O formă de viață necunoscută

„De la etajul 10, de câte ori ies să fumez o țigară-n balcon, văd lumea ca-n palmă, Calea Victoriei întreruptă de vârfurile blocurilor-turn, ultimele case rămase în picioare spre Buzeşti, cu cariatidele mâncate de apa ploilor, singurul plop stingher care se mai întinde ca un semn de exclamație şi se pierde, uneori, în norii rozalii ai asfinţitului. Nu reuşesc, când mă plimb spre Piaţa Buzeşti, să-l găsesc, e ca şi cum el n-ar exista decât de aici, de la fereastra mea, o pată de verde care se destramă în vânt. E atât de singur în deşertul de beton, că-mi vine să mă duc şi să-l scot din peticul lui de pământ ca să-l plantez în balcon. Ar fi mai puţin stingher, lângă floarea de hârtie şi cei câţiva cactuşi, ca un străin într-un tren plin de necunoscuţi, dar nu ca un călător singur în deşert.”

 „Curând Nicu i-a găsit un post de telefonistă. Era ceva nou pentru ea să plece în fiecare dimineață de-acasă, să meargă până în Calea Călărașilor și de acolo să coboare spre Hală, și tot mai departe, pe Calea Victoriei până la Palatul Telefoanelor. Îi plăcea că primăvara, dar mai ales vara, se simțea mirosul de apă stătută, ca altădată în orașul de pe malul Dunării. În preajma cursurilor de apă lumina era alta, trecea altfel prin frunzele copacilor de pe maluri, aerul era verde, gros și moale, îl simțea imediat cum i se impregna în haine. A străbătut așa trei anotimpuri, în drumul ei spre ceea ce o aștepta, încă forme ideale ale lucrurilor care urmau să se întâmple.”

În jurul anilor 1700 zona Mântuleasa de azi purta numele de „Mahalaua Popii Drăgușin”

„O pâclă căzuse grea peste Bucureşti, sufocând turlele bisericilor care deveniseră lucioase ca acoperite cu solzi de peşte. Rotocoale de ceaţă tot treceau peste oraş, din zori de zi, în graba lor de a ajunge-n marginea lumii, de unde se prăbuşeau în gol. Pe drum nu trecea nimeni, părea că şi lătratul înfundat al câinilor sau cântecul păsărilor din pomii livezilor era purtat de graba cenuşie. Sub clopotul de ceaţă tăceau toate, ca și cum timpul nu cursese niciodată pe uliţele Bucureştilor, şi doar încremenirea domnise aici, cuprinzând în braţele ei liniştitoare oameni, case, animale. Lumea se făcuse mică-mică, sub paharul de sticlă fumurie aşezat peste mahalaua Popii Drăgușin, şi nici Stanca nu era altceva decât un punct pe harta mişcătoare a zilei.
[...]
Câini erau și-aici, în mahalaua Popii Drăgușin, atâția că lumea, tot trecând și rupând nuiele din gardul livezii, ca să se apere de ei, îl lăsaseră rar de tot, iar limba ascuțită a bucureștenilor scornise imediat o vorbă și pentru asta: ai rupt din gardul Mântulesei, adică ai luat de unde oricum nu mai era nimic. O foloseau în cele mai diverse ocazii și nu se mai săturau de ea, multă vreme, până când oamenii au uitat și de gardul livezii, și de Mântuleasa, care a devenit și ea un nume din cele fără chip, cum erau atâtea în București.”

„Acum cred că, venind în Bucureşti în anul ăla, Ioana a înţeles repede că oraşul nu era altceva decât un miraj hollywoodian, care s-a destrămat la fel de repede ca decorul din panouri de carton de pe platourile de filmare. Primele s-au făcut nevăzute apusurile strălucitoare pe care se conturau profilurile protagoniştilor într-o îmbrăţişare care părea să nu se mai desfacă niciodată. Dintr-odată, şi-a dat seama că bărbatul de care se-ndrăgostise nu era chiar ce păruse a fi. Un medic la început de carieră, dintr-o veche familie bucureșteană, cu mari speranţe de îmbogăţire pe seama unui eventual mariaj, nu era cu siguranţă potrivit pentru tânăra viitoare telefonistă, chiar dacă frumuseţea de starletă hollywoodiană făcuse victime înainte ca ea să înţeleagă în ce lume îşi alesese să trăiască. Pur şi simplu ştiuse asta, într-o seară de vară când începeau să se aprindă felinarele în Cişmigiu şi el, în costumul lui alb, călcat la dungă de servitoare, îi vorbea de viaţa fericită care îi aştepta, de casa în care urmau să locuiască, undeva lângă Piaţa Rosetti, să fie aproape de teatre şi de Calea Victoriei. Îl privise şi toată amărăciunea anilor ei de viaţă chinuită, alergată din loc în loc şi din oraş în oraş i se urcase în coşul pieptului. Iar el, cu unghiile lui perfecte, cu cămăşile bine călcate şi ochii de un albastru liniştit, netulburaţi de nici o mare suferinţă până atunci, cu zâmbetul de Cary Grant, îi păruse dintr-odată cea mai proastă alegere posibilă. Începuse o furtună de vară, cu trăsnete care păreau să despice copacii feriţi privirii lor de aleile întortocheate, cu fulgere care cădeau departe, peste acoperişul Primăriei, undeva în Piaţa Izvor. Nu s-a mai întors să-l privească, dar şi-a scos din două mişcări scurte pantofii de pânză care înotau deja în apa murdară şi-a rupt-o la fugă, cea mai înspăimântată fugă din viaţa ei în care fuga ocupa un loc atât de însemnat.”

„Când a coborât în stradă, pe Elena Mangâru a izbit-o mirosul aspru de fum, dar nu era cel al frunzelor arse toamna prin grădini, nici cel dulceag, dezgustător, pe care-l simţise în septembrie, când zepelinul ca o imensă bilă de metal turtit apăruse parcă de nicăieri traversând cu uruitul sec fâşia de cer care se-ntindea deasupra Căii Victoriei. În timp ce asfaltul i se năruia sub picioare, două lucruri i-au trecut prin minte cu claritatea şi calmul unor gânduri oarecare, dintr-o seară de vară petrecută pe o terasă de la mare: pivniţele, pivniţele din Mântuleasa, atât de adânci, cu piatra lor solidă, roşie, căscate ameninţător, ca nişte guri de pământ, aşa cum le văzuse cu o seară în urmă, şi cum pantoful de piele fină, de culoarea castanelor când abia se desfac din coajă, aterizase uşor, ca purtat de o boare primăvăratică, undeva în dreapta, şi rămăsese aşa, cum stătuse probabil în vitrina de la Galeriile Lafayette, pe faldurile de mătase din vitrine. Instinctiv, a întins mâna să-l ridice, dar şi-a dat seama că era mult mai departe decât i se păruse, culcată cum era, o ciudată iluzie optică îl făcuse să pară mult mai aproape, de aceeaşi parte a gropii negre care se lăţea din marginea bordurii pe care o simţea intrându-i dureros în coaste. A închis
ochii şi-a simţit în nări mirosul de carne arsă, de pământ amestecat cu sânge, propriul parfum Guerlain şi altceva, mult mai respingător, poate mirosul fricii pe care-l emanau corpurile din jur. Fusese primul lucru pe care şi-l amintise acasă, când îi povestise totul lui Petru, întâi cu seninătate, de parcă ar fi fost povestea altcuiva, apoi printre lacrimi, nu zgomotul asurzitor, nu şuieratul pe care cei răniţi se plângeau că încă îl mai aud în somn. Pentru ea, fusese un film mut, cu personaje care se mişcau haotic, într-o sală cuprinsă treptat de întuneric, unde singurul lucru pe care-l simţea cu certitudine era mirosul. Dar nu era cel de acum, cu siguranţă, şi Elena grăbi pasul, de parcă ar fi putut s-o ajungă din urmă.
[...]
În aer era ceva aspru şi dureros, ca în anotimpurile de trecere, un regret şi o speranţă care se amestecau. Elena plecase de dimineaţă de acasă hotărâtă să meargă la şcoală, apoi pe Calea Victoriei, la Au Bon Goût, pentru o probă, dacă prăvălia mai era deschisă. Multe se închiseseră, împreună cu cafenelele şi Teatrul, din a cărui piaţă dispăruseră muscalii, lumea însă încă mai circula pe marele bulevard. Altădată, pe vremea asta căuta să cumpere primele crizanteme, îi plăcea mirosul lor sec, înţepător şi nu i se părea că au nimic mortuar, dimpotrivă, erau dintre florile cele mai longevive şi nici ploaia de petale care aterizau pe covor când se treceau n‐o deranja, era ceva senin în moartea lor, inofensiv, în cursul firesc al lucrurilor. Pe la prânz, se amesteca deja cu lumea care curgea pe Cale, dinspre Ateneu, şi se gândea ce dezolant era acum bulevardul în care pulsa de obicei inima oraşului, când auzi huruitul surd. Avea auzul foarte fin, foşnetul abia audibil al unei foi de hârtie o aducea imediat pe eleva care încercase să copieze la catedră, în chicotelile tuturor. [...]
Bombele nu loveau ziua, de obicei. Aproape că se îndoieşte că a auzit ceva şi totuşi impresia de mai devreme o urmăreşte, ca şi cum o insectă minusculă i‐ar traversa pielea, n‐o vede, dar ştie că e acolo. Zgomotul e deja propria lui amintire, undeva în trecut, între firma elegantă, scrisă cu litere aurii, a croitorului Iacob Perntz şi clădirea îngustă a unei cofetării. Şi pe urmă, nimeni în jur nu pare să fi auzit nimic, zgomotul de tocuri şi fojgăiala fustelor de stofă uşoară, copiii de mână cu bonele, mirosul de parfum amestecat cu praf. Aude undeva în spate o voce de fată stâlcind o frază franţuzească şi instinctul o face să se întoarcă. Dar în spate lumea s‐a estompat dintr‐odată, e aproape întuneric şi uruitul a devenit acum asurzitor. Nimeni nu fuge, toţi rămân pe loc şi se uită la zepelinul care a acoperit soarele. Are ceva din eleganţa unui mare animal marin, cum trece lent pe deasupra oraşului. Ceva fascinant, hipnotic, încât un copil mai mic râde şi întinde o mână spre cer, ca şi cum ar vrea să apuce o jucărie.
Pentru câteva clipe, Elena se gândeşte că, dacă zgomotul motoarelor n‐ar umple aerul, ar fi linişte cum nu e niciodată pe Calea Victoriei, ca înainte să se taie strada, înainte să existe oraşul, când noaptea luminau doar stelele şi cântau cosaşii şi vântul de câmpie. Dar zgomotul există, şi Elena caută din ochi un adăpost. Prima explozie se aude atât de aproape, că avea senzaţia că totul s‐a terminat. Vede clar cum împrejur aterizează resturi umane, o bucată de corp învelit în stofă bleumarin de lână, un pantof din piele, care pare foarte aproape, se gândeşte la un moment dat să‐l recupereze, al cui o fi, un pantof din piele delicată, maronie. Se mai aud explozii, încă una, şi apoi încă trei, la distanţe egale de timp, i se pare, dar nu se mai poate ridica.”

„Strada Corabia era pustie, de-a lungul bordurilor se întindeau mormane înalte de frunze uscate, parcă rămase din toamna trecută. Casa de modă era undeva pe la mijlocul ei, într-o clădire de la sfârşitul secolului trecut, albă, cu două rânduri de colonade subţiri care îi încadrau intrarea, făcând-o să se simtă de parcă intra într-un templu grecesc miniatural, adaptat arhitecturii din jur. Şi, într‐adevăr, uneori, când ieşea, se simţea ca o vestală, văzându‐se deja, cu ochii minţii, drapată în mătasea lucioasă a unei fuste de un verde cenuşiu, cu dungi abia vizibile, un fel de irizaţii aurii.
De hotărârea asta avea să dea dovadă şi în lunile următoare, când, plecând de la Casa de Modă de pe strada Georges Clemenceau, de unde o lua pe Sofi, se îndreptau spre Calea Victoriei să caşte gura pe la vitrine, în cele câteva ore de libertate pe care şi le permiteau amândouă. Îl găseau mereu în faţa clădirii cu încăperi luminate de lustrele de cristal, cu mâinile în buzunarele pardesiului care‐i venea ca turnat, cu stofa moale pe care o simţise de atâtea ori mângâindu‐i palmele. Nu mai simţea însă nimic, de ca şi cum altcineva locuia acum în trupul care fusese cândva al ei, amorţit, pietrificat. Bucureştiul nu era nimic din ce se aşteptase să fie.”

„Când Elena pusese ochii pe maidanul de lângă școală, Mântuleasa arăta ca o stradă dintr-un oraș mic de provincie, mărginită cum era de castani și duzi, cu casele pierdute în verdeața grădinilor întinse. Elenei îi dădea un sentiment de liniște, cum nu mai avea nicăieri în Bucureștiul în care automobile cu motoare asurzitoare începuseră să străbată în goană bulevardele. Îi plăcea s-o traverseze de la un capăt la celălalt, oprindu-se puțin la biserica mică de sub tei, în pridvorul ei decorat cu frunze de acant, și să privească fresca ștearsă, cu Leviathanul care-i înghite pe păcătoși, îngerii cu două rânduri de aripi și grădina Raiului, cu arborii exotici și șarpele primordial împletindu-se în jurul Pomului Cunoașterii. Îi plăcea plimbarea asta, aerul transparent-verzui al străzii umbrite de castani înalți, duzi și tei care aproape-și uneau coroanele pe deasupra ei, dându-i impresia că se mișca printr-un uriaș acvariu, un tunel de vegetație și petice de lumină tremurătoare. Era un aer vechi, un miros rămas acolo din alt timp. Ca și cum strada era protejată de un imens ecran de sticlă care conservase acolo mirosurile din secolele trecute. Trecând prin aerul apos, vara Elena se gândea că în fond nu știau nimic despre orașul în care trăiau, în afara unei istorii convenționale învățate la școală și a câtorva povești care circulau printre locuitori. Dar despre adevărata lui istorie nu știau nimic, Bucureștiul avea memoria scurtă, nu înregistra decât anumite figuri și întâmplări, nu pe cele mai însemnate, nici pe cele mai interesante, cel mult mici anecdote și uneori nume pe care nimeni nu mai știa să le asocieze unor fețe. Chiar lângă biserică, era un maidan pe care încă se aruncau gunoaiele și buruienile creșteau înalte ca pe câmp, întărindu-i impresia că strada creștea cumva anapoda, înăuntrul orașului și totuși în afara lui, prelungindu-se și într-un alt timp, despre care Elenei i se părea că nu se mai știe mare lucru, și într-un alt oraș, altul decât Bucureștiul pe care-l putea vedea oricine. Unul în care cu siguranță războiul nu putea ajunge, pentru că pur și simplu nu era acolo. În capătul dinspre cartierul evreiesc, când ieșea în Calea Călărașilor, tresărea uneori uimită de zgomotul tramvaiului care își hurduca îngrozitor călătorii sau de strigătele vânzătorilor ambulanți. Acolo, în colț, era un chioșc de ziare, proprietarul avea doi copii mici care se jucau mereu la umbra unui oțetar care părea să crească direct din asfalt. Într-o zi chemaseră un fotograf, erau toți
îmbrăcați cu hainele de duminică, priveau fix în lentila aparatului, încremeniți, doar cei doi copii, pentru o secundă, se uitaseră la doamna elegantă care traversa repede bulevardul în rochia de culoarea vinetei coapte, și exact atunci se declanșase diafragma.”

„Când lui Sandu i s‐a repartizat, prin ICRAL, unde reuşise să se angajeze funcţionar, apartamentul din Balta Albă, Ioana a împachetat într‐o noapte toate lucrurile lor şi ale copilului, a curăţat camera mică cât de bine a putut şi în zori au urcat totul în camioneta unui vecin chemat de verişoara Margareta să‐i transporte în noua locuinţă. În timp ce lăsau în urmă cartierul de case şi vilişoare, aproape acoperit de verdeaţa prăfuită de august, Ioana nu simţea nici urmă de nostalgie după casa veche, elegantă, cu evantaiul de sticlă deasupra intrării şi capetele de Pani care rânjeau ameninţător în întunericul nopţilor. [...]
Când au intrat pe bulevardul larg, mărginit de blocuri noi sau în construcţie despărţite de un şir de pomi mărunţi şi firavi, aproape gol din cauza orei matinale, n‐a văzut nici şantierul cenuşiu, cu barăcile sprijinite pe bârne groase de lemn, nici noroiul vâscos în care cauciucurile camioanelor lăsaseră urme adânci, nici blocurile identice, aliniate cu mare precizie, într‐o geometrie perfectă. I s‐a părut că viaţa lor numai într‐o astfel de lume, ordonată şi aliniată perfect, s‐ar fi putut desfăşura. Iar când a văzut blocul lor, pe o alee mărginită într‐un capăt de un loc de joacă, în celălalt de un cimitir cu gardul alb, strălucitor, i‐a strâns mâna lui Sandu într‐a ei, cu putere. Erau acasă.
Blocul avea trepte late, elegante, bătute într‐un mozaic albicios, cu praf de mică, aşa că strălucea în lumina de august. Grădina blocului, încă neîngrădită, era plină de copaci. înalţi, de parcă blocul se ridicase cu grijă, printre ei, să nu‐i stingherească. [...] Nu fuseseră îndepărtate toate schelele şi liftul nu mergea, dar Ioana a pornit‐o imediat spre scări, spre etajul al patrulea. [...] Apartamentul era semidecomandat, cu un hol care despărţea cele două camere unde se afla şi baia, şi toate dădeau într‐un balcon larg. Orientat spre spatele blocului, dădea spre un nou şir de copaci, şi amândoi au constatat încântaţi că erau tei.”

„Era ultima noapte dinaintea Anului Nou. De la penultimul etaj al Palatului Telefoanelor unde lucra Ioana vedea până departe, spre periferia orașului, hipodrom și marele parc care mărginea Șoseaua. Bucureștiul nu mai părea atât de mare de aici, de sus, vara era o întindere verde întreruptă de clădiri înalte, albe și elegante, iarna vegetația se retrăgea și apărea osatura orașului, scheletul făcut din case mici de mahala, negricioase, în dosul marilor străzi centrale. Se uita uneori multă vreme pe fereastra mare, la vânzoleala continuă de pe Cale, la automobilele care păreau de sus niște insecte uriașe de culoarea antracitului târându-se amenințător printre oameni. O mulțime amestecată, grăbindu-se spre casă, cu pachete învelite în hârtie de la băcăniile de lux și cofetăriile din jurul Palatului, se mișca pe două fronturi, spre Cercul Militar și înapoi, spre Ateneu.
Mișcarea se vedea de sus ordonată, de parcă cineva o dirija să se petreacă așa, și nu haotic, deși uneori câte un nehotărât rupea rândurile și se întorcea bruc, stârnind indignarea trecătorilor. Un brad uriaș de carton împodobit cu luminițe fusese suspendat pe aproape întreaga înălțime a Palatului, se vedea din Șoseaua Bonaparte, nimeni nu trecea pe bulevard fără să se oprească să-l privească. Atmosfera festivă o contaminase imediat pe Ioana, acasă, în Mântuleasa, Lala și bărbatul ei pregăteau o mare petrecere pentru fratele ei mai mic, întors de câteva săptămâni dintr-un lagăr rusesc.”

„De la depărtare vede Turnul Colţei, cu crucea din vârf şi capetele de lei care rânjesc în soarele orbitor, iar pe sub bolta lui întunecată, unde parcă şi zăduful se mai domolea, se scurge înăuntru o mulţime amestecată. Cerşetori cu răni deschise, lăsate la vedere, în zdrenţe putrezite şi pline de puroi, care se prind de pulpana hainei trecătorului, smulgându‐i orice, un bănuţ, o vorbă de mângâiere (dar mult mai des o‐njurătură, bucureştenilor nu le e milă de schilozi), tinere precupeţe cu braţele dezgolite, boieri cu anterie grele, lucioase, sub care picură greu sudoarea. Banii nu miros, şi fiecare îi capătă cum poate, banul mişcă lucrurile‐n Bucureşti şi, sub o formă sau alta, toţi sunt în căutarea lor. De la schilodul care caută să stârnească mila trecătorului care‐a intrat o clipă în răcoarea mănăstirii, să se‐nchine, până la cel mai dichisit boier care trece plictisit în leagănul căptuşit cu mătase brodată mărunt, şi sub a cărui piroteală stă aprins mereu un ochi vigilent, toţi visează mărfuri, bani, onoruri. Splendorile unei lumi întregi le trec zilnic pe la nas bucureştnilor, şi nu costă nimic să priveşti, nici să‐ţi doreşti.
[...]
De sus, din turn, oraşul ar fi trebuit să fie o mare livadă întreruptă de ochiuri de apă şi de vii toamna pline de rod. Priveai, de aici, case şi oameni, uneori ca nişte puncte abia vizibile: Academia, uliţa mare, casele baraţilor, Curtea şi foişorul lui Mavrocordat şi, dacă n‐ar fi vară şi străzile înecate în verdele frunzişului, s‐ar vedea şi casele Manţilor, livada lor şi maidanul turcului. Sunt la fel de mici ca atunci când leagănul se apropie de dealul Cernăteştiului şi Stanca vede primele bordeie apărând la orizont: mici, ca nişte pete albe, care cresc pe măsură ce se apropie, până se fac case ca toate casele, cu ferestre, uşă, grădini pline de flori. O lume mai mică se dezvăluie de sus privitorului, una pe care pare că dacă ai întinde mâna ai putea s‐o atingi şi s‐o bagi în buzunar.
Bucureştiul vara e o grădină mare, din care se aude din când în când glasul subţirel al unui ţigan lăutar.”