru a doua oară, şi pentru a doua oară bărbatul pe care-l iubea se lăsase prins într-un joc care, pentru ea, însemna sfârşitul. De data aceasta, exista aici, la al şaptelea etaj, o fereastră deschisă. Dar, chiar dacă n-ar fi existat fereastra, tot ce-i spusesem i-ar fi putut din nou transforma dragostea în cenuşă – şi zadarnic aş fi revenit, peste câteva zile, încărcat cu flori şi cu daruri, pentru că mi-ar fi răspuns, ca pe vremuri locotenentului, că nu mă mai iubeşte, că chiar dacă ar încerca nu mă mai poate iubi. Orice s-ar fi întâmplat, îi adusesem pentru a doua oară nenorocul – parcă ne-ar fi urmărit un blestem. Într-o străfulgerare, am ştiut că tot ce-i spusesem era o ultimă, demonică încercare a măyei pentru a mă pierde; că, departe de a-i purta nenoroc, îi voi putea dărui tot ce nu avusese până atunci în viaţă, că destinul meu era s-o fac pe ea fericită, oricare ar fi fost preţul pe care trebuia să-l plătesc.
— Bine, i-am spus. Rămân. Dar nu mai putem continua viaţa aceasta. Trebuie să ne mutăm împreună.
Mă privea, zâmbind, ca în vis.
[...]
În seara aceea, am scris Soranei o lungă scrisoare, explicându-i hotărârea pe care o luasem. Am lăsat să treacă o zi, apoi m-am dus s-o văd. Era aşa cum mă aşteptasem s-o găsesc. Nu închisese ochii toată noaptea. Mi-a spus că ştia de mult ce se întâmpla cu mine, dar că încercase tot ce-i stătea în putinţă ca să mă împiedice să iau hotărârea pe care o luasem: şi asta spre binele meu.”

„Intrasem în clasa a 11-a fără prea mult entuziasm. Dar, pe la sfârşitul lui octombrie, au început să circule zvonuri despre dezastrele Puterilor Centrale. Profesorii intrau tot mai bine dispuşi în clasă şi păreau tot mai distraţi. Într-o dimineaţă, am aflat că Germania ceruse armistiţiu. Pornisem spre liceu, dar m-am trezit coborând bulevardul spre statuia lui Brătianu.
Întâlneam grupuri din ce în ce mai vociferante, unii cu mici steaguri româneşti şi franţuzeşti, câţiva în uniforme militare decolorate, peticite. L-am auzit pe un tinerel strigând: „La Komandatură!” şi apoi a luat-o la goană, cu un grup întreg după el. Am început şi eu să alerg, ţinându-mi cu o mână ghiozdanul în spate, să nu salte. Dar n-am mai apucat să ajung până la Komandatură. Undeva, pe lângă Spitalul Colţea, am dat peste alte grupuri gălăgioase, ameninţătoare, şi m-am oprit să văd ce se întâmplă. Cineva se urcase pe acoperişul unei case şi se trudea să fixeze un drapel. „Leagă-l cu centironul!” auzii strigând. Apoi, câţiva de lângă mine începură să râdă cu hohote. Unii aplaudau să-şi rupă palmele. „Are să-şi piardă nădragii pe acoperiş”, spuse cineva.”

„Dar, în afară de toate acestea, ce supapă de siguranţă a fost pentru mine cel de atunci acest roman! Mai bine chiar decât în Jurnal (căci speram că voi putea publica romanul), mă descărcăm, scriindu-l, de toate eşecurile şi umilinţele. De ani de zile, mă prezentam cu regularitate la concursurile „Tinerimii române” şi nu dobândisem nici măcar o menţiune. Îmi amintesc de concursul din clasa a VI-a. Nu mai ştiu ce subiect ni se dăduse, dar scrisesem atât de „inspirat” şi, recitind manuscrisul, am fost atât de entuziasmat, îneât nu mă îndoiam că voi obţine „Premiul I cu cunună”. N-am vrut să cred când nu mi-am găsit numele pe lista premianţilor din liceul nostru. Eram sigur că la mijloc e o eroare. În duminica aceea, m-am dus la Ateneu, ca să asist personal la distribuirea premiilor. Când s-a ajuns la clasa a VI-a, inima a început să mi se bată: „Premiul I cu cunună” îl câştigase un alt Mircea: Mircea Ionescu, de la Liceul „Matei Basarab”. Ştiam asta mai de mult, căci numele premianţilor fuseseră publicate în „Universul”, dar până în ultima clipă crezusem că era o greşeală de tipar.”

Nae Ionescu plănuia să scrie în perioada întâlnirilor de la vila sa din Băneasa, Metafizica, pe care o prezentase anterior doar în cursuri:

„În iarna anului 1940, am avut neaşteptata bucurie de a-l regăsi pe Nae Ionescu. Fusese liberat din Spitalul Militar de la Braşov şi a venit să mă vadă în strada Palade. Deşi nu-şi recăpătase catedra, i se îngăduise să primească, săptămânal, la vila lui de la Băneasa, un grup de tineri filosofi şi discipoli: Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, Ioan Gherea, C. Noica şi alţii. Inutil să evoc interesul, varietatea şi pasiunea discuţiilor. Pentru întâia oară l-am simţit pe Nae Ionescu decis – aş spune, chiar nerăbdător – să-şi scrie Metafizica pe care o prezentase în atâtea cursuri. La întâlnirile noastre nu-mi amintesc să se fi discutat vreodată „politică”, nici măcar misterioasa imobilitate militară de pe frontul occidental.”

În ultimul an de viață al profesorului Nae Ionescu (1940), Eliade făcea parte dintr-un grup restrâns de discipoli (alături de Noica și Vulcănescu) care se întâlneau săptămânal la vila acestuia din Băneasa pentru discuții filosofice:

„Nu se întâmplă aşa în preajma morţii? Mă întrebam ascultând exploziile bombelor, parcă tot mai apropiate. Destinul începea „să-şi arate colţii”, cum se exprimase odată Nae Ionescu, nu mai ştiu în legătură cu ce întâmplare sau cu ce personaj. Mi-am amintit cu o tulburătoare precizie cum, în timp ce purtam cu alţi trei prieteni coşciugul lui Nae Ionescu către groapă, m-am împiedicat şi, cu un mare efort, m-am sprijinit într-un genunchi, până ce s-a repezit cineva şi m-a ajutat să mă ridic. Cunoşteam superstiţia populară că cel care alunecă ducând un mort la groapă e ursit să moară în cursul aceluiaşi an. Când i-am povestit ce mi se întâmplase, mama a încercat să mă liniştească, citându-mi exemple din istoria familiei noastre, exemple care infirmau, uneori cu umor, superstiţia populară.
E drept, nu-mi mai amintisem de acest „semn”, deşi mă gândeam adesea la ultimele luni ale lui Nae Ionescu şi, mai ales, la moartea lui. În dimineaţa de 15 martie 1940, sunase telefonul. A răspuns, ca de obicei, Nina. Apoi, s-a îndreptat spre mine.
— A murit Profesorul, mi-a spus, foarte palidă.
Îl văzusem cu puţine zile înainte, la vila lui de la Băneasa. Era întins în pat, acoperit cu o pătură. M-a privit lung, încer-când să zâmbească. N-a scos nici un cuvânt. Apoi, doctorul mi-a apucat braţul şi am ieşit în vârful picioarelor. Profesorul ceruse să ne mai vadă o dată, pe noi, prietenii, elevii şi colaboratorii lui cei mai apropiaţi; ca şi cum ar fi voit să-şi ia rămas bun de la fiecare în parte.”

„Simpozioanele la „Criterion” reîncepuseră la Fundaţia Carol, dar închiriasem şi sala Fundaţiei Dalles pentru un ciclu de conferinţe închinate istoriei muzicii. Tema care îmi revenise mie era muzica asiatică şi primitivă. Cum conferinţele erau însoţite de exemplificări corale şi instrumentale, trebuia să caut cât mai multe înregistrări şi transcripţii. Nu aveam decât câteva discuri de muzică religioasă şi populară bengaleză şi prea puţine transcripţii de melodii balineze. O bună parte din documentare am găsit-o la G. Breazul. Câţiva tineri muzicieni s-au oferit să adapteze melodiile africane, asiatice şi oceaniene la instrumentele de care puteam dispune şi să improvizeze un cor în stare să reproducă atât ritmurile Africii ecuatoriale, cât şi melancolicele monotonii indoneziene. Spectacolul a avut un succes extraordinar. Vorbeam zece-cincisprezece minute despre muzica indiană, în special despre cea bengaleză, şi apoi mă retrăgeam – şi din spatele cortinei apăreau instrumentiştii sau corul, şi în sala Fundaţiei Dalles răsunau, poate pentru întâia oară în România, arii din Travancore sau Puri. Reapăream şi încercam să evoc mitologiile şi religiozitatea anumitor populaţii arhaice, apoi dispăream şi publicul asculta fascinat cântecele rituale bantu, melopeele malaeziene, chiuiturile sincopate ale cutărui trib australian. Întreg acest ciclu de conferinţe a fost de altfel urmărit cu entuziasm de un public din ce în ce mai numeros. Ciclul a fost încheiat de Petru Comarnescu cu o conferinţă despre jazz, abundent ilustrată de cel mai bun jazz al Capitalei de pe atunci.”

„Pentru membrii „Criterionului”, simpozionul nu se încheia în sala „Fundaţiei”. Ne adunam toţi la cafeneaua „Corso”, unde ocupam un colţ întreg, la etaj, şi continuam discuţia până după miezul nopţii. De obicei, Dan Botta, care participa foarte rar la simpozioane, îşi exprima succint, dar necruţător impresiile, nu uita niciodată să ne amintească răspunderea pe care o aveam faţă de public. Pentru el, asta însemna în primul rând datoria de a ridica publicul, nu până la noi, ci dincolo de noi, până la idealurile noastre. Dan Botta credea că „Criterion” poate efectua, în minţile celor mai inteligenţi dintre ascultători, o operaţie de anamnesis platoniciană. Asistând la simpozioanele noastre, unde erau prezentate şi dezbătute atâtea puncte de vedere, publicul asista de fapt la un nou tip de dialog socratic. Scopul pe care-l urmăream nu era numai informaţia, ci, în primul rând „trezirea” auditorilor, confruntarea lor cu ideile şi, în cele din urmă, modificarea modului lor de a fi în lume.
Evident, urmau lungi, însufleţite discuţii. Nu pentru că ceilalţi nu împărtăşeau ideile lui Dan Botta despre rolul „Criterionului”, ci pentru că nu erau întotdeauna de acord cu mijloacele pe care le preconiza el. Dan Botta insista ca măcar unul dintre vorbitori să nu facă nici o concesie „publicului de rând”, ci să utilizeze limbajul sever al metafizicii, al ştiinţei sau al poeziei. De obicei, cam aşa se întâmpla. Dar unii dintre noi socoteau că simplul fapt de a dezbate probleme dificile era destul de curajos, că nu trebuie să agravăm dificultatea printr-un limbaj excesiv de riguros. Dar, evident, eram toţi de acord că fiecare vorbitor e liber să utilizeze „stilul” care-i convenea.”

„Atunci, în preajma Crăciunului, încă nu-mi dădeam seama de toate acestea. Trăiam încă euforia începuturilor. După un an şi jumătate, scriam din nou un roman; şi de data aceasta, un roman autobiografic. Puteam fi din nou singur, zi şi noapte, pentru că Sorana plecase de două săptămâni în Moldova, să petreacă sărbătorile cu ai ei. Am petrecut şi eu Crăciunul cu familia, dar de câte ori puteam mă întâlneam cu prietenii. Hotărâsem să ne adunăm de revelion la Mia Steriade; de fapt, încăperile pe care le ocupa tatăl Miei, pictorul Steriade, la Muzeul Kalinderu. Eram aproape întreg grupul de prieteni de la „Criterion”, la care se adăugaseră câţiva invitaţi. Contribuisem fiecare cu o anumită sumă şi câţiva dintre noi îşi luaseră însărcinarea să decoreze sălile, să cumpere vinurile şi să pregătească bufetul. Angajasem şi un pianist, aşa că cei care au voit (în frunte cu Mircea Vulcănescu şi Mişu Polihroniade) au putut dansa până dimineaţa. Am petrecut împreună cel mai reuşit revelion pe care-l cunoscusem până atunci.”

În iarna anului 1936, Eliade a petrecut mult timp cercetând lăzile cu manuscrise ale lui B. P. Hașdeu pentru ediția critică pe care o pregătea:

„În iarna aceea, mă concentrasem cu toată vigoarea asupra ediţiei Haşdeu. Transcrisesem câteva mii de pagini, stabilisem variantele la poezii, alcătuisem o bibliografie destul de întinsă. Lucram acum la prezentarea textelor şi la introducerea generală. Ceasurile petrecute la Arhivele Statului, unde se aflau lăzile cu hârtii aduse de la „Castelul” din Câmpina, mă impresionaseră nespus. Erau sute şi mii de pagini, unele doar cu câteva cuvinte scrise: „mesajele” trimise de lulia în timpul şedinţelor spiritiste. Găsisem nenumărate reviste de lingvistică, istorie şi folclor, cu paginile netăiate. Bătrânul Haşdeu renunţase definitiv la toate pasiunile tinereţii şi maturităţii sale. Aveam uneori impresia că rătăcesc printre ruine.”

Profesorul universitar Constantin Rădulescu-Motru a participat la banchetul de la Capșa, în semn de solidaritate cu Eliade:

„Cu puţine zile înainte, Const. Kiriţescu, director general la Ministerul Instrucţiei Publice, publicase în toată presa un comunicat oficial în care atrăgea atenţia rectorului Universităţii din Bucureşti că eu, suplinitorul conferinţei de metafizică la Facultatea de Litere, eram autorul anumitor scrieri „pornografice”. Evident, era urmarea firească a campaniei lui Cocoş împotriva Domnişoarei Christina. Partea tragicomică a comunicatului Ministerului de Instrucţie era că fusese redactat tocmai de Const. Kiriţescu, poreclit „directorul de canapea”. (Era teroarea profesoarelor tinere). A trebuit să dau în judecată Ministerul Instrucţiei Publice pentru calomnie, cerând un leu simbolic drept despăgubiri.
Acele luni de vară se numără printre cele mai stenice şi mai glorioase din tinereţea mea. Căci de pretutindeni s-au ridicat glasuri ca să-mi ia apărarea. N. I. Herescu, secretarul general al Societăţii Scriitorilor Români, a organizat un banchet la „Capșa” în cinstea mea, cu preşedintele Societăţii, generalul Condeescu, Liviu Rebreanu, V. Voiculescu, Ionel Teodoreanu şi alţi scriitori, invitând de asemenea pe decanul Facultăţii de Litere, Rădulescu-Motru, şi mulţi alţi profesori, printre care îmi amintesc de Nae Ionescu, CC. Giurescu, Al. Rosetti, O. Onicescu. Printre martorii mei la prima înfăţişare de la Tribunal, erau Nae Ionescu, Motru, Rosetti, Herescu. Nu-mi mai amintesc numele avocatului ministerului, dar avocaţii care se înscriseseră în apărarea mea erau fără număr. Când m-am dus la Tribunal, împreună cu Nae Ionescu, la prima înfăţişare am întâlnit-o în sala paşilor pierduţi pe una din cele mai strălucite studente ale mele, Mariana Klein (căsătorită curând după aceea cu un alt excelent student al meu, Mihail Sora). Avea pe atunci părul blond, despletit, lăsat pe spate şi în dimineaţa aceea părea o walkirie deznădăjduită. S-a apropiat într-un suflet de Nae Ionescu şi l-a apucat de braţ:
— Domnule Profesor, trebuie să-l scăpaţi! A exclamat cu ochii în lacrimi. Nae Ionescu a liniştit-o, bătând-o pe umăr. Când am rămas singuri, mi-a spus:
— Dacă ai reuşit să trezeşti asemenea devotamente prin: tre studenţi, nu mai am nici o îndoială de viitorul tău.”

„Cine nu scăpa o singură dată prilejul să aducă vorba despre filosofia indiană era Mircea Vulcănescu. Locuia tot în casa părintească din strada Popa Soare, dar era căsătorit a doua oară, cu Marguerite, şi avea deja o fetiţă. Se îngrăşase destul în ultimii ani, dar faţa îi rămăsese tot frumoasă, cu ochii mari, negri, adânci. Aşa a rămas până la ultima noastră întâlnire, zece ani mai târziu – continuând să se îngraşe, umblând însă vioi, plimbându-se necontenit prin cameră şi neîncetând să vorbească despre orice, sclipitor, cu aceeaşi uluitoare erudiţie şi claritate. Citea tot, în toate direcţiile, şi, orice ar fi făcut, făcea mai bine decât ceilalţi. Când s-a hotărât să joace bridge, a învăţat, cu îndărătnicie şi metodă, câteva săptămâni – şi apoi a ajuns campion. Scria cu aceeaşi uşurinţă şi competenţă despre probleme de teologie răsăriteană, economie bancară sau un roman modern. O dată, i-a căzut în mână o revistă franceză care anunţa un concurs în legătură cu romanul detectiv în curs de publicare. Mircea Vulcănescu a citit romanul şi a răspuns pe loc. Şi, evident, soluţia găsită de el era cea justă. Câteva săptămâni în urmă, numele lui se afla în fruntea listei.
[...]
În anul acela, era directorul Vămilor. Nu înţeleg prin ce miracol s-a putut menţine în post atâţia ani, pentru că era mai mult decât incoruptibil: era de o onestitate rigidă, uneori fără contact cu realitatea. Mi-a mărturisit o dată că nu avea alt criteriu decât Regulamentul Vămilor, pe care nu-şi îngăduia să-l interpreteze, ci îl aplica ad litteram.
De la el am aflat că Stelian Mateescu fusese de curând internat, în ultimii ani, căzuse oarecum în mania religioasă, dar scrisese totuşi, spunea Mircea, câteva nuvele extraordinare. Apoi, pe neaşteptate, a izbucnit: a venit într-o seară la Mircea, a scos de sub palton un cuţit mare, de bucătărie, şi s-a repezit la el să-l înjunghie. Plănuise să-şi asasineze cei mai buni prieteni – ca să-i apere, pare-se, de ispitele Diavolului.
[...]
În afară de Nae Ionescu, Mircea era singurul cu care discutam pe îndelete filosofia indiană. Îl interesau mai ales soteriologia şi estetica. Cum avea o memorie prodigioasă, îşi însuşise repede întreaga terminologie tehnică. Ceilalţi prieteni îl ascultau uluiţi, când mă întrerupea ca să adauge un detaliu sau să precizeze o expresie. Cum avea timp de toate, nu numai că-mi citea foiletoanele din „Cuvântul”, dar asculta şi conferinţele pe care începusem să le ţin la Radio.”

Luna decembrie 1933 aduce tensiuni majore, Nae Ionescu atacă deschis politica regală și dizolvarea Gărzii de Fier, îl cunoaște pe Codreanu și își exprimă public poziția. Asasinarea lui I. Gh. Duca în seara de dinaintea Revelionului schimbă totul, „Cuvântul” este suspendat, iar Nae Ionescu este arestat, marcând o ruptură politică și morală pentru întregul grup intelectual din jurul său:

„Decembrie 1933 a fost, pentru întreg grupul nostru, o lună de tensiuni. Nae Ionescu nu-şi mai ascundea acum făţişa ostilitate faţă de politica regală. Într-o serie de articole, se împotrivise guvernului Duca şi atrăgea atenţia asupra riscurilor pe care le comporta dizolvarea „Gărzii de Fier”, act pe care el îl socotea nu numai ilegal, dar şi inutil. Pentru că, spunea, ori e vorba de o mişcare artificială, fără rădăcini în viaţa publică românească, şi atunci interzicerea era inutilă, pentru că tot va dispărea de la sine; ori, dimpotrivă, mişcarea e autentică, puternică şi în creştere, şi atunci nu va putea fi anihilată printr-o decizie ministerială. În cursul toamnei, Nae Ionescu îl cunoscuse pe Codreanu şi se dusese să-l vadă la Casa Verde. Îl impresionase faptul că se făcuse ceva, în cazul acesta o casă. Îi mărturisise asta lui Codreanu, şi când acesta răspunsese că şi el, Nae Ionescu, făcuse atâtea lucruri, Profesorul l-a întrerupt: „Nu, tot ce-am făcut până acum sunt doi băieţi. Nu e mult, dar tot e ceva. Restul n-am făcut eu: în politică, eu doar am grădinărit, am smuls buruienile şi am udat arborii, florile, legumele. Dar fructele nu le-am făcut eu. Le-am ajutat doar să crească, le-am apărat de neghină.” În anul acela, petreceam revelionul la Ionel Jianu. Dar, cu o seară mai înainte, I. Gh. Duca fusese asasinat pe peronul gării din Sinaia. Deşi Ionel Jianu şi-a rugat oaspeţii să nu discute politică, în noaptea aceea n-am făcut decât asta. De-abia a doua zi mi-am dat seama de consecinţele atentatului. „Cuvântul” fusese suspendat, şi Nae Ionescu arestat.”

Sinaia este poarta de acces pentru numeroasele excursii de cercetaș sau cu grupul de prieteni:

„Curând după ce am devenit cercetaş, am încercat să-l conving pe Mărculescu să vină cu noi în excursii. A acceptat cu oarecare reluctanţă, căci era prin excelenţă orăşean şi Natura îl lăsa indiferent. Într-o vacanţă de Paşti, am luat trenul până la Sinaia şi de acolo am pornit spre cabana de la Schitul Ialomicioara. Dar, înainte de a ajunge bine la Pietrele Arse, timpul s-a schimbat brusc, a început să ningă şi curând s-a pornit viscolul. Eram vreo cinci-şase băieţi, toţi îmbrăcaţi în haine de primăvară. Mărculescu venise chiar cu pantofi de pânză albă. Plecasem din Sinaia destul de târziu, şi din cauza viscolului am rătăcit drumul. Nu mai ştiu câte ore am mers aşa, oarecum la întâmplare, prin zăpadă. Se făcuse de mult întuneric, când am dat peste o cabană, pe care o foloseau, probabil, în timpul verii, lucrătorii de la o întreprindere forestieră. Am spart lacătul şi am intrat. Am aprins focul, am pregătit ceai şi l-am băut cu mult rom, înveselindu-ne. Viscolul se învrăjbise, dar nu ne mai păsa – deşi abia a doua zi am putut deschide uşa şi, ca să putem traversa troienele fără să ne afundăm, ne-am legat de tălpi scânduri scurte prinse în cruce.”

O rătăcire prin viscol îi împinge pe băieți într-o cabană părăsită, unde aventura se schimbă brusc în responsabilitate când doi lucrători le lasă în grijă un trup ce urmează să fie preluat de jandarmeria din Sinaia — o noapte în care muntele le arată că jocul are reguli serioase:

„Eram vreo cinci-şase băieţi, toţi îmbrăcaţi în haine de primăvară. Mărculescu venise chiar cu pantofi de pânză albă. Plecasem din Sinaia destul de târziu, şi din cauza viscolului am rătăcit drumul. Nu mai ştiu câte ore am mers aşa, oarecum la întâmplare, prin zăpadă. Se făcuse de mult întuneric, când am dat peste o cabană, pe care o foloseau, probabil, în timpul verii, lucrătorii de la o întreprindere forestieră. Am spart lacătul şi am intrat. Am aprins focul, am pregătit ceai şi l-am băut cu mult rom, înveselindu-ne. Viscolul se învrăjbise, dar nu ne mai păsa – deşi abia a doua zi am putut deschide uşa şi, ca să putem traversa troienele fără să ne afundăm, ne-am legat de tălpi scânduri scurte prinse în cruce.
Adormisem, când ne-au trezit lovituri puternice în uşă. A trebuit să deschidem. Erau doi lucrători care purtau cu ei un mort, într-un fel de sanie improvizată. Îl aduceau de sus, de pe munte, şi, zărind dogoarea focului prin ferestruicile cabanei noastre, s-au oprit să ni-l încredinţeze nouă. Ei erau lucrători, trebuiau să fie dis-de-dimineaţă la fabrică. Dar ne-au asigurat că vor înştiinţa jandarmeria din Sinaia şi vor trimite să-l ridice.
„Dacă-l lăsăm în faţa uşii, îl mănâncă lupii până dimineață” - ne-a spus unul din ei, văzându-ne că ne codeam să-l primim.
L-au aşezat, învăluit într-o manta, chiar lângă uşă. Nu cred că vreunul din noi a mai dormit în noaptea aceea.”

„Cunoștea ca pe apă mersul pieței de la picioarele turnului. Păsările se adunau în fața Șirului Grâului, coborâte din văzduh la furat, ademenite de semințele risipite de prin saci. La răstimpuri, negustorii trimiteau câte un băiat de prăvălie să măture locul și să aducă grânele înăuntru, prin spate. Băiatul plimba alene mătura din nuiele, cu ochii la slujnicuțele care umpleau piața, trecând de la o tarabă la alta. Când prindea privirea câte uneia, se sprijinea în mătură și-și lăsa la vedere șorțul lui până-n pământ, semn de om cu stare, cu simbrie la negustorii cei bogați ai cetății.
Călugări luterani în rase pământii, încinși la brâu cu mătănii din funie și cu traiste pentru merinde pe umeri, se opreau pe Șirul Fructelor și începeau discuții lungi cu precupețele, punctate din când în când cu câte o cruce pe care și-o închinau peste piept. Trăgeau nădejde că, dacă discuția avea să fie îndeajuns de lungă și convingătoare, atunci aveau să-și capete merele, napii, verzele și prunele fără plată.
La un capăt al Podului Minciunilor se așeza păpușarul, îmbrăcat în zdrențe, jucând pe sfori două marionete și adunând în jurul lui toți copiii din piață. Vremurile când Mitruț se afla printre ei, privind vrăjit cum două paiațe se bat cu ghioage de un deget, nu erau prea îndepărtate. La capătul celălalt al podului se afla stâlpul infamiei, în jurul căruia locul rămânea de obicei gol, ca și cum palma aceea de pământ ar fi mustit de păcuri ori aerul ar fi fost otrăvit de miasme grele.
Pe butoaiele de pe Șirul Botelor, din fața cârciumilor, se scoteau ulcele cu vin pe care târgoveții, de-ai cetății ori străini veniți cu treburi, le beau în picioare. Cele mai multe erau aldămașuri pentru tot felul de negustorii care erau puse la cale acolo. Mirosurilor înțepătoare și acre, de vin stătut și doage putrezite, care se ridicau din această parte a pieței, le răspundeau din cealaltă parte aromele mirodeniilor aduse de negustorii călători din Șchei de la portughezii care-și ancorau corăbiile în portul Galaților. Când soseau caravanele cu scorțișoară, vanilie sau ienibahar și umpleau Casa de Negoț cu lăzile lor parfumate, întreaga piață se sfințea de arome. Văzduhul rămânea înmiresmat până când soseau negustorii cu bolte pe Ulița Porții, ca să ia marfa și să o vândă cu uncia în prăvăliile lor de mirodenii.
Dinspre Târgul Straielor se apropiau de turn și de Mitruț care cu fân, ca niște căpițe umblătoare. Către Poarta Vămii plecau rădvane cu câte două perechi de cai și canafi pe la ferestre. De pe Ulița Căldărarilor soseau meșterii cu spinările încovoiate sub poverile de oale, cratițe, ibrice și medelnițe legate între ele cu sfoară, atât de iscusit încât nu scoteau niciun zăngănit în mers. Dinspre Târgul Boilor, de pe o latură a Casei de Negoț, răzbăteau mugetele vitelor împinse către scaunele măcelarilor. Prin piața înțesată de sași, români din Șchei și călători sosiți din patru zări se plimba un meserciu care tăia păsări pentru un zlot, cu satârul în cumpănă în dreapta și buturuga pe umărul stâng.”

„În dieta începută îndată după ce trâmbițașul din turn sunase ceasurile nouă, locul lui Herman notarul fusese hotărât chiar în fața cristelniței de bronz din crucea transeptului. Nu se îngăduise nimănui să se așeze în banca din față pe mâna stângă, așa fel ca nimeni să nu-l stânjenească, iar el să se poată ocupa în voie de sarcina primită. Soarele la răsărit intra pe ogivele înalte și bătea în apa din cristelniță, umplând-o cu bănuți de argint și făcând pe Herman notarul să se întrebe cum de nu se iscau clinchete din întâlnirea aceasta. Coloanele înșirate în fața lui, de-a lungul corului, păreau începutul unei păduri tainice, pe care Herman notarul nu era vrednic să o privească, așa că i se îngăduia să vadă numai primii șase copaci.
Sub privirile sfinților poleiți cu aur, își așezase pe bancă penele ascuțite cu o seară înainte, călimările din plumb, peticele cu care își ștergea degetele pătate de cerneală și șcătula cu cenușă de presărat peste foile scrise. Catedrala pustie îi întorcea din boltele înalte fiecare sunet, fâșâitul foilor, pașii târșiți ușor pe podelele din piatră, scârțâitul slab al capacului călimării, făcând pe Herman notarul să simtă că se mișcă sub ochii unui Dumnezeu nemulțumit pentru că el strică liniștea din casa Sa.
Adusese un pupitru scund pe care-l așezase dinaintea băncii, potrivindu-l îndelung, pentru că se tot clătina și l-ar fi împiedicat la scris. Rămăsese apoi în picioare, retras în umbra stranelor din nava laterală de la miazăzi, până când biserica se umpluse. Acela fusese ceasul în care degetele îi înghețaseră și capul începuse să-l doară.”

„Înțelese că urmează să apară Măria Sa atunci când frații Buzești ieșiră călare pe poartă. Ca să nu alerge dinaintea alaiului care ar fi pornit pe ulița Târgului Cailor, se strecură pe lângă ziduri până la colțul Șirului Botelor, cu gând să aștepte până îi vede pornind, apoi să ocolească pe ulița Șcheilor și să ajungă înaintea lor la Poarta Ecaterinei. Boierii munteni se opriseră însă, ocupând cu totul ulița, unul arăta în sus, către Târgul Cailor, altul făcea semne cu mâna către piață și Casa Sfatului, chibzuind pe unde ar fi mai bine să meargă.
Când în sfârșit porniră, băiatul văzu alaiul venind spre el. Hotărâseră să apuce pe cel de-al doilea drum, prin Târgul Peștelui, ieșind în ulița Șcheilor și de acolo drept spre Poarta Ecaterinei. Se întoarse și alergă cât îl țineau picioarele pe dincoace, chiar pe Târgul Cailor, pulpana hainei unui căpitan îi șterse umărul în fugă, se feri de mâinile străjerilor din fața casei, întinse către el ca niște vipere viclene, și continuă să alerge cu capul pe spate și gura deschisă. La Bastionul Fierarilor coti la stânga și izbuti, ajunse înaintea lor la poartă.
De pe partea cealaltă, copilul din Șchei rămase o clipă nemișcat, urmărindu-l încordat, cu ochii măriți și răsuflarea tăiată. Îl văzu aruncând o privire peste umăr, de-a lungul uliței Șcheilor, și pricepu că vede în spatele lui alaiul domnesc, așa că o rupse la fugă spre piața Prundului.”

„Pe pășunile întinse ca-n palmă din fața Porții Mari a Brașovului, oștenii valahi își făcuseră tabără, împrejmuind locul cu sulițe înfipte în pământ, printre care scoseseră gurile tunurilor, îndreptându-le către poartă. Înainte de răsărit, când toată cetatea dormea, junii îi conduseseră pe ceilalți, aflați la Pietrele lui Solomon, roată pe după ziduri, pe sub poala pădurii de la picioarele Turnului Alb, prin livezile din jurul hanului Vulturul de Aur și de acolo, pe la marginea Blumănei, până în tabără. Nopțile erau tot mai reci, dar încă se mai putea dormi pe pământul gol, sub cerul liber. Dinaintea taberei, bastionul porții principale a cetății, înalt de șase stânjeni fără să fie pus la socoteală turnul cu ceas, se înălța negru pe cer. Poarta grea din stejar ghintuit fusese ferecată, grilajul coborât, podul ridicat. Din spatele barbacanelor și a gurilor pentru smoală de la toate cele patru caturi, gărzile din cetate îi priveau, deșteptați din somn de câinii de la marginea Blumănei, care simțiseră oameni și lătraseră.”

„Neacșu și Grama porniră către casa judelui din Târgul Cailor, unde fusese găzduit Mihai Viteazul, trecând prin mijlocul cetei de copii cu sănii. Nu era prima oară când duceau vreo solie Măriei Sale. Nu-i vorbiseră însă niciodată. Lăsaseră mesajul la câte un căpitan român și apucaseră să vadă cel mult pe vreunul dintre frații Buzești, nelipsiți din preajma voievodului. Păstrau ca amintiri însemnate cele câteva prilejuri în care zăriseră pe vodă însuși, o dată în capătul curților, încălecând în vreme ce un argat de la grajduri îi ținea calul de frâu, o dată strigând din prag, către un sol care ieșise ca săgeata, „să-i spui că așa am zis eu!” și trântind apoi ușa cu putere, o dată la fereastra de la catul de sus, cu un pocal în mână, râzând în hohote, acoperit îndată de trupul stolnicului Stroe Buzescu, care închisese fereastra și trăsese perdeaua. Le plăcea să-și petreacă vremea înșirându-și iar și iar prin minte clipele acestea, ca pe niște mătănii numărate din vârful degetelor.”

„O droaie de copii se trăgeau cu săniile de-a lungul Șirului Inului, până la fierăria din capul Uliței Vămii. Umbra Casei Sfatului păstrase zăpada pe partea aceea, piața având acolo o porțiune mare, albă, de forma clădirii. Momentele cele mai primejdioase ale jocului, și tocmai de aceea stârnind mai abitir veselia întregii cete, erau atunci când ajungeau cu săniile prin fața străjilor de la intrarea în Casa Sfatului și apoi dincolo, prin fața fierăriei, unde calfele de-abia îi așteptau ca să-i bulgărească.

Negustorii îi urcaseră pe acoperișuri pe cei mai de nădejde băieți de prăvălie, cu lopeți late de lemn, ca să împingă zăpada jos. Pass auf! Păzea! se înălțau peste piață strigătele lor, apoi bufniturile troienelor speriau precupețele cu coșuri de pe Șirul Fructelor și din fața poticăriei de pe colț. Pass auf! se dezvinovățeau băieții ridicând din umeri, aplecați peste cornișă și distrându-se pe seama sperieturii femeilor.”

„Ajuns sub boltele de la intrarea în Casa Sfatului, Herman notarul bătu din picioare ca să cadă zăpada, scoase din buzunarele dolmanului o pereche de ocheri ca niște foarfeci din os, îi potrivi pe nas și se aplecă spre ivăr, dibuind gaura cu cheia. Zorii abia mijeau, iar între clădirile cetății era încă întuneric. Cheia lovi pe de lături de câteva ori, Herman notarul strânse din ochi în spatele ocherilor, apoi pipăi gaura și merse cu cheia de-a lungul degetului cu care o acoperise. Descuie, intră și lăsă ușa deschisă larg, ca să se aerisească după întâlnirea de ieri, când magistratul orașului și foaterii tuturor breslelor se sfădiseră până la căderea nopții, ca de obicei în ultima vreme. [...] La lumina pâlpâitoare a lămpașelor, pereții sălilor de jos deveniră dintr-odată mai îndepărtați. Pe colțul unui scrin, într-o străchioară, putrezeau două mere, rămase pesemne de la întrunirile trecute, pentru că femeia care îngrijea Casa Sfatului îmbătrânea și uita ce are de făcut. Mirosul lor de doage în care s-a învechit vinul fu ridicat până sus, la îmbinarea boltelor, de o pală de vânt înghețat care pătrunse pe ușa deschisă. Ocherii notarului se aburiră, și el îi luă de pe nas și îi curăță cu un ștergar.”