Pe urmele pașilor lui Mircea Eliade prin orașul devenirii sale

 

Alexandru Vega     13 martie 2026

 

     O călătorie purtându-te destul de repede printre peisagii, forme și culori diferite, suscită o serie de asociații, tot atât de prețioase pentru istoria secretă a sufletului pe cât sunt, într-o analiză jungiană, asociațiile provocate de ascultarea unor cuvinte, nume, legende, mituri, sau contemplarea anumitor picturi și desene.¹

 

 

     Acum câțiva ani, când târziu am fost împins să-l descopăr pe Mircea Eliade, în urma unui șir de coincidențe și întâmplări — iar el ar spune, cu siguranță, că a fost o întâlnire predestinată cu cea care urma să-mi devină prietenă apropiată si care m-a adus la el —, o altă persoană cu care împărtășeam ideile despre multitudinea de elemente, straturi și semnificații descoperite în operele sale, îmi spunea că e genul de scriitor care trebuie citit în întregimea operei, cu creionul în mână.

Mă gândeam atunci că trebuie să fie o observație entuziastă, poetică, a unui alt admirator. Totuși, aveam să descopăr în curând că, deși nuvelele, romanele, tratatele și studiile pot fi citite individual, păstrându-și sensul și semnificația, descoperirea lor în totalitate îți deschide un nou univers. Un univers eliadesc, care se suprapune și se confundă cu universul pe care îl știm fiecare și în care trăim zi de zi.

     Ce situații, întâmplări, locuri, coincidențe, oameni au putut să-i apară lui Eliade ca să-l inițieze și să-l transforme în genialul istoric și filosof al religiilor, orientalist, mistic și, am putea spune, psiholog al tipologiilor umane?

Cu siguranță, totul. Oamenii pe care i-a admirat, de la care a învățat și care i-au influențat viața. India, cea care l-a transformat și definit. Miturile și filosofia. Muzica, literatura și dramaturgia. Dar, printre toate acestea, și geografia spațiului unde și-a trăit anii tinereții. Locurile prin care a umblat, străzile, Bucureștiul cu casele sale, cu oamenii și zgomotul specific, în scurta perioadă interbelică pe care a petrecut-o, în mare parte, aici.

     Așa cum observau Andreea Răsuceanu, în Bucureştiul lui Mircea Eliade. Elemente de geografie literară, Doina Ruști, în Dicționar de simboluri din opera lui Mircea Eliade, Anca-Daniela Mihuț, în Cartea despre teatru ascunsă în opera lui Mircea Eliade — lecturi pe care le și recomandăm —, Eliade a fost poate singurul scriitor din peisajul literar românesc care a ascuns, în întregimea operei sale — ca o hartă —, un mesaj.

Un mesaj care spune că nimic nu este întâmplător, ci tot ceea ce întâlnești, de la oameni până la locuri și experiențe, îți este predestinat. Iar prin a observa semnele, hierofaniile, poți deveni inițiat și poți sparge cercul destinului. Ieșind din timp, te întorci la eternitate, revii la illo tempore.

Eliade avea, el însuși, o hartă. A universului sacru, întrepătruns cu universul literar și cu cel real. Geografia spațiului care completează timpul.

Timpul singur e abstract, curge, se pierde. Spațiul îl întruchipează și îl face locuibil. Fără spațiu, timpul e doar cronologie; cu spațiu, devine experiență. Harta lui Eliade nu e doar temporală, ci și spațială: există locuri care completează, corectează sau chiar suspendă timpul. Bucureștiul lui Mircea Eliade devine astfel un mecanism de inițiere, nu doar un simplu decor.

     De la Melodiei², unde și-a petrecut copilăria, a păstrat muzica. De la Dianei³, locul liceului unde avea să-și hotărască destinul, am putea spune că a luat totul; semnificația Dianei definește o mare parte din opera sa.

 

Melodiei (Radu Cristian, în prezent) și fosta poartă pentru accesul elevilor și pentru curtea interioară a Colegiului „Spiru Haret”, de pe strada Dianei.

 

În anul 1938, Mircea Eliade începea să scrie Nuntă în cer, la aproximativ 5 ani după cununia cu Nina Mareș, roman a cărui cheie autobiografică avea să fie dezvăluită în Memorii. Acolo, autorul mărturisește că drama secretă trăită alături de Nina Mareș, sacrificiul acceptat de aceasta și imposibilitatea de a împăca iubirea absolută cu dorința maternității constituie chiar nucleul acestei opere. Deși inspirată din Nina Mareș, protagonista Ileana depășește modelul biografic și devine expresia acelui „etern feminin” românesc pe care Eliade l-a urmărit în întreaga sa creație. Poate că nu este lipsit de semnificație faptul că, în ziua cununiei civile cu Nina Mareș, pe Calea Rahovei, drumul lui Eliade către Starea Civilă trecea prin vecinătatea Liceului de fete „Domniţa Ileana” (clădirile le regăsim și astăzi, fiind în prezent Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar, respectiv Colegiul Național „Mihai Eminescu”). În aceeași geografie urbană se afla și Strada Orfeu, nume care trimite inevitabil la mitul ce avea să îl preocupe întreaga viață: căutarea iubirii pierdute, coborârea în adâncurile memoriei și speranța depășirii timpului prin iubire și creație. O nouă coincidență simbolică ce pare să lege, prin fire nevăzute, numele Ileana și Diana, ambele forme ale numelui Iana, de geografia afectivă a lui Eliade și de felul în care Bucureștiul se insinuează discret în opera lui.

 

Harta municipiului București în 1938, Primăria Sectorului III albastru, Liceul de fete „Domniţa Ileana” și strada Orfeu

 

     Despre strada Vasile Lascăr, cu ale ei clădiri interbelice pe care le descoperim și astăzi, stradă pe care Eliade o străbătea la pas, ca pe o linie directă, o punte între spațiu și timp, pentru a-și revedea locurile copilăriei și adolescenței, când locuia pe bulevardul Dacia, ar fi de știut că, demult, a fost strada Teilor, dar și strada Galați.

 

Harta municipiului București în 1938, Melodiei, Dianei și Vasile Lascăr către Palade (Dacia, în prezent)

 

Detalii care ne-ar putea duce cu gândul la o coincidență atrăgătoare, având în vedere că Andreea Răsuceanu, o scriitoare care și-a dedicat timpul și studiile lui Eliade, descrie, în cartea O formă de viață necunoscută, chiar parfumul fermecător al teilor, de pe strada Domnească, din Galați. Iar, deși cartea Andreei Răsuceanu nu are legătură directă cu Eliade, câteva fire discrete și ascunse se leagă de el, fiindcă acțiunea cărții ajunge de la Domnească din Galați până la Mântuleasa, care e și a lui Eliade, din București.

     Coincidențe sau, mai bine spus, hierofanii, cum le-ar fi descris Eliade. Semne ale sacrului ascuns în profan, ale predestinării, pe care fiecare dintre noi le poate interpreta — într-un gest aproape hermeneutic — pentru a le descoperi sensul tainic, pentru a se cunoaște pe sine însuși, așa cum te invită chiar și Oracolul din Delphi, templul zeului Apollo, fratele geamăn al nimeni alteia decât… Dianei. Uneori, hierofaniile sunt puternice și îți pot schimba viața; alteori sunt discrete, ca niște mesaje ale sacrului care se lasă revelat în profan și îți șoptesc: Sunt aici, recunoaște-mă. Am putea completa, așadar: Cunoaște-te pe tine însuți și îți vei descoperi sensul.

     Te invităm la un nou traseu literar, Pe urmele pașilor lui Mircea Eliade prin orașul devenirii sale, al locurilor care și-au păstrat sacrul, timpul și, firește, profanul. Așa cum credea Eliade, fiecare dintre noi poate păși în inițiere prin ceea ce descoperă în jurul său, fiindcă fiecare avem o hartă interioară, iar orașul în care trăim este o oglindă a propriei deveniri:

     Fascinația călătoriei nu ține numai de spații, forme și culori — locurile în care pătrunzi și pe care le traversezi — ci și de numărul de „timpuri” personale pe care le reactualizezi. Cu cât înaintez în viață cu atât călătoriile mi se par că au loc concomitent, în timp și spațiu. Un peisaj, o stradă, o întâmplare își au prospețimea sau farmecul lor, dar declanșează totodată nenumărate și mărunte amintiri – unele, aparent, fără nici un interes, dar nu mai puțin emoționante și, în cele din urmă, prețioase; căci astfel se recuperează fragmente uitate sau neglijate ale unei „istorii personale”. Într-un anumit fel, traversând spații geografice familiare sau necunoscute, călătoresc totodată în trecut, în propria mea „istorie”. Ce mă încântă în această anamnesis provocată și nutrită de mobilitate este în primul rând spontaneitatea ei; cu neputință de a anticipa sau preciza ce fragment din trecut îmi va fi restituit la capătul străzii pe care calc acum. Pătrunzând într-o catedrală, nu știu niciodată dacă voi întâlni amintirea altor sanctuare pe care le-am văzut cândva – sau îmi voi aminti de o carte, de un om la care nu m-am mai gândit de multe zeci de ani, sau mă voi trezi ascultând o melodie vetustă, o conversație de mult uitată.⁴

 

Universitatea din București în 1925, cu un aer paseist, tipic interbelic, când Mircea Eliade împlinea 18 ani. În stânga, statuia lui Ion Heliade Rădulescu, realizată în 1881, din marmură, de către sculptorul Ettore Ferrari. Din admirație pentru Ion Heliade Rădulescu, Gheorghe Irimia, tatăl viitorului Mircea, și‑a schimbat numele în Eliade. Mai târziu, purtat de pașii plimbărilor și ai descoperirii orașului, Mircea Eliade avea să‑și ridice privirile, cel puțin o dată, către cel care i‑a marcat existența. Fotografie: Arhiva Muzeului Municipiului București

 

 

—

1. Mircea Eliade, Jurnal, vol. 1, Editura Humanitas, 1993, p. 607.

2. Anca-Daniela Mihuț, în Cartea despre teatru ascunsă în opera lui Mircea Eliade, notează: „Știm că Eliade primise o solidă educație muzicală și că, la un moment dat, fusese ispitit de gândul de a face o carieră de pianist [...] În nuvelele sale, Eliade asociază muzica cu teatrul, utilizând-o, uneori, ca pe un metatext, intuind faptul că poate îmbogăți organic un scenariu regizoral. [...] Astfel, imaginile sunt spațializate și amplificate prin sugestiile sonore, iar înțelegerea intelectuală a cititorului este dublată de o rezonanță corporală produsă, deopotrivă, prin emoția suscitată de peripețiile personajelor, precum și prin stimulii sonori pe care îi conține textul.” (Anca-Daniela Mihuț, Cartea despre teatru ascunsă în opera lui Mircea Eliade, Editura Muzeul Literaturii Române, 2024, p. 386).

3. Pe lângă semnificația străzii și a numelui Dianei pentru operele lui Mircea Eliade, merită amintit că, în aceeași carte, Anca-Daniela Mihuț documentează folosirea de-a lungul timpului a tehnicilor yoga în pregătirea spectacolelor de teatru, de către celebrul rezigor K.S. Stanislavski, un așa zis echivalent din lumea reală a lui Ieronim Tănase, cel care este „regizorul viitorului”, imaginat de Eliade în nuvela Nouăsprezece trandafiri: „[...] Din Raja yoga — al cărei scop era eliberarea din ciclul renașterilor — pe Stanislavki îl interesau dharna (concentrarea) și dhyana (meditația profundă în care spiritul rămânea fix și insensibil la orice perturbare), prin care actorul, ca și yoghinul, putea avea acces la subconștient.”. Avem, așadar, încă o confirmare a modului în care simbolica Dianei revine, sub forme diferite, în universul de idei al lui Eliade, acesta făcând să comunice reflecțiile teoretice asupra yoga, din lucrările sale, cu ficțiunea din Nouăsprezece trandafiri, unde tehnicile spirituale devin instrumente ale experienței narative (Anca-Daniela Mihuț, Cartea despre teatru ascunsă în opera lui Mircea Eliade, Editura Muzeul Literaturii Române, 2024, p. 436).

4. Mircea Eliade, Jurnal, vol. 1, Editura Humanitas, 1993, p. 607.

 

Fotografie de deschidere a articolului: Mircea Eliade la 15 ani, elev al Liceului „Spiru Haret”. Fotografie din arhiva familiei Sorin Alexandrescu.