Vila lui Nae Ionescu

Proiectat de strălucitul arhitect G. M. Cantacuzino, imobilul cu detalii bizantine și mediteraneene ar fi fost un dar oferit de industriașul Nicolae Malaxa lui Nae Ionescu, cel care a fost doctor în filosofie, profesor universitar și publicist, reprezentând o figură marcantă a epocii sale ca inițiator al unui curent filosofic bazat pe valori naționale și pe religia ortodoxă.

Nae Ionescu a murit în vila de la Băneasa la 15 martie 1940, de față fiind apropiata sa până în ultima clipă, Cella Delavrancea.

Sursa: https://b365.ro/exclusiv-vila-nae-ionescu-cu-buncar-si-tunel-secret-spre-aeroportul-baneasa-industriasul-malaxa-i-a-daruit-o-maresalul-antonescu-si-a-facut-o-resedinta-566196 / Foto: Alex Vega

Nae Ionescu plănuia să scrie în perioada întâlnirilor de la vila sa din Băneasa, Metafizica, pe care o prezentase anterior doar în cursuri:

„În iarna anului 1940, am avut neaşteptata bucurie de a-l regăsi pe Nae Ionescu. Fusese liberat din Spitalul Militar de la Braşov şi a venit să mă vadă în strada Palade. Deşi nu-şi recăpătase catedra, i se îngăduise să primească, săptămânal, la vila lui de la Băneasa, un grup de tineri filosofi şi discipoli: Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, Ioan Gherea, C. Noica şi alţii. Inutil să evoc interesul, varietatea şi pasiunea discuţiilor. Pentru întâia oară l-am simţit pe Nae Ionescu decis – aş spune, chiar nerăbdător – să-şi scrie Metafizica pe care o prezentase în atâtea cursuri. La întâlnirile noastre nu-mi amintesc să se fi discutat vreodată „politică”, nici măcar misterioasa imobilitate militară de pe frontul occidental.”

În ultimul an de viață al profesorului Nae Ionescu (1940), Eliade făcea parte dintr-un grup restrâns de discipoli (alături de Noica și Vulcănescu) care se întâlneau săptămânal la vila acestuia din Băneasa pentru discuții filosofice:

„Nu se întâmplă aşa în preajma morţii? Mă întrebam ascultând exploziile bombelor, parcă tot mai apropiate. Destinul începea „să-şi arate colţii”, cum se exprimase odată Nae Ionescu, nu mai ştiu în legătură cu ce întâmplare sau cu ce personaj. Mi-am amintit cu o tulburătoare precizie cum, în timp ce purtam cu alţi trei prieteni coşciugul lui Nae Ionescu către groapă, m-am împiedicat şi, cu un mare efort, m-am sprijinit într-un genunchi, până ce s-a repezit cineva şi m-a ajutat să mă ridic. Cunoşteam superstiţia populară că cel care alunecă ducând un mort la groapă e ursit să moară în cursul aceluiaşi an. Când i-am povestit ce mi se întâmplase, mama a încercat să mă liniştească, citându-mi exemple din istoria familiei noastre, exemple care infirmau, uneori cu umor, superstiţia populară.
E drept, nu-mi mai amintisem de acest „semn”, deşi mă gândeam adesea la ultimele luni ale lui Nae Ionescu şi, mai ales, la moartea lui. În dimineaţa de 15 martie 1940, sunase telefonul. A răspuns, ca de obicei, Nina. Apoi, s-a îndreptat spre mine.
— A murit Profesorul, mi-a spus, foarte palidă.
Îl văzusem cu puţine zile înainte, la vila lui de la Băneasa. Era întins în pat, acoperit cu o pătură. M-a privit lung, încer-când să zâmbească. N-a scos nici un cuvânt. Apoi, doctorul mi-a apucat braţul şi am ieşit în vârful picioarelor. Profesorul ceruse să ne mai vadă o dată, pe noi, prietenii, elevii şi colaboratorii lui cei mai apropiaţi; ca şi cum ar fi voit să-şi ia rămas bun de la fiecare în parte.”