Strada Mântuleasa

Profesorul Zaharia Fărâmă, protagonistul nuvelei "Pe Strada Mântuleasa" este ridicat de Securitate și adus la sediu pentru a da declarații despre vizita și relația cu fostul său elev, Vasile Borza.

„ - Dumneata spuneai că eşti Fărîmă Zaharia, fost director al Şcolii primare numărul 17, din strada Mîntuleasa?
- Da, răspunse solemn Fărîmă. Am fost şi inspector şcolar clasa a II-a, adăugă, încercînd să-şi dreagă glasul. Funcţionarul îl mai privi o dată, încruntîndu-se uşor, şi exclamă, mai mult pentru sine :
- Curios !... ”

Sânziana și mama ei vizitează apartamentul somptuos al avocatului Mario Sidalgo, situat pe strada Mântuleasa, fiind impresionate de rafinamentul decorului:

„Prin Gicu Panţâru i-a fixat Mamei o oră când să meargă la el acasă pentru discutat în amănunt cauza. Mama s-a-mbrăcat în fusta neagră şi-n bluza croşetată, de bumbac, văpsită-n foi de ceapă, toaleta ei de gală, pe mine m-a-mbrăcat în uniformă, ne-am pus pardesiele, adică ea lodenul gri, iar eu factotum-ul meu de pluş verde, confecţionat din draperia de la Naşa, şi-am pornit-o pe jos spre avocatul Mario Sidalgo. Stătea ca la un sfert de ceas de noi, pe strada Mântuleasa, într-un bloc superb, cu un peron ca de catedrală, cu uşi de cristal şi de fier forjat la intrare, tot numai marmură colorată, în hol şi pe scări, bloc de mare lux. Uşa apartamentului ne-a deschis-o femeia de serviciu, îmbrăcată-n negru, cu boneţică şi cu şorţuleţ alb scrobit, ca la marile case. Nu văzusem pân-atunci şi nici de-atunci încoace n-am văzut apartament de bloc mai spaţios şi mai luxos şi-n care să fie-adunate-atâtea lucruri de preţ şi aşezate cu atât rafinament ca la Mario Sidalgo.”

În jurul anilor 1700 zona Mântuleasa de azi purta numele de „Mahalaua Popii Drăgușin”

„O pâclă căzuse grea peste Bucureşti, sufocând turlele bisericilor care deveniseră lucioase ca acoperite cu solzi de peşte. Rotocoale de ceaţă tot treceau peste oraş, din zori de zi, în graba lor de a ajunge-n marginea lumii, de unde se prăbuşeau în gol. Pe drum nu trecea nimeni, părea că şi lătratul înfundat al câinilor sau cântecul păsărilor din pomii livezilor era purtat de graba cenuşie. Sub clopotul de ceaţă tăceau toate, ca și cum timpul nu cursese niciodată pe uliţele Bucureştilor, şi doar încremenirea domnise aici, cuprinzând în braţele ei liniştitoare oameni, case, animale. Lumea se făcuse mică-mică, sub paharul de sticlă fumurie aşezat peste mahalaua Popii Drăgușin, şi nici Stanca nu era altceva decât un punct pe harta mişcătoare a zilei.
[...]
Câini erau și-aici, în mahalaua Popii Drăgușin, atâția că lumea, tot trecând și rupând nuiele din gardul livezii, ca să se apere de ei, îl lăsaseră rar de tot, iar limba ascuțită a bucureștenilor scornise imediat o vorbă și pentru asta: ai rupt din gardul Mântulesei, adică ai luat de unde oricum nu mai era nimic. O foloseau în cele mai diverse ocazii și nu se mai săturau de ea, multă vreme, până când oamenii au uitat și de gardul livezii, și de Mântuleasa, care a devenit și ea un nume din cele fără chip, cum erau atâtea în București.”

„Când Elena pusese ochii pe maidanul de lângă școală, Mântuleasa arăta ca o stradă dintr-un oraș mic de provincie, mărginită cum era de castani și duzi, cu casele pierdute în verdeața grădinilor întinse. Elenei îi dădea un sentiment de liniște, cum nu mai avea nicăieri în Bucureștiul în care automobile cu motoare asurzitoare începuseră să străbată în goană bulevardele. Îi plăcea s-o traverseze de la un capăt la celălalt, oprindu-se puțin la biserica mică de sub tei, în pridvorul ei decorat cu frunze de acant, și să privească fresca ștearsă, cu Leviathanul care-i înghite pe păcătoși, îngerii cu două rânduri de aripi și grădina Raiului, cu arborii exotici și șarpele primordial împletindu-se în jurul Pomului Cunoașterii. Îi plăcea plimbarea asta, aerul transparent-verzui al străzii umbrite de castani înalți, duzi și tei care aproape-și uneau coroanele pe deasupra ei, dându-i impresia că se mișca printr-un uriaș acvariu, un tunel de vegetație și petice de lumină tremurătoare. Era un aer vechi, un miros rămas acolo din alt timp. Ca și cum strada era protejată de un imens ecran de sticlă care conservase acolo mirosurile din secolele trecute. Trecând prin aerul apos, vara Elena se gândea că în fond nu știau nimic despre orașul în care trăiau, în afara unei istorii convenționale învățate la școală și a câtorva povești care circulau printre locuitori. Dar despre adevărata lui istorie nu știau nimic, Bucureștiul avea memoria scurtă, nu înregistra decât anumite figuri și întâmplări, nu pe cele mai însemnate, nici pe cele mai interesante, cel mult mici anecdote și uneori nume pe care nimeni nu mai știa să le asocieze unor fețe. Chiar lângă biserică, era un maidan pe care încă se aruncau gunoaiele și buruienile creșteau înalte ca pe câmp, întărindu-i impresia că strada creștea cumva anapoda, înăuntrul orașului și totuși în afara lui, prelungindu-se și într-un alt timp, despre care Elenei i se părea că nu se mai știe mare lucru, și într-un alt oraș, altul decât Bucureștiul pe care-l putea vedea oricine. Unul în care cu siguranță războiul nu putea ajunge, pentru că pur și simplu nu era acolo. În capătul dinspre cartierul evreiesc, când ieșea în Calea Călărașilor, tresărea uneori uimită de zgomotul tramvaiului care își hurduca îngrozitor călătorii sau de strigătele vânzătorilor ambulanți. Acolo, în colț, era un chioșc de ziare, proprietarul avea doi copii mici care se jucau mereu la umbra unui oțetar care părea să crească direct din asfalt. Într-o zi chemaseră un fotograf, erau toți
îmbrăcați cu hainele de duminică, priveau fix în lentila aparatului, încremeniți, doar cei doi copii, pentru o secundă, se uitaseră la doamna elegantă care traversa repede bulevardul în rochia de culoarea vinetei coapte, și exact atunci se declanșase diafragma.”

„Cu un an înaintea războiului, Elena ceruse Primăriei, într-o scrisoare pe care o gândise împreună cu Petru, încă trei sute de metri de teren, care despărțea de fapt locul lor de curtea școlii, și provenea din exproprierea episcopului Partenie. Primăria voia să lărgească curtea școlii, iar grădina de pe terenul episcopului părea oricum să continue, natural, mica livadă a școlii. Directorul acesteia, Athanasie Lipatti, avea o casă în stânga școlii, și se gândise că mica grădină ar fi continuat perfect curtea acesteia, mai ales că de ani de zile era un loc părăsit, folosit drept groapă de gunoi de cei din cartier. Primăria ar fi trebuit să aprobe lărgirea, nu avea nici o îndoială. Când însă oamenii tocmiți de Elena începuseră săpăturile pentru fundația casei, dăduseră curând peste boltele mari, de cărămidă roșie, ale unei pivnițe. Săpaseră multă vreme, și parcă nu mai ajungeau la podeaua bătută și ea în piatră a pivniței roșii. Era atât de largă, cu atâtea încăperi separate și cotloane, că făcea practic imposibilă construcția casei oricum ai fi încercat s-o așezi în cei șase sute de metri ai proprietății. Arhitectul și constructorul au invitat-o să coboare în pivniță, pe scara de lemn improvizată, și Elena a simțit cum o înconjoară răcoarea lor umedă. Contrar așteptărilor, aerul nu era închis și mucegăit, pivnița părea bine aerisită și cărămida roșie, subțire, se păstrase aproape perfect, era netedă și fără  porozități. Stielman a lăudat manopera meșterilor, veche probabil de două secole, și s-a întrebat ce fusese în tot acest timp pe bucata asta de pământ, era limpede că niciodată nu se putuse săpa fundația unei case.
[...]
Acum, în pivnița care părea fără sfârșit, atât de adâncă încât de unde se aflau, după ce coborâseră pe scara improvizată, Elena, arhitectul, inginerul și directorul școlii stăteau într-o altă lumină decât cea de afară, cernită, piezișă, care aluneca în fâșii, în forme ciudate care se decupau la îmbinarea boltelor de cărămidă roșie. Elenei i se părea că, dacă ar fi înaintat cu toții prin tunelul care li se deschidea întunecat în față, ar fi mers multă vreme așa, până ar fi dat în strada Paleologu sau, cine știe, și mai departe. Pentru o clipă, avu un sentiment ciudat, că săvârșiseră un lucru nepermis, un fel de impietate, răscolind măruntaiele pământului care acum se răzbuna, nepermițând săparea temeliei casei.
[...]
Ieși din pivnița de lângă școală cu senzația că totul era pierdut și nu puteau face altceva decât să vândă. Când Stielman îi spuse că mai era o șansă, că, dacă Primăria accepta să le mai dea o bucată de pământ din grădina episcopului, putea întoarce casa cu fața de la stradă și s-o așeze pe lung, modificând puțin planul inițial, nu-i veni să creadă. Atunci pivnița putea fi astupată și transformată din nou în grădină, și casa avea să fie așezată cu spatele la școala Mântuleasa, perpendicular pe linia străzii.”

„Au început să sape din nou în primăvară, la câțiva metri distanță de locul unde săpaseră prima oară, în latura dinspre școală. Au săpat până au dat de peretele exterior al pivniței, Elena și-a amintit roșul incredibil de bine păstrat al cărămizii subțiri. Vederea pământului umed, plin de rădăcini, răscolit de lopețile oamenilor i-a făcut rău. Câteva zile a venit diminețile să urmărească munca oamenilor. De la moartea lui Petru, nu mai suporta să stea ziua în casa goală, încă distrusă din noaptea bombardamentului. Cum cererea depusă, din nou, în primele zile ale primăverii fusese aprobată de primărie, curtea se
lărgise cu câțiva metri buni și casa putea fi ridicată în afara perimetrului pivnițelor roșii. Locul arăta cu totul altfel acum, strada era și ea alta. Elena aștepta să înflorească cei șapte castani din fața școlii, era momentul ei preferat din an pe strada Mântuleasa. 
[...]
Casa a început să crească odată cu venirea verii. Din cauza pivnițelor, n-a putut fi aliniată paralel cu școala, zidul mergea pieziș, de parcă arhitectul greșise când trasase planul construcției. Din curte, se vedea prin frunzișul care tremura în vântul ușor de iunie turla bisericii, peste acoperișurile caselor de vizavi. Elenei i se părea că strada se schimbase mult, deși nu trecuse atâta timp, pe mijlocul ei treceau uneori automobile moderne, cu vopseaua strălucitoare, conduse de tinere femei acoperite până în pământ de halate maronii, cu pălăriile înfășurate într-un voal des. Goneau spre Calea Moșilor, lăsând în urmă strada învăluită într-un praf auriu care se reașeza lent pe trotuare, pe frunzele copacilor și pe hainele trecătorilor. Orientată cu spatele spre școală, de-a lungul curții ei, casa avea un perete cu o fereastră înaltă spre stradă, o intrare largă, cu evantaiul de sticlă care apăra treptele mari, late și un mic peron de piatră. Grădina ocolea peronul, într-un L care se prelungea mult în spatele casei, într-o porțiune sălbatică, pe care încă creșteau oțetarii vechiului maidan. Uneori, când intra pe stradă dinspre Calea Călărașilor, Elena vedea calcanul cenușiu, ca un zid mort înălțat strâmb în mijlocul unei grădini. Dar curând vegetația a crescut atât de înaltă, încât aproape îl acoperea.”

Deși este în mod evident epicentrul tărâmului fantastic țesut de Zaharia Fărâmă în declarațiile lui, strada Mântuleasa este prea puțin invocată în mod direct de către acesta, poveștile lui se învârt în perimetrul adiacent format din străzile Popa-Soare sau Pache Protopopescu, Moșilor, Obor. 

„— În orice caz, reluă ea după ce-şi umplu iarăşi paharul, eşti un om norocos. Căci nu bănuieşti ce surpriză îţi pregătisem pentru noaptea asta. Nici cu gîndul nu gîndeşti! adăugă, izbutind din nou să zîmbească. Ne aşteaptă afară o limuzină şi plănuisem să ne plimbăm, după ora trei, cînd, după spusa dumitale, coboară Dumnezeu pe pămînt, să ne plimbăm amîndoi pe strada Mîntuleasa.
Ca să-mi arăţi şi mie şcoala dumitale şi cîrciumile şi casele cu pivniţe adînci...
— S-o vedeţi vara! izbucni deodată Fărîmă, cu o neobişnuită fervoare în glas, s-o vedeţi cu vişnii şi zarzării încărcaţi...”

Mai târziu într-un alt interogatoriu care pare că se petrece într-un alt timp, ofițerul de Securitate îl admonestează pe Fărâmă, punând la îndoială veridicitatea declarațiilor lui:

„— Săriţi de la Calomfir şi Arghira la Dragomir şi vara lui. Marina, fără să pomeniţi decît în treacăt despre Mîntuleasa... Fără să-şi dea seama, Fărîmă începu să-şi frece nervos genunchii. 
— Tot ce-aţi spus, şi aţi repetat-o de mai multe ori, este că Arghira a căsătorit pe Zamfira cu un om de la curte, Mîntuleasa, şi le-a dat locul pe care s-a tăiat mai tîrziu strada cu acelaşi nume. Este posibil să vă amintiţi atît de puţin tocmai despre această familie, mult mai aproape de dumneavoastră decît familia boierului Calomfir şi a lui Dragomir Calomfirescu?
— N-am ştiut niciodată prea mult despre familia Mîntuleasa, se scuză Fărîmă pierind ochii. Vedeţi, pentru mine, numai şcoala conta, şi ce era în jurul şcolii — casele, grădinile, grădinile de vară...
[...]
— Aş vrea să vă mai întreb ceva, tot în legătură eu Mîntuleasa. Cînd aţi văzut-o pentru ultima oară pe tovarăşa Vogel, v-a vorbit ceva de Mîntuleasa? Sau, poate, de strada Mîntuleasa? adăugă după o scurtă pauză. 
Fărîmă zîmbi visător.
— Nu numai că mi-a vorbit, spuse cu o greu stăpînită mîndrie, dar îmi pregătise chiar o surpriză, şi anume: să ne plimbăm amîndoi cu limuzina, după trei dimineaţa, pe strada Mîntuleasa, că să-i descopere şi dînsa farmecele... Evident, i-am spus că acum, în pragul iernii, nu prea erau multe de văzut. Am poftit-o să vină s-o vadă cînd înfloresc zarzării, sau cînd se coc vişinele şi se rumenesc caisele.”

„Ulița Mântuleasa pornește din Ulița Târgului de Afară, numită mai nou Calea Moșilor și se termină în Calea Călărașilor. De-o parte și alta, case cu împrejmuiri largi, grădini și livezi peste care plutesc miresme de tămâie dinspre biserica Mântuleasa, de unde se înalță cântări cerești. Lăcașul bisericesc își primise numele de la jupânesele Maria și Stanca, respectiv, sora și soția răposatului Manta Cupețu, după moartea căruia donaseră sume mari de bani pentru construirea în stil brâncovenesc a unei biserici în formă de cruce, ctitorită de Grigore al V-lea Alexandru Ghica. În jurul bisericii s-a păstrat aceeași ambianță îngemănată cu slăvi și cântări îngerești redate, în primii ani ai veacului XX, de preotul Bratu, susținut de tonalitățile grave ale grămăticului Iane, zugravul bisericii. Fusese o vreme când la București, întocmai ca în așezările din Balcani, bisericile constituiau inima unui cartier, iar comunitățile din jurul lor, impresionate de cânturile bisericești, se simțeau mântuite.
Popor credincios, înzestrat cu simțul religios, românii iubesc asemenea cântări, căci altfel cum ar putea fi deslușită istoria generațiilor de credincioși cu sufletul plin de măreția apusă a Byzantionului? Aproape de ulița Mântuleasa, câteva repere, parte din poveste: spitalul doctorului Șuțu de pe strada Plantelor 9, unde fusese răpus Mihai Eminescu și, puțin mai încolo, Școala de băieți, cu doi castani bătrâni în față care dau o tentă liniștită și misterioasă locului. Stă mărturie o imagine sepia, printre puținele rămase din acele vremuri. La fel și fotografiile care fixează în carnea timpului imagini ale caselor cu vitralii, construite în stil brâncovenesc, case vagon cu copertine în formă de scoică la intrare, garduri metalice cu ornamente, porți cu clanță în formă de sfinx, curți largi cu grădini multicolore, livezi, paradisuri cu fructe parfumate cu miez dulce. 
Locuitorii, majoritatea negustori, un buchet multicultural – români, armeni, greci, bulgari, sârbi, albanezi, aromâni – dețin prăvălii și dughene pe Ulița Târgului de Afară. Ferită de zgomote, de ropotele cailor înhămați la birje și căruțe, adăpostită de coroanele castanilor, pe ulița Mântuleasa rar se aud strigăte și ziceri ale vânzătorilor ambulanți, cu excepția bătrânului oltean cu cobilița care vinde zarzavaturi pentru mâncăruri și ciorbe și ale iaurgiului renumit pentru laptele covăsit. Uneori, își fac totuși apariția vânzătorul de gaz și florăreasa ochioasă, al cărei domeniu e pe strada Traian. În casa de la numărul 25 pe care o închiriază, Nikolaki speră că toate se vor rândui după dorințele lui. Cu timpul, intenționează s-o cumpere. După mutare, își aduce-aminte de vorbele pe care mama Mina i le spusese când ieșise pe poarta casei și plecase spre București: Băiete, ai grijă, fii blajin ca hulubul și ager ca șarpele. Chiar dacă banii n-au miros, nu minți și nu înșela, oricât de ispititor ar fi.”

Dintr-o întâmplare cum numai în romane există, Pantazi care ajunsese falit din cauza risipei, descoperă că era cea mai apropiată rudă a unui unchi de curând decedat și pe care nici măcar nu îl cunoscuse personal. Moștenește întreaga lui avere considerabilă precum și casa din Mântuleasa în care se mută punând pentru totdeauna capăt vieții de desfrâu pe care o dusese în Cișmeaua-Roșie. Mai târziu găsește testamentul unchiului, rătăcit printre scândurile unui vechi scrin și află că unchiul lăsase „întreaga sa avere mișcătoare și nemișcătoare Eforiei spitalicești.”

„Eram poftit să fiu de față Ia ruperea peceților, puse de cu seară la posomorâta lui locuință din Mântuleasa. Nu mi-ași fi închipuit să poată cineva, oricât de sgârcit, trăi într-o asemenea sărăcie. Am stat nepăsător cât a ținut cercetarea, afară de o clipă de vie uimire când s-a deschis namila de dulap de fier și nu din pricina comorilor dintr-însul ci pentru că printre ele zărisem paftalele ce i le dasem în ajun Iui nenea Scarlat să Ie zălogească. Ieșiră apoi la iveală și polițele mele toate; un teanc gros. Ei, ce să-ți spun mai mult? - au scotocit și au scorbolit peste tot, au puricat fiecare petec de hârtie; de diată însă nici urmă, așa că, la ceasul tocmai pe care îl sorocisem să fie acela al sfârșitului meu, mă vedeam pus, ca ruda cea mai de aproape a ucisului în stăpânirea uriașei sale averi.”