„Suntem locul în care trăim” - interviu cu Andreea Răsuceanu

Andreea Răsuceanu este scriitoare, cercetătoare și una dintre cele mai fine observatoare ale Bucureștiului literar. Cărțile ei de geografie literară au fost un sprijin foarte important în construirea Hărții Literare a Bucureștiului, lucru pentru care îi mulțumim. În același timp, Andreea Răsuceanu este o prozatoare subtilă și rafinată, în ale cărei romane găsim un soi de poezie a oamenilor, a istoriei și a spațiilor și o atmosferă aparte. Trilogia C-ului – O formă de viață necunoscută, Vântul, duhul, suflarea și Linia Kármán – a confirmat-o drept una dintre cele mai puternice voci ale prozei românești de azi, o autoare care știe să transforme nu doar orașul, ci și lumea interioară a personajelor sale într-un adevărat teritoriu de explorat. Am vorbit cu Andreea despre documentarea Bucureștiului dar, mai ales, despre cărțile sale de ficțiune - despre cum se simt vocile feminine, despre aspirațiile personajelor, despre cum își construiește textele și despre cum orașul unde trăiește o influențează ca scriitoare. 

Autoare: Cristina Foarfă

Vezi locurile din cărțile Andreei Răsuceanu

În romanele tale, vocile feminine traversează epoci diferite, dar par legate de un fir comun. Cum vezi continuitatea între trecutul și prezentul femeilor sau, pentru că ai și o perspectivă istorică semnificativă, cum se articulează pentru tine conceptul de herstory? 

Când am început căutările în arhive (pentru teza mea de doctorat, ulterior o carte despre strada Mântuleasa), nu m-am gândit că acolo îmi voi găsi și personajele din primul roman (și chiar inspirația pentru următoarele). Cu atât mai puțin m-am gândit că vor fi personaje feminine. Ele s-au impus, pur și simplu, prin poveștile lor extraordinare, prin voința și curajul lor, pe care le simțeai trecând dincolo de document. Citindu-le poveștile, sau mai bine zis frânturi din ele, mi-am dat seama că citeam însăși istoria unei epoci, așa cum a fost ea cu adevărat - nu cea din manuale neapărat, ci istoria vie, a oamenilor obișnuiți confruntați cu un tăvălug de evenimente pe care nu le puteau controla, care deseori le deturnau destinul. Pentru mine, herstory nu e doar o corecție adusă istoriei „mari”, un mod de a scoate la lumină părți dintr-o istorie uitată, de a face să se audă voci care nu au contat niciodată. E și un mod de a întregi imaginea unei epoci, de a readuce la viață detaliile care au compus-o, fragmente din existențe uitate. De aceea, vocile feminine din romanele mele nu rămân tributare trecutului, ci reverberează în prezent, iar poveștile pe care le spun ne definesc în continuare, chiar dacă vocile au fost cândva reduse la tăcere.

 

 În ce măsură vocile din romanele tale reflectă experiențe colective ale femeilor și nu doar povești individuale?

Totul pornește de la o experiență individuală, și ulterior se transformă în ceva mai amplu. Fiecare destin personal e influențat de un anumit context istoric, politic, social, cultural, și astfel devine imposibil ca ele să nu aibă ceva în comun. Prin urmare, chiar dacă nu mi-am propus să scriu „povești colective”, experiențele prin care trec personajele capătă un caracter general, reprezentativ pentru o categorie umană, socială, o epocă etc. Ca să dau și un exemplu, cred că Stanca Mântuleasa devine exponentul unei anumite categorii feminine, văduvele din secolul al XVIII-lea care nu s-au lăsat înfrânte de nepăsarea, cruzimea, violența unei epoci, ale unei societăți. 

 

Ai observat schimbări în modul în care sunt receptate scriitoarele în spațiul literar față de acum, să zicem, 10–15–20 de ani? Mă gândesc aici și la proiectul tău Orașul scriitoarelor.

Da, cred că toată lumea le-a observat. Receptarea s-a îmbunătățit proporțional cu numărul tot mai mare al scriitoarelor, care n-au mai putut fi ignorate. Față de acum 20 de ani, sunt mult mai multe scriitoare active, și acest fenomen nu avea cum să fie trecut cu vederea. Pentru că mă întrebi despre expoziția Orașul scriitoarelor - care cuprinde 18 scriitoare active în interbelic, cred că și acela a fost un moment bun pentru literatura scrisă de femei, chiar dacă puține dintre ele erau de fapt validate, analizate printr-o altfel de grilă decât cea rezervată „literaturii feminine”. În unele cazuri cred că acest lucru era justificat, dar nu în toate - cu siguranță sunt câteva voci care ar merita recuperate. 

 

Bucureștiul este, s-a mai spus, un personaj în romanele tale. În același timp, e un loc al aspirațiilor și al proiecțiilor – personaje care vin aici cu așteptări, cu planuri, cu visul unei vieți mai bune și mai interesante; un oraș al „libertății, speranței”, „tărâmul celor viteji”, ca să o citez pe Iolanda sau „un miraj hollywoodian”, cum îl numește Ioana. Cum răspunde orașul – împlinește speranțele sau le dezamăgește?

Orașul e, inevitabil, un spațiu ambivalent. Mă bucur că ai observat asta - felul cum personajele mele își proiectează fantasmele, dorințele cele mai intime, speranțele asupra noului spațiu citadin în care ajung. E aici un adevăr important, care se leagă de nevoia noastră profundă de a pleca, de a părăsi un loc, în speranța că vom găsi ceea ce ne lipsește, ce ne dorim cu adevărat în altă parte - de obicei, într-o capitală, sau un oraș mare, care poartă în el promisiunea schimbării. E un miraj, așa cum observă Ioana, pentru ea un vis care se destramă în fața unei realități inferioare imaginii idealizate pe care singură și-a creat-o, dar la fel de adevărat e că este un loc al libertății și al multiplelor posibilități - pentru Iolanda, de pildă. Orașul e, în același timp, o realitate exterioară, dar și una interioară, un loc, dar și un peisaj interior, pe care fiecare îl investește simbolic așa cum consideră. Bucureștiul din romanele mele nu e niciodată doar decor, el este o reverberație a interiorității personajelor, dar și o oglindă pusă în fața lor, care le obligă să se confrunte cu propriile iluzii.

În ce fel crezi că un oraș modelează identitatea scriitorului și a cititorului deopotrivă?

Într-o măsură covârșitoare. Suntem locul în care trăim. Acel esprit du lieu despre care vorbește geografia literară nu are cum să nu ne influențeze existența, personalitatea, să nu se infiltreze în scrisul nostru. Devenim ceea ce suntem datorită acestui schimb permanent pe care-l avem cu orașul - atmosfera sau ambianța lui, ca să folosesc un termen al filozofului francez Pierre Sansot, ne influențează starea de spirit, iar noi, la rândul nostru, ne punem amprenta asupra orașului. Trăim de fapt într-un spațiu afectiv, psihic. 

 

Cum e Bucureștiul tău personal – care sunt spațiile tale, pe unde te plimbi, unde îți place cum cade lumina?

Îmi plac străzile din jurul Căii Victoriei, Sevastopol, Frumoasă, Occidentului. Pe urmă, Mântuleasa, firește, Popa Soare, tot acel fascicul de străduțe care fac legătura între Calea Moșilor și Calea Călărașilor. Iubesc cartierul Balta Albă, mai exact zona Baba Novac. Eu am copilărit între strada Stejarului (azi Ion Țuculescu) și Bulevardul Banu Manta, dar foarte puternic au rămas în memoria mea afectivă strada Stejarului, Șoseaua Mihai Bravu, Baba Novac, parcul IOR - tot acest perimetru se află și în centrul noului meu roman, care este aproape gata. 

 

Munca de documentare pentru cărțile despre Bucureștiul literar a fost, îmi imaginez, uriașă (și îți mulțumim din nou că ai acceptat să ne-o pui la dispoziție și să fii alături de noi în proiect!). Poți să ne povestești câteva lucruri despre proces? 

Totul a început cu teza mea de doctorat, un fel de microistorie a străzii Mântuleasa, în care am încercat să adun toate informațiile pe care le-am mai putut găsi despre stradă. De la amestecul etnic până la elementele de arhitectură și infrastructură, de la istoria bisericii și a celor mai vechi case din zonă până la literatura care i-a asigurat un loc în memoria colectivă - toate aceste aspecte m-au preocupat. Cel mai mult mi-a plăcut munca în arhive, muncă de detectiv, pentru că a trebuit să pun cap la cap informații, să reconstitui istorii familiale, poveștile unor case – e o sursă inepuizabilă aici, în arhive, de elemente care se pot transforma ulterior în ficțiune. Mi-a plăcut mult partea de cercetare, dar și cea de defrișare a unei zone teoretice care mi-era străină. De fapt, aș spune că a fost muncă de pionierat, pentru că geocritica, în sensul în care am practicat-o eu, era ceva foarte diferit de regionalismul literar care exista deja la noi. Ca să scriu Bucureștiul lui Mircea Eliade. Elemente de geografie literară, am avut acces inclusiv la cărți de geografie literară încă nepublicate, la proiecte de cercetare diverse, am avut șansa, grație unor stagii de cercetare la Sorbonne Nouvelle – Paris 3, unor discuții cu cei mai importanți teoreticieni ai momentului.  

 

Te-ai gândit de la început că vei scrie o trilogie sau pur și simplu poveștile s-au legat pe parcurs? 

După ce am trecut de jumătatea primului roman, O formă de viață necunoscută, mi-a devenit limpede că va urma un alt roman, pentru că rămâneau multe fire, episoade, povești care nu mai puteau fi integrate în materia epică a celui dintâi. Lucrurile au curs pe urmă firesc, ca și cum aș fi avut de la bun început în minte schema generală a trilogiei, dar nu a fost așa. A fost o lume care s-a născut treptat, s-a lărgit, a crescut, m-a dus în zone la care nu m-aș fi gândit atunci, la început, când O formă de viață... nu era decât un draft în computerul meu.

 

Cumva, se simte o legătură între cărțile de geografie literară și romanele tale – un anumit soi de scrupulozitate, de detaliu, de atmosferă care, probabil, ar fi fost mai greu de atins fără documentarea anterioară. Cum ai făcut trecerea de la documentare, de la citit tot ce se putea despre București, la literatură? Ce ai adus dintr-o parte în alta?

Sunt lucruri complet diferite, nu am simțit niciodată că s-au contaminat reciproc, altfel decât la nivel de formă. Lucrul cu arhivele, scrierea cărților teoretice m-au disciplinat, m-au învățat o lecție foarte importantă, cea a răbdării. Eu sunt un om lipsit de răbdare, impulsiv, eram mai degrabă indisciplinată când am început să scriu proză - pentru că eu așa am început, cu proză, în facultate, apoi am publicat constant în revistele literare. Dar scrisul cărților de nonficțiune m-a învățat să am răbdare, să nu mai scriu haotic, să descopăr plăcerea elaborării unui text, a controlului. Proza - mai ales cea de mari dimensiuni - nu este nimic fără control, fără dozajul între părțile scrise pe nerăsuflate, „la inspirație”, și construcția gândită, care e aproape ca un exercițiu de matematică. Elaborarea unor structuri complexe, a acelei plase de adâncime care constituie fundamentul oricărui text teoretic, gestionarea, organizarea informației - toate acestea sunt necesare, cu nuanțe diferite, firește, și în proză. Și eu am ajuns să pot lucra cu planuri istorice diverse, cu multe personaje, cu detalii, cu un efort minim, datorită disciplinei pe care am dobândit-o scriind mai întâi cărți teoretice.

 

Pe de altă parte, în romane apar spații imposibil de identificat geografic, cum este acel misterios C., o alegere interesantă pentru cineva care a căutat să localizeze atâtea și atâtea locuri care apar în cărți. Ne-o poți explica?

Sunt multe locuri fictive în romanele mele, de fapt, cred că în timp am ajuns să-mi creez propria geografie, pentru că nu m-am putut limita niciodată doar la descrierea unei geografii „reale”, obiective. Știu că primul reflex al cititorului este să încerce să identifice locurile din cărți, să le plaseze pe o hartă, dar ceea ce îl interesează pe scriitor e să le descrie așa cum le vede, cum le percepe el. E o distanță decisivă, punctează tot geografia literară, între loc și peisaj: peisajul implică ideea de percepție, deci de subiectivitate. În cazul scriitorilor, locul e trecut prin filtrul imaginației, culturii, inteligenței etc fiecăruia, și devine practic cu totul altul. Pentru mine e ceva limitativ în descrierea unor locuri care există, am nevoie întotdeauna și de altceva. De pildă, mi-am dat seama, scriind inițial despre satul natal al bunicii mele, că el era contaminat de imaginea altor locuri care mi-au marcat copiăria, și în același timp că el creștea din materia pură a imaginației mele, era deja alt loc, de fapt, când am început să scriu despre el. C-ul nu se poate identifica geografic pentru că el nu există, e un loc ficțional, care s-a născut în imaginația și literatura mea. 

 

În cărțile tale găsim un anumit lirism, o poezie a oamenilor, a istoriei și a spațiilor, dar și un anumit soi de violență - scene dure, moarte, suferință, boală, decepție, traumă, totul printr-un filtru intim, subtil. Crezi că asta le face, de fapt, mai puternice sau atenuează impactul asupra cititorului? 

Nu știu. Acum tind să cred că oamenii sunt mai atrași de cărțile puternice, chiar dacă ele vorbesc despre lucruri dureroase, traumatizante, la care de obicei evităm să ne gândim. Dar și dacă nu ar fi așa, nu aș schimba nimic, pentru că n-am putut niciodată să-mi falsific scrisul, să scriu pe anumite teme sau într-un anumit fel pentru că așa cere un trend, sau ca să am mai mulți cititori, ori să mă prefere traducătorii, editurile străine etc. Cărțile sunt ceea ce rămâne în urma ta și eu vreau ca ele să mă reprezinte cu adevărat, cu obsesiile, temerile, ideile mele, cu modul meu de a înțelege lumea, sensul istoriei, al trecerii, pentru că acestea sunt temele care mă preocupă în principal. 

 

Spuneai undeva că nu îți „muncești” frazele, ci mai degrabă lucrezi la structură. Cum arată pentru tine acest proces de construcție a romanului și cât loc lași improvizației sau intuiției în scris?

Cred că dozajul este cheia. Nu am lucrat niciodată la nivel de frază, nu cred în cărțile excesiv lucrate, în obsesia stilului. Scriu în general repede, și ce nu iese din prima e clar că trebuie șters, nu refăcut. Cred că în scris intră ceva, o tensiune interioară care ori e acolo de la început, ori nu va fi niciodată.