Mircea Eliade

În tradiția populară, se credea, printre altele, ca mătrăguna, cunoscută și sub numele de belladona, are proprietăți magice, oferă frumusețe și... mărită fetele tinere. Oana care își petrecea verile la pădure la casa bunicului ei face un asemenea ritual într-o noapte, la care asistă fără să vrea și unul dintre băieții tineri din gașca ei. Povestea o auzim tot de la Zaharia Fărâmă prin filtrul amintirilor lui și poveștilor auzite de la alții. 

"[...] E o poveste care ţine aproape o sută de ani. Dar să zicem că cunoaşteţi începutul şi că sîntem acum în 1915, în anul cînd am cunoscut-o eu. Băieţii o întîlniseră şi se împrieteniseră cu ea cîteva luni mai înainte, tot umblînd pe la marginile oraşului după pivniţe părăsite. Şi dintre toţi, Oana se împrietenise mai mult cu Lixandru şi Darvari. Iar în vara următoare, în 1916, băieţii veneau sîmbăta la Obor şi Oana îi lua în brişcă şi se duceau la bunică-său, în pădurea Paserea, şi rămîneau acolo pînă luni dimineaţa. Oanei îi plăcea de ei, că erau toţi băieţi dezgheţaţi şi aveau imaginaţie. Căci imaginaţie avea şi ea, şi încă destulă deşi, cum o să vedeţi, o avea în felul ei. S-au întîmplat multe acolo, nopţile, în pădurea de la Paserea. Nu le-am aflat nici eu pe toate. Dar ce-am aflat mi-a fost de-ajuns ca să înţeleg de ce-au pornit băieţii ăştia pe căi atît de neobişnuite. Pentru că trebuie să ştiţi că, în afară de Lixandru, care avea atunci vreo paisprezece ani, toţi ceilalţi cinci erau nişte copii, aveau între unsprezece şi doisprezece ani. De prima întîmplare am aflat de la Ionescu. Se pare că într-o noapte din vara aceea, pe la începutul lui iunie, Ionescu s-a trezit, că i-a fost sete, şi a ieşit afară să caute doniţa cu apă. Băieţii dormeau într-un fel de hambar, alături de casa pădurarului, chiar în inima pădurii. Şi Ionescu, după ce a băut, a privit spre pădure şi i s-a părut că vede o arătare şi i-a fost frică. Dar şi-a dat repede seama că era Oana şi atunci, în picioarele goale, s-a luat după ea, că Ionescu ăsta era din fire un copil curios. Era lună şi putea s-o urmărească de departe. Dar n-a mers mult. Oana s-a oprit la marginea unui luminiş şi-a tras rochia de pe ea şi-a rămas goală, A îngenuncheat întîi şi a căutat ceva între buruieni, apoi s-a ridicat şi a început să dănţuiască învîrtindu-se în cerc, cîntînd şi murmurînd. Băiatul nu auzea tot, dar auzea refrenul: „Mătrăgună, doamnă bună, mărită-mă într-o lună!...” El, copil, nu-şi dădea seama că e un descîntec de dragoste, o vrajă de măritiş. Şedea acolo, ascuns după un copac, la cîţiva metri, şi se pregătea s-o sperie, cînd o văzu deodată pe Oana oprindu-se din dănţuit, punîndu-şi mîinile în şold şi strigînd: „Mărită-mă, fă ! că mi s-au înfierbîntat creierii!...” Şi în clipa următoare, băiatul a înlemnit, căci dintre buruieni s-a ridicat deodată o arătare, ca un fel de femeie bătrînă, îmbrăcată în zdrenţe, despletită şi cu o salbă de aur la gît şi s-a repezit ameninţătoare spre Oana. ,,Ho, nebuno! i-a strigat bătrîna. Ho, că n-ai împlinit încă paisprezece ani!...” Oana a căzut în genunchi şi şi-a plecat capul. «Potoleşte-te, a continuat bătrîna. Că ce ţi-a fost ursit, eu nu pot dezlega. Cînd ţi-o fi şi-o fi de măritiş, să te duci la munte, că de-acolo îţi vine bărbat. Năzdrăvan ca şi tine, călare pe doi cai şi cu o năframă roşie la gît...»”

„Trebuie să ştiţi că Lixandru plecase din Bucureşti în toamna lui 1916 în retragere şi cînd s-a reîntors, în 1918, băiat de vreo şaisprezece-şaptesprezece ani, a intrat în clasa a VI-a, la Liceul „Spiru Haret", că dăduse cîteva clase în particular, la Iaşi.”

„Dar, într-o bună zi, nu pot să-mi dau seama în urma căror împrejurări, Lixandru s-a dus la rabinul din Calea Moşilor şi i-a spus: „Dumneata poate că nu mă mai recunoşti. Eu sînt Lixandru, prietenul lui Iozi. Şi vreau să ştiu ce s-a întîmplat cu Iozi, şi pentru asta am venit la dumneata. Dacă ar fi trăit Iozi, l-ai fi învăţat demult ebraica. Am venit la dumneata să mă înveţi pe mine, aşa cum l-ai fi învăţat pe Iozi.”Rabinul n-a răspuns nimic, ci l-a privit aşa multă vreme pe gînduri. Pe urmă i-a spus: „Bine, am să te învăţ. Să vii la mine în fiecare dimineaţă, un ceas înainte de a merge la şcoală şi în fiecare după-amiază, un ceas înainte de a apune soarele.” Aşa s-a făcut că Lixandru a început să înveţe ebraica şi, cum era un băiat inteligent şi silitor, în doi ani, cînd şi-a luat bacalaureatul, ştia atît de bine, încît traducea din cărţile Vechiului Testament, cum ar fi tradus dintr-unul din poeţii lui. Căci am uitat să vă spun că Lixandru, care încă din şcoala primară era visător şi se arăta aplecat spre poezie, în liceu nu mai făcea decît asta: citea pe poeţi.”

„Băieţii aveau toţi între cincisprezece şi şaptesprezece ani şi marea lor slăbiciune era să se întoarcă tîrziu, după ce umblaseră ceasuri întregi, să se întoarcă şi să petreacă la cîrciuma lui Tunsu. Veneau uneori atît de tîrziu, pe la două-trei dimineaţa, încît cîrciumarul pleca să se culce de cum îi vedea intrînd şi cîrciuma rămînea pe seama Oanei şi a lăutarilor, dacă n-apucaseră şi ăştia să plece.
[...]
Şi aşa s-a făcut că într-o noapte tîrziu, spre zori, cînd recita el (Lixandru) cu braţul pe umărul Oanei, a intrat în cîrciumă o pereche. El era un tînăr doar cu cîţiva ani mai mare ca Lixandru, [...] Iar femeia rămăsese cu ochii la Oana. „Ea este! a strigat. Ea, statuia mea!...” Femeia asta, care intrase, era de o neasemuită frumuseţe, dar avea ceva sălbatec în purtarea şi îmbrăcămintea ei, părea, cum se spunea pe vremuri, excentrică, pentru că începu dintr-o dată să bată din palme şi se apropie de Oana ca de o operă de artă, şi imediat îşi scoase brăţara şi i-o întinse: „Umilă ofrandă din partea Zamfirei”, îi spuse.
[...]
V-am spus că fata asta, ce-şi spunea Zamfira, era neasemuit de frumoasă. Darvari a încremenit cu ochii la ea şi s-a îndrăgostit pe loc, parcă l-ar fi vrăjit. Şi cînd Lixandru s-a adresat, politicos, dar foarte rece, tinerilor şi i-a întrebat: „Ce poftiţi?” iar Dragomir a răspuns: „Eu am venit să beau la cîrciumă, dar dumneaei, frumoasa Zamfira, a venit să-şi caute modelul.”

"Dragomir îi luă braţul şi-l sili să se întoarcă. Se aflau pe bulevardul Ferdinand, la cîteva sute de metri de Foişorul de Foc. „Priveşte bine înapoi, îi spuse, pînă la al treilea felinar, în faţa casei cu balcoane albe. Vezi casa?” „O văd”, făcu Lixandru. „Ei bine, acum hai cu mine. Nu e decît miezul nopţii, mai avem timp...” Şi, fără să mai adauge ceva, porni spre Foişor, cu pasul repede, ţinîndu-l de braţ pe Lixandru. Cînd au ajuns la Foişor, l-a oprit şi l-a întors pe mîna dreaptă. „Cît de departe poţi vedea?” l-a întrebat. „Văd pînă aproape de curtea bisericii”, i-a răspuns Lixandru. „Bine...” Şi iar au pornit, au ieşit în bulevardul Pache Protopopescu, au trecut pe Mîntuleasa şi au ajuns în Popa Soare. 
„Să ne oprim aici, îi spuse. Cunosc eu o bancă pe aici, am timp să fumez o ţigară.” Se aşezară pe bancă şi Dragomir îşi scoase tabachera şi-şi alese o ţigară. După ce şi-o aprinse, Lixandru nu se mai putu stăpîni şi-l întrebă: „Ei bine ? Ce-a fost asta ?” „Toate locurile astea, începu Dragomir, au fost cîndva ale noastre, erau toate pămînturile lui Calomfir. Şi acum, în afară de casele pe care le ştii, nu ne-a mai rămas nimic, pentru că un străbun de-al meu, un nepot al lui Calomfir, a voit să afle, ca şi dumneata, unde şi cum stau cei care stau pe sub pămînt.” „Nu prea înţeleg”, făcu Lixandru. «Haide cu mine şi am să-ţi explic» spuse Dragomir.”

Leana este un personaj enigmatic, ce apare și în nuvela În Curte la Dionis, cântăreață în cârciuma de pe Popa-Soare, și despre care aflăm din conversația cu Zaharia Fărâmă că: „mie îmi spun oamenii Leana, dar numele meu e altul. Pentru păcatele mele m-a pedepsit Dumnezeu să cînt prin cîrciumi, dar n-am fost crescută pentru asta. Şi acum cînt la «Floarea Soarelui»-, aici, lîngă şcoala dumitale.”

Deși este în mod evident epicentrul tărâmului fantastic țesut de Zaharia Fărâmă în declarațiile lui, strada Mântuleasa este prea puțin invocată în mod direct de către acesta, poveștile lui se învârt în perimetrul adiacent format din străzile Popa-Soare sau Pache Protopopescu, Moșilor, Obor. 

„— În orice caz, reluă ea după ce-şi umplu iarăşi paharul, eşti un om norocos. Căci nu bănuieşti ce surpriză îţi pregătisem pentru noaptea asta. Nici cu gîndul nu gîndeşti! adăugă, izbutind din nou să zîmbească. Ne aşteaptă afară o limuzină şi plănuisem să ne plimbăm, după ora trei, cînd, după spusa dumitale, coboară Dumnezeu pe pămînt, să ne plimbăm amîndoi pe strada Mîntuleasa.
Ca să-mi arăţi şi mie şcoala dumitale şi cîrciumile şi casele cu pivniţe adînci...
— S-o vedeţi vara! izbucni deodată Fărîmă, cu o neobişnuită fervoare în glas, s-o vedeţi cu vişnii şi zarzării încărcaţi...”

Mai târziu într-un alt interogatoriu care pare că se petrece într-un alt timp, ofițerul de Securitate îl admonestează pe Fărâmă, punând la îndoială veridicitatea declarațiilor lui:

„— Săriţi de la Calomfir şi Arghira la Dragomir şi vara lui. Marina, fără să pomeniţi decît în treacăt despre Mîntuleasa... Fără să-şi dea seama, Fărîmă începu să-şi frece nervos genunchii. 
— Tot ce-aţi spus, şi aţi repetat-o de mai multe ori, este că Arghira a căsătorit pe Zamfira cu un om de la curte, Mîntuleasa, şi le-a dat locul pe care s-a tăiat mai tîrziu strada cu acelaşi nume. Este posibil să vă amintiţi atît de puţin tocmai despre această familie, mult mai aproape de dumneavoastră decît familia boierului Calomfir şi a lui Dragomir Calomfirescu?
— N-am ştiut niciodată prea mult despre familia Mîntuleasa, se scuză Fărîmă pierind ochii. Vedeţi, pentru mine, numai şcoala conta, şi ce era în jurul şcolii — casele, grădinile, grădinile de vară...
[...]
— Aş vrea să vă mai întreb ceva, tot în legătură eu Mîntuleasa. Cînd aţi văzut-o pentru ultima oară pe tovarăşa Vogel, v-a vorbit ceva de Mîntuleasa? Sau, poate, de strada Mîntuleasa? adăugă după o scurtă pauză. 
Fărîmă zîmbi visător.
— Nu numai că mi-a vorbit, spuse cu o greu stăpînită mîndrie, dar îmi pregătise chiar o surpriză, şi anume: să ne plimbăm amîndoi cu limuzina, după trei dimineaţa, pe strada Mîntuleasa, că să-i descopere şi dînsa farmecele... Evident, i-am spus că acum, în pragul iernii, nu prea erau multe de văzut. Am poftit-o să vină s-o vadă cînd înfloresc zarzării, sau cînd se coc vişinele şi se rumenesc caisele.”

La Mănăstirea Pasărea are loc nunta Oanei cu bărbatul din profeție, cel care avea să apară "călare pe doi cai" să o pețească. Tot aici, la petrecerea de după, Oana povestește visul miraculos care îl face pe Lixandru să exclame: „Ţi s-au arătat şi ţie semnele!” Zaharia Fărâmă povestește detaliat în interogatoriul susținut de ofițerii de Securitate bizar de interesați de eveniment. 

„- S-a întîmplat aşa, începu el deodată. în noaptea aceea, adică sîmbătă înainte de nuntă, Oana a avut acest vis, pe care ni l-a povestit la ospăţ, duminică seara. Eram toţi aşezaţi în jurul mesei, la dreapta ei mirele, profesorul estonian, la stînga taică-său, şi deodată Oana a strigat, adresîndu-se lui Lixandru: „Ascultă, Lixandre, ascultă încoace şi dezleagă-mi visul.” Se făcea, a început Oana, că înotam în Dunăre, dar înotam în susul apei, pînă ce, după nu ştiu cîtă vreme, am ajuns la izvor, la izvorul Dunării. Şi acolo m-am pomenit deodată că pătrund sub pămînt şi ajung într-o peşteră fără sfîrşit, sclipitoare, cu pereţii bătuţi cu pietre scumpe şi luminată de mii de lumînări. Şi un preot care era acolo, lîngă mine, a şoptit: „E Paștele, de aceea am aprins atîtea lumînări.” Dar eu am auzit în acea clipă un glas din nevăzut: „Pe-aici nu e Paşte, pentru că pe tărîmul acesta sîntem încă în Vechiul Testament!” Şi am simţit o mare bucurie privind toate lumînările, şi luminile, şi pietrele acelea scump; şi-mi spuneam: m-am învrednicit şi eu să înţeleg cît este de sfînt Vechiul Testament, cît de mult a iubit Dumnezeu oamenii aceia care au trăit în vremea Vechiului Testament.”

Misterul interesului pe care îl are Securitatea pentru poveștile lui Zaharia Fărâmă este elucidat odată cu dezvăluirea făcută de ofițerul de Securitate despre planurile subsecretarului de stat Vasile Economu de a fura rămășițe ale tezaurului polonez ascuns în Pădurea Pasărea. Deconspirat, subsecretarul se sinucide, iar relatările ofițerului aruncă parțial lumină asupra întregii enigme. 

„[...] Economu era unul din puţinii care ştiau că în pădurea de la Paserea fusese îngropată, în toamna lui 1939, o parte din tezaurul polonez, dar, mai ales, era singurul care ştia, de asemenea, că mai rămăseseră acolo, nedescoperite, mari cantităţi de aur şi bijuterii; numai aşa se explică, spun, de ce Economu s-a hotărît să transporte pe ascuns, într-o noapte, această comoară în pivniţa casei lui din strada Calomfirescu, casă pe care a rechiziţionat-o astă primăvară. [...] Cu puţine săptămîni înainte, sub pretextul apei care ar fi început să izvorască în pivniţă, pretext pe care l-a împrumutat din povestirile dumneavoastră, Economu a adus cîţiva lucrători câre-i erau devotaţi şi a săpat o ascunzătoare în fundul pivniţei, în care trebuia să fie depozitate aurul şi bijuteriile de la Paserea. [...]
Nu ştiu în ce măsură tovarăşa Vogel s-a lăsat ademenită de acest plan, dar e totuşi surprinzător că se hotărîse să vă plimbaţi împreună, după ora trei, exact în noaptea în care trebuia transportat tezaurul de la mînăstirea Paserea în strada Calomfirescu, adică la doi paşi de stradă Mîntuleasa. Şi nu e mai puţin surprinzător că, aflînd întîmplător că a fost descoperit, Economu se sinucide în biroul lui la 1.25, iar numai cîteva minute în urmă tovarăşa Vogel este chemată la telefon de o sursă străină şi este informată că o parte din cartierul Mîntuleasa va fi izolat şi cercetat de către serviciile speciale, şi astfel renunţă la plimbarea proiectată.”

Aflați în podul casei bântuite de istoria tragică a familiei Calomfir, cei doi tineri care caută în vechile cufere dau peste rochia de gală a mezinei familiei, Caty. Aflăm de la Ieronim destinul tragic al acesteia, în timpul războiului. 

„- E neatinsă, șopti Ieronim, așa cum i-o adusese croitoreasa cu puține zile înainte. N-a mai apucat să o îmbrace la serata de binefacere. O adusese special pentru serată, căci ea, Caty, era vicepreședintele societății. Dar avea groază de bombardamente și când s-a dat alarma, si-a luat copiii și s-au dus în adăpostul antiaerian din capătul străzii, colț cu Popa Nan. [...] Praful și pulberea s-a ales de toți, adăugă. Covor de bombe. N-a mai rămas o casă în picioare din Popa Nan și până aici, lângă noi, la vreo două sute de metri. Zadarnic s-a luptat generăleasa, s-a dus până la palat să obțină o echipă specială, să dezgroape adăpostul și să-i caute. Să-i găsească măcar fata. Voia cu orice preț s-o înmormânteze cu rochia ei cea nouă. [...] Zadarnic. Nu s-a mai găsit nimic. Doar cenușă.”

Într-una din rarele abateri de la spațiul real al Bucureștiului, Eliade atribuie amplasarea unei cârciumi („La trei ochi sub plapumă”) unei alte zone decât cea în care se afla în realitate (cartierul Grant). Nu e limpede dacă e o abatere intenționată cu atât mai mult cu cât amplasarea reală a cârciumii ar fi fost circumscrisă tot perimetrului magic specific prozei lui Eliade (Moșilor cu Carol, practic de cealaltă parte a intersecției cu strada Mântuleasa) - sau dacă artificiul este folosit pentru a sublinia traseul enigmatic al Leanei, aparițiile și disparițiile ei inexplicabile, la fel cum nu se știe de fapt nici unde locuiește aceasta.

„Unul din lucrurile cele mai misterioase ale acestei poveşti e şi faptul că n-am aflat niciodată în ce fel de casă locuieşte Leana, dacă e o magherniţă sau o vilă la Şosea, dacă e o mansardă sau o pensiune de familie, sau o căsuţă de mahala.”

Din conversația dintre Cladova și Hrisanti reiese ca Leana e o apariție complet nestatornică: 

„E ca basmul cu Cocoşul roşu, reluă Hrisanti după ce închise patefonul. Cînd credeam toţi că se hotărîse, cu adevărat, să-şi vadă de cariera ei, se dă din nou la fund. Dispare. Şi, evident, cînd, după un an, doi, se răspîndeşte zvonul că a reapărut, trebuie să te duci, ca s-o asculţi, la cine ştie ce cîrciumă de mahala sau la o grădină de vară din marginea oraşului. Aşa a fost, vă amintiţi, acum vreo doi ani, cînd se spunea că e la „Albatros”, iar ea, Leana, cînta într-o grădină din Grant, „La trei ochi sub plapumă”. S-ar zice că nu vrea, cu nici un chip, să se lanseze, că-i place s-o ia întotdeauna de la început. Să fie cumva nostalgia debutului ei de acum aproape douăzeci de ani? Sau crede că numai într-o asemenea grădină de vară, undeva, pe la marginile oraşului, îl va regăsi pe el, pe ursitul ei, poetul, pe Adrian?”

Despre cârciuma „La trei ochi sub plapumă” câțiva istorici ai orașului au documentat că se afla într-adevăr în zona Moșilor - Bulevardul Republicii (Carol I), iar în romanul Noaptea de Sânziene Eliade reia toposul și îl amplasează la locul corect și chiar aflăm câteva detalii despre familia și averea cârciumarului. 

Vlădescu leagă greu conversația cu Pavel Anicet, distant și înstrăinat de grupul lui de amici. „Răspunsurile seci și oarecum indiferente ale lui Anicet îl intimidau pe Vlădescu, îi paralizau pofta lui de vorbă, de comuniune facilă dar continuă. Aproape că simțea o malaise în vecinătatea unui prieten tăcut.”

„— I-ai mai văzut pe băieți? întrebă Anicet.
— Ne vedem mereu, pe la unii, pe la alții. Joile suntem cu toți la Corso. De ce nu vii? Sunt toți acolo, discutăm, râdem...
— N-am avut timp. O sumă de chestii de aranjat. Lucru mult la Șef. Apoi, fratele meu...
— Vino diseară, dacă ai vreme. Sus la Corso ne amuzăm bine... Sau, ai vreun rendez-vous?!”

Mai târziu în solilocviul pe care îl ține pentru sine în timp ce rătăcește pe străzi măcinat de gânduri și emoții amestecate, Pavel își mărturisește că nu va face față unei întâlniri cu oameni la Corso: 

„La Corso se întâlnesc toți, astă seară; vor discuta probabil cazul lui Teodoru. [...] Se va discuta, se va râde stupid. Vlădescu, Lazarovici, poate și Emilian cu Ciutanu, și vor fi și femei, fără îndoială, femeile culte ale cercului. N-am să rezist; e prea mult pentru mine.”

Pentru ca mai apoi să îl regăsim între amicii lui spunând degajat:

„— Care îmi plătește mie consumația, adică vinul? întrebă Anicet așezându-se la masă, între Emilian și Vlădescu. Mi-e o sete grozavă... 
— Ai umblat prea mult, vorbi Eleazar, de aia ți-e sete. N-ai nici o grijă, ți-o plătesc eu.”

În „Bucureștiul lui Mircea Eliade” Andreea Răsuceanu vede această dublă existență a lui Pavel Anicet ca pe un traseu bipolar pe care Pavel îl parcurge în mod repetat nefiind întâmplătoare amplasarea celor două adrese (Una, în zona centrală, Ghighi spre periferia pe care o asociază mizeriei și ratării).

„Deși Pavel suferea de câte ori se întâlnea în aceeași zi cu cele două femei, rareori se putea înpotrivi tentației de a se duce la Ghighi după ce se despărțea de Una. Voința lui nu conta în asemeni prilejuri; era aproape un destin întâlnirea, un chin care se cerea împlinit; și dacă lupta împotriva gândului care îl îndemna în strada Salcâmilor după ce pleca din strada Tell, asta o făcea mai mult pentru a-și întârzia vizita, a o scurta deci.”

Venind de la prima iubită (Una), absorbit de gânduri, Pavel nu își dă seama când ajunge în cartierul celeilalte fete, Ghighi. În timpul conversației Pavel pendulează între absent și prezent dând răspunsuri la nimereală sau surprinzător de amănunțite.

„— Dacă ai ști cât te-am așteptat? Unde ai stat până acum?
— Strada Grigore Alexandrescu.
[...]
Apoi îi fu ciudă că a vorbit, și încercă s o întrebe repede altceva; să afle, de pildă ce-a făcut toată ziua, la ce s-a gândit, dacă s-a gândit la el.
O ascultă aproape fără să o audă. Atât timp cât vorbea ea, era în siguranță, putea fi absent oricât ar fi simțit nevoia.
— Tu ce ai făcut? 
Îi povesti corect, cu amănunte, o zi imaginară; cum s-a dus îndată după dejun în strada Grigore Alexandrescu, și șeful era plecat, dar pe birou și-a găsit lucrul și a lucrat până la șase.”

După ce se cinstesc toată seara la Corso, grupul de amici „steteau încă, în fața cafenelei nehotărându-se ce să facă.” Unii se hotărăsc să plece acasă, alții se hotărăsc să dea o raită pe la un bordel, apoi la o cârciumă „La Oituz” și pornesc pe jos pe Calea Victoriei discutând diverse picanterii din viețile altora. 

„— Mie mi-e somn. Care merge în direcția B-dul Pake, că-l duc cu mașina? Se hotărî Dobridor și Eleazar să-l însoțească până la Statuie. Ceilalți porniră în jos, pe Calea Victoriei. 
Îndată ce se depărtă mașina, Emilian se repezi la Ilieș.
— Bine mă, prostule, era să i-o spui în față că-l înșală nevasta.
— Va să zică e adevărat?! exclamă Ilieș fericit. Mă, și eu care mă trudeam să aflu!
Începu să râdă mai tare, la brațul lui Emilian.
— Va să zică, acuș, noaptea, în timp ce Octav era cu noi, ea, Vally... Ai dracului!
Râdea fericit. Emilian îl ațâță, povestindu-i amănunte la ureche.
— Spune mai tare, vorbi Lazarovici, să auzim și noi.
Anicet simți deodată cum îl copleșește pofta aceea caldă de vulgaritate, de mocirlă și aburi. Băuse mult, era acum vorbăreț și fericit. Se gândi numaidecât la David și la fratele său Petru. Să-l ducem pe Dav la femei, ce magnific final! Începu să râdă și el, gros și sincer. Să cunoască dragostea, realitatea ! Aci mă Davide să te văd, în bordel mă, față’n față cu dragostea.
— Am o idee, le spuse. Mergem la tipografie la David, și-l luăm și pe el la dame!
— Extraordinar, aplaudă Emilian, extraordinară idee!...
[...]
Dar de ce e atât de extraordinar? întrebă Lazarovici.
— Cum, tu nu știi că Dragu e virgin? se miră Emilian. Cum, mă, e la tine în redacție, și nu știi?
— El e corector de noapte, răspunse oarecum plictisit Lazarovici, nu e în redacție. Când vine pe la noi, stă puțin și nu vorbește aproape cu nimeni.
Dar acum înțeleg eu, continuă, mai luminos, acum înțeleg de ce scrie Dragu pamflete... Freud, tot Freud săracul!...”

Seara de beție continuă, Pavel și prietenii lui după ce mai beau un vermut la Bar Automat, își continuă drumul spre tipografia redacției unde lucra amicul Dragu. 

„Până la tipografie, Ilieș acostă toate femeile. Emilian nu-și găsea astâmpăr de bucurie; țipa, scuipa vitrinele, și se opri în fața lăptăriei de pe Bulevard ca să urineze. Libertate, libertate! Jos burghezii, jos bătrânii, jos masca! Ilieș îl aplauda. Lazarovici începu să-i expună lui Anicet planul societății viitoare. Morală sexuală reformată, credințele oficiale abolite, egalitate de drepturi și inegalitate de responsabilități. Un inginer, de pildă... Anicet nu-l asculta. Grăbi pasul să-l ajungă pe Emilian.
În fața tipografiei, cei trei rămaseră în curte iar Emilian porni repede pe scări tocmai sus, la etajul al cincilea, să-1 caute pe David.”

În 1933, în plină criză economică (Marea Depresiune care afectase puternic și România) izbucnește unul dintre cele mai tensionate episoade din perioada interbelică - greva muncitorilor de la Căile Ferate. Nemulțumiți nu doar de condițiile suboptime de lucru dar și de măsurile draconice impuse de guvern care le afectau veniturile și așa meschine, lucrătorii de la CFR au intrat în grevă. Protestele au degenat rapid în ciocniri violente cu jandarmii și au dus la moartea a 7 persoane. Evenimentul a fost exploatat intens de către regimul comunist care începuse să se contureze, aceștia folosindu-se pentru propagandă de imaginea tânărului Vasile Roaită, ucis în timpul revoltelor. 

O conversație încordată dintre David Dragu și Lazarovici anunță izbucnirea revoltelor precum și impactul pe care îl au asupra vieților tinerilor din roman. 

„— Nu cred că are să-ți dea voie noaptea asta, vorbi celălalt. Ai aflat că s-au arestat sute de comuniști, în toată țara, iar la atelierele C.F.R. lucrătorii sunt în grevă?....
Vorbind, Lazarovici descoperea iarăși febra lui comunistă, tensiunea care ar fi trebuit să-l străbată necontenit în ultimele zile și pe care publicarea cărții o neutralizase. Acum, că avea pe cineva lângă el, căruia îi vorbea și pe care încerca să-l emoționeze, insurecția lucrătorilor devenea din nou o realitate vie, o întâmplare care îl interesa direct.
— Ce-mi pasă mie de comuniști? răspunse Dragu. Am eu destule mizerii pe capul meu. De fapt, sunt un tip asocial. Înțeleg comunitatea altfel decât D-stră, socialiștii și comuniștii. Deaceia și spun că sunt asocial, căci judec societatea prin experiența mea, strict personală. Și acum, când experiența asta mă sufocă în limitele ei, mai pot oare să mă gândesc la alții, chiar la oameni împușcați?”

Mai târziu, în episodul violului, Emilian, susținător al lucrătorilor greviști, este întrerupt și speriat chiar de sunetul sirenei care anunța revoltele de la Atelierele CFR.

„[...] Se auzea un sunet depărtat și totuși foarte viu, prezent pretutindeni; un semnal de uzină, un strigăt de panică, neîntrerupt, metalic, dârz, ca un țipăt de moarte, ca o chemare în ajutor. Începu să tremure; semnalul de la Atelierele C. F. R. Sunt închiși acolo, probabil se luptă, și eu... O scârbă cumplită de sine; nici nu îndrăzni să întoarcă ochii spre pat. [...] Găsi revolverul, îi încercă piedeca și îl ascunse bine în buzunar, acoperindu-l cu batista. Făcu toate acestea grăbit, ca și cum s-ar fi simțit urmărit, spionat de cineva. [...] În curte, signalul neîntrerupt, de fabrică în incendiu, de la Ateliere, se auzea mai puternic, mai iritant. Asta îl încurajă și îl emoționă. Acum să vedem, acum... Au să fie acolo jandarmi, armată, poliție. Probabil o șarjă în stradă, asupra trecătorilor. Dar și noi suntem mulți...”

Emilian își amintește de manifestațiile studenților care cu un an înainte de revoltele lucrătorilor CFR fuseseră reprimate cu o violență cumplită de către armată și jandarmerie. Pentru Emilian întâmplările acelea cu impact devastator păreau un prilej pentru forțele de ordine să își pună în act pulsiunile de agresivitate și sadism și devin justificarea pentru ura mocnită pe care acesta o are împotriva lor.

„Îi e complect indiferent cine face revoluția: comuniștii, socialiștii sau naționaliștii. Ceia ce îl interesează, este gestul revoltei, curajul de a ieși în stradă și a lovi, a ucide. Singurul sens pe care îl mai poate da vieții este acesta, al revoltei și responsabilității, al împotrivirii contra ticăloșiilor și murdăriilor din jurul lui.
[...]
...Locotenentul care lovește cu cizma... Jandarmii care calcă trecătorii în picioare... Mâinile acelea osoase și grele, mâini de gardieni publici, șarjând cu bastoanele de cauciuc; studenții încolonați în fața Facultății de Drept. Stă lângă statuia lui Asaki, îngrămădit de mulțime, ridicat pe grilaj ca să poată vedea mai bine ce se întâmplă. Și deodată un grup de soldați cu arma în mână aleargă spre Statuia Brătianu, în flanc; zgomotul acela de bocanci, panica pe care o provoacă înaintarea în pas alergător, lumea care fuge, fără motiv, fără să înțeleagă ce se întâmplă, așa, numai pentru că aude urale în fața Universității și vede venind soldați cu arma în mână. Se retrage spre dreapta, prins de mulțime. Un căpitan oprește pe soldați și elevii teteriști, iar doi jandarmi îi conduc în grădinița de alături, unde se mai află strânși încă vreo două duzini, înconjurați de un pluton.
— Și la cel dintâi gest de fugă, trageți!”

Manifestațiile studențești s-au desfășurat în jurul axei reprezentate de Calea Victoriei, Emilian rememorând scene de o violență cumplită suprapuse cu zvonuri și povestiri despre abuzuri și acte de sadism atât din partea forțelor de ordine cât și a protestatarilor. Pentru Emilian sunt un declanșator puternic de ură, revoltă și dorință de retaliere, deșteptând în el aceeași cruzime și transformându-l la rândul lui în agresor. 

„Jandarmii, în Martie anul trecut, luptele acelea cu studenții la Cercul Militar, în fața Universității, pe Calea Victoriei... Furia cu care loveau, în oricine, în femei, în studente... Biata fată căzuse pe trotuar, și locotenentul a lovit cu cizma între picioare. Cineva spunea că fata nu avea chiloți, și desgolirea aceia în mijlocul mulțimii șarjată a părut monstruoasă și comică în acelaș timp. Un sex răsturnat, în plină stradă, între jandarmi și mulțime... Își aduce aminte furia care l-a cuprins auzind episodul acesta, ura cu care privea orice militar pe stradă, orice coloană de jandarmi.
[...]
Plutoanele acestea izvorând de pretutindeni, încercuind manifestația spre Calea Victoriei, pătrunzând în pas alergător în massele blocate din jurul statuiei — dau un aspect de revoluție, o tensiune violentă, stenică, iritantă. Nu mai poate rămâne pe loc. Își face drum spre Bulevardul Academiei, cu gândul să urce în sus până la Pasagiul Imobiliara și să treacă în Calea Victoriei. Aude că studenții au pătruns în fața Palatului, că în fața Teatrului s-au baricadat din nou, ca la 1907. 
Dar nimeni nu știe nimic precis. Sunt funcționari veniți de la lucru, haimanale, cucoane, băieți de liceu, câțiva studenți care încearcă să ajungă masele blocate. Vorbesc toți, comunică, înjură jandarmii, huiduiesc pe ofițeri. O studentă a murit acum un ceas în beciurile Prefecturii, unde a fost siluită de doisprezece agenți. Studenții sunt bătuți până la leșin în curte, în închisoare. Au fost atacați cu bombe de gaz axifisiant. Au prins un ofițer și l-au linșat în Cișmigiu. Sergenții sunt bătuți de public. Un gardian are craniul spart. Argetoianu e vândut jidanilor și lorga și-a pierdut mințile. Altminteri ar fi putut împiedeca acest măcel... Ascultă toate zvonurile acestea, și mânia îl cuprinde, îl înăbușă.
[...]
Imaginația e covârșită de explozii, de violuri, de asasinate. Mai ales de umiliri. Studenți legați și bătuți... Lucrul acesta îl înebunește, îl face sa urle. Legați și bătuți... Și deodată, din nou acel sunet de bocanci; căști de jandarmi, țipete... Fug toți, stâlciți între ziduri, refugiindu-se în curți, în case. [...] Toate acestea i s-au părut, mai târziu, atât de stupide și de inutile Dar acum, parcă deșteptate la o viață și mai violentă de către țipătul acela necontenit și lugubru al Atelierelor — imaginile revin, se leagă una de alta, se dilată, ajung ireale, mustesc ura, precipită sângele într-un ritm tot mai vorace, tot mai bolnav.”

După ce își petrece seara la Una acasă Pavel se hotărăște să plece pentru că „nici n-aș putea sta în casă pe un timp ca ăsta, cu mizeria asta de sirenă țiuind într-una...
Ei îi fu frică.
— Dar să nu te duci și tu...
Lui Anicet îi veni să râdă.
— Unde să mă duc?... Știi că am refuzat întotdeauna să fiu martir... Am să merg pe stradă; cred că asta nu mă va împiedeca nimeni s’o fac... E și asta o libertate...
[...]
Pe stradă, Pavel Anicet începu să-și înțeleagă neliniștea care îl pătrundea ascultând sirena de la Ateliere: își amintea de clopotele Mitropoliei, în timpul războiului, vestind aeroplanele. Era o neliniște ciudată, ca într-un vis; i se părea ireal sunetul acela necurmat. Parcă ghicea o așteptare surdă și spaimă în aer. Ceva care schimbase deodată parfumul străzilor, gustul acela de déjà vu déjà conu al Bucureștiului. Părea un oraș nou, părea că pietrele și arborii încep să tresară. Fereștrile luminate respirau cu teamă în ger. Începuse să se facă frig. Trotuarul răsuna metalic, asemenea unui oraș strein, vast, făcut din ciment și oțel.
Își vârî mâinile în palton și grăbi pasul. O presimțire; are să se întâmple ceva, are să se schimbe ceva. Ce ciudat București, ce oraș nou, uluit, înspăimântat... Dacă s-ar stinge luminile, ar respira altfel; ca în 1916; aceleași vestiri sinistre, aceeași panică. Și totuși oamenii trec liniștiți pe stradă; sau poate mi se pare mie, poate îmi închipui toate acestea pentrucă am vorbit cu Una. Vine Revoluția!...”

„Ajunsesem acum în bulevardul Take Ionescu și lumina becurilor mi se păru crispantă; pară s-ar fi luptat sălbatic cu albeața zăpezii. Am avut sentimentul că ajung într-o zonă nouă, unde intimitatea noastră devenea mai precisă din cauza trecătorilor, a mașinilor, a reclamelor colorate. Toată viața aceasta din afara noastră ne apropia parcă mai mult. Drumul pe care-l făcusem pe străzile luminate căpăta acum un sens secret, ca și cum ne-am fi întors dintr-o plimbare intimă. [...]
- Unde stai? îndrăznii eu s-o întreb.
Îmi numi un bloc de curând construit pe bulevardul Brătianu. Eram aproape. Fără să-mi dau seama, am grăbit pasul. [...]
Am ajuns. Așteptam cu groază să văd portarul descuind și poftindu-ne în ascensor. Dar ușa era deschisă. Am împins-o tăcut, emoționat deodată. 
- Eu stau la etajul III, îmi spuse.
[...]
A doua zi Mavrodin se întoarce la Ileana acasă după ce cu o seară plecase după un sărut în fața ușii și descoperim prin ochii lui interiorul apartamentului ei. 
"- Mi-a deschis foarte repede, am avut impresa că mă aștepta, că așteptase acolo, lângă ușă. [...] Mi-am scos încet paltonul și am intrat. O cameră mare, lungă, cu fereastra spre bulevard. Se vedeau bine reclamele luminate și se auzea zgomotul surd al tramvaielor. M-am dus repede la fereastră - cum fac, de altfel, în orice odaie streină în care intru - și am privit în jos. Zăpada părea mai murdară de aici, așa cum se amestecau luminile și farurile automobilelor. Apoi m-am întors și am cercetat mai bine odaia. O etajeră neagră, cu cărți, cele mai multe nemțești. Câteva covoare scumpe, divanul foarte sobru, dintr-un lemn vișiniu. Pe pereți, mai multe gravuri și desene. M-a impresionat nespus puritatea aproape nefeminină a odăii.”

Încă entuziasmat de întâlnirea din seara anterioară cu Ileana și de sărutul furat în scara blocului, Mavrodin se plimbă pe străzi într-o stare de melancolie și incertitudine. 

„Am plecat pe la trei și jumătate neștiind ce am să fac, odată ajuns în stradă. Am ieșit în Calea Victoriei și mi s-a părut pustie, murdară. Am luat-o agale spre Poștă fără nici un chef. M-am oprit în fața unui chioșc cu ziare, ca să privesc câteva magazine ilustrate. [...] În dreptul Cercului Militar, am luat-o pe bulevard îndreptându-mă spre Cișmigiu. Parcă mi-era și mie teamă de amurgul care se apropia [...] în cele din urmă m-am predat tristeței aceleia crepusculare a iernilor marilor orașe.”

„Nenorocit în dragoste” cum el însuși crede despre sine, Mitică Gheorghiu reușește cu chiu cu vai să smulgă o întâlnire față în față cu Marcella, la cofetăria Nestor, a doua zi la 3 și jumătate, întâlnire unde speră să o convingă să fie împreună deși ea îl informase și verbal și în scris că vede între ei doi doar o relație de „buni camarazi, legaţi prin stimă şi prietenie spirituală, acea prietenie spirituală care înnobilează două suflete distinse şi înalte.”

„Plecă spre Nestor la trei şi cîteva minute. Mergea agale, făcîndu-şi vînt cu pălăria, oprindu-se în faţa vitrinelor fără să privească nimic precis. Calea Victoriei era pustie, fierbinte, înăbuşită. În dreptul Palatului grăbi pasul, ca să ajungă mai înainte la în tîlnire şi să aibă timpul să mănînce o îngheţată fără grijă. Uitase aproape tot ce avea de spus Marcellei. În asemenea ceasuri se simţea destul de fericit. Parcă era din nou Mitică Gheorghiu dinainte, eternul Mitică Gheorghiu. Uitase că iubeşte, că e nenorocit în dragoste, că fata lui îi trimisese o scrisoare dureroasă, la care trebuia să răspundă cu grijă, că de acest răspuns atîrna însăşi fericirea lui. Fericirea era un lucru care nu-l interesa în asemenea ceasuri. Înţelese toate aceste adevăruri grave foarte vag, oarecum pe deasupra, şi le izgoni din minte. Intră la Nestor făcîndu-şi vînt cu pălăria.”

„Alexandru plecă pe la ceasurile cinci să-şi vadă prietenul. Petru Anicet locuia într-o casă veche şi mică, la sfîrşitul străzii Mătăsari. In faţă era o grădină neîngrijită, cu o cişmea legată cu cîrpă, ca să nu picure continuu. Trei odăiţe scunde, mirosind a lemn ud şi a bucătărie, într-una, cea-care da în curtea din dos, Petru îşi aşezase pianul, patul şi cărţile rămase de la fra,te-său. (O bună parte fuseseră vîndute, laolaltă cu mobila, îndată după moartea lui Pavel, cînd au trebuit să se mute aici.[...]
În dosul casei se întindea o curte largă, noroioasă, cu un grajd aproape surpat, pe care d-na Anicet îl închiriase totuşi unui căruţaş din mahala. În fund, lîngă gard, erau cîţiva vişini şi gutui crescuţi sălbatec, printre bălării şi floarea soarelui. Mai la o parte, o movilă de cărămizi sparte, tablă ruginită şi moloz, rămasă de la dărîmarea hanului vechi — pe care crescuseră buruieni.
[...]
Strada era caldă, prăfuită. Crezuse că îl va găsi pe Petru acasă, dar îi deschise d-na Anicet.[...] Îl pofti în antreu; o odaie cu podeaua puţin surpată, anevoie ascunsă de covoare. Cîteva scaune cu spetează aurită şi pernă de catifea, roase, schiloade. În fund, lîngă fereastră (şi aici era un geam spart, lipit cu hîrtie verde, decolorată de soare), o canapea în acelaşi stil, acoperită cu o învelitoare albă, prăfuită. Lui Alexandru i se părură mai mizere, mai triste, resturile acestea de mobilă elegantă. Nu le mai văzuse de astă toamnă. Umezeala, sărăcia, le măcinau mai repede decît şi-ar fi închipuit.”

„Alexandru cunoştea bine casa din fundătura Mătăsari. Cunoştea şi tragedia familiei Anicet, moşieri din moşi, strămoşi, siliţi acum să se mute într-un fund de mahala şi să trăiască din ajutorul unui străin. Îl iubise mai mult pe Petru, aflînd cu cîtă simplitate acceptase această vertiginoasa cădere. „Îmi place foarte mult aici, îi spuse el, îmi place această lungă linie de tramvai Nr. 14, care mă aduce în colţ, şi toată strada asta plină de vişini şi gutui. Cînd am venit noi, la Sf. Dumitru, era mohorît, plouase în ajun. Dar niciodată n-am întîlnit un parfum mai puternic de gutui ca atunci. Şi primăvara, cîţi vişini în floare...”

„Se înserase, şi Alexandru îşi amintea atîtea din convorbirile sale cu Petru încît se hotărî deodată să-l aştepte în colţul străzii. Ştia că trebuie să vină cu tramvaiul Nr. 14. Avea multe să-i spună, astă seară. Acasă s-ar fi simţit prost dacă n-ar fi petrecut în prealabil cîteva ceasuri cu Petru. Convorbirea cu Irina îl enervase; mizeria din casa Aniceţilor îl întristase. În colţ, chiar în faţa staţiei de tramvai, se afla o mică grădină de vară, cu cîteva mese afară, pe trotuar. Alexandru se aşeză acolo şi ceru o bere, aşteptîndu-l. ÎI zări după vreo jumătate de ceas, venind agale, cu servieta sub braţ, cu capul gol.”

Fiind prima linie electrificată din București, ocupă un loc special în istoria orașului, iar datorită lui Eliade devine un topos de importanță deosebită. Tramvaiul capătă valențe simbolice, este un vehicul psihopomp (în mitologie - o entitate care face legătura cu lumea de dincolo, în psihologie - un liant între sfera conștientă și cea aparținând incoștientului) care baleiază între planul real și cel al fantasticului, între tărîmul profan și cel sacru.

Proza lui Eliade reconstituie vechiul traseu care este descris și de istoricul George Potra în volumul Din Bucureștii de ieri: „Ea mergea de la Cotroceni la Obor şi străbătând oraşul de la vest la est. Pornea din dreptul Uzinei electrice, străbătea Splaiul Independenţei, trecea Dâmboviţa pe podul Domniţa Maria, şi mergea pe Splaiul Gării Centrale, B-dul Elisabeta, B-dul Academiei, Carol I şi B-dul Em. Protopopescu Pache.”

Azi ruta lui 14 leagă Sfânta Vineri de Pantelimon, nucleul ei strâns legat de spațiul eliadesc a supraviețuit.  Pe linia lui 14 călătoresc personajele din romane precum Huliganii sau Noaptea de Sânziene, tramvaiul făcând legătura și între lumi diferite social - Cotroceniul înstărit și mahalaua Oborului. De asemenea în jurul axei pe care o descrie se desfășoară întregul univers mitic și magic al prozei fantastice a lui Eliade: Mântuleasa, Popa Soare, Pache sunt locuri indisolubil legate prin acest fir simbolic trasat de ruta primului tramvai electrificat. 

În Memoriile lui, Eliade își amintește că prin fața casei lui „trecea tramvaiul cu cai” de altfel cele două versiuni au funcționat o perioadă în paralel și împreună cu alți prieteni se agăța de el pe furiș, de îndată ce cotea pe strada Călărași. „Ani de zile jocul acesta m-a fascinat. Ajunsesem mare meșter și începeam să învăț să mă cațăr din mers, chiar în tramvaiul electric nr. 14. Mă plimbam așa agățat, de la statuia Rosetti până la Brătianu și înapoi.”

Repetată de mai multe ori, spre enervarea lui Ștefan, adresa la care locuiește Biriș este „Măcelari numărul 10” unde îl invită să stea de vorbă. Important de menționat este că strada Măcelari reală se situează între străzile Viitorului și Precupeții Vechi, așadar în zona Obor - Lizeanu. Avem de a face din nou cu o amplasare a unei adrese reale într-un spațiu fictiv. Observând însă geografia zonei și mai ales a spațiului consacrat în care se desfășoară poveștile lui Eliade, strada lui Biriș se află mai degrabă în mahalaua Scaunelor, zona Colței. Altminteri această zonă chiar era istoric locuită de breasla măcelarilor care foloseau butuci de lemn pentru a tăia carcasele animalelor, butuci ce purtau numele de „scaune”. 

Ruta tramvaiului 14 servește de asemenea drept indiciu suplimentar, acesta trecând la vremea respectivă pe Bulevardul Carol I, prin dreptul bulevardului Domniței (actualul Hristo Botev) unde locuiau Ștefan cu Ioana, și mergând mai departe pe Pache până la intersecția cu Moșilor. Protagoniștii romanului sunt adesea suprinși în acest perimetru, fie circulând sau coborând din 14, fie în stație, așteptând, fie la cârciuma din capătul străzii. 

„Te poftesc în strada Măcelari. În strada Măcelari, numărul 10, locuiesc eu, adăugă Biriş cu un glas mai scăzut întorcându-se către Ştefan.
— Ştiu. Mi-ai spus-o odată, când m-ai confundat cu Partenie. Nu, nu m-am supărat, adăugă Ştefan repede, dar ar trebui să i-o spui şi lui, lui Partenie. Ar trebui să-l cunoşti.
— Am să-i spun o seamă de lucruri, continuă Biriş. Am să dau într-o zi buzna peste el, şi am să i le spun. „În strada Măcelari numărul 10 locuiesc eu”, îşi aminti Ştefan dezamăgit, aproape enervat. Îi mai repetase asta când, vreo zece zile în urmă, îl întâlnise întâmplător în dreptul librăriei Cartea Românească. „Te poftesc şi pe dumneata să stăm de vorbă în strada Măcelari.” Dar când îi deschisese uşa şi îl văzuse, păruse surprins, ca şi când nu s-ar fi aşteptat să-l întâmpine pe el. Era în cămaşă, nebărbierit şi încă somnoros; îşi ascundea cu greutate căscatul.
— Sper că nu te deranjez, spusese Ştefan.
— Te aşteptam, făcu Biriş fără nici un fel de elan. Şi o să intrăm direct în materie. Acesta e obiceiul casei, adăugase; intrăm direct în subiect...
Era o odăiţă bătrânească, tristă, aproape mizeră. Tapetul fusese pe alocuri jupuit şi pe pereţii goi se aflau lipite reproduceri în culori ieftine de tablouri celebre. Unele erau deja îngălbenite, scorojite.”

După ce Marcella întârzie două ore la întâlnirea pe care ea i-o dăduse lui Mitia „care consumase nenumărate cafele şi îngheţate în aceste două ceasuri de aşteptare”,  cei doi iau un taxi și pleacă în direcția generală a Otopenilor. La Șosea cei doi se ceartă în mașină atunci când Marcella îi mărturisește că iubește pe altcineva, iar Mitică într-o ieșire teatrală de furie o insultă și o dă afară din mașină chiar pe marginea străzii. 

„Pentru că era foarte cald şi voiau să ajungă mai repede, Gheorghiu a oprit un taxi. îşi aducea bine aminte figura copios transpirată a şoferului. În faţa Arcului de Triumf a întrebat: „Ocolim sau o luăm înainte? Cît de precis i-au rămas toate amănuntele acestea în minte; glasul gros al şoferului, doica în rochie cadrilată, traversînd în panică aleea pietonilor, un început de nor alburiu, crescut deodată în direcţia Otopenilor...
[...]
— Să rămînem prieteni, Mitia...
Veşnica ei scăpare; să evităm, să nu ne certăm, să nu ne umilim...
— Iubesc pe altcineva, adaogă.
[...]
Deschise uşa şi aproape o îmbrînci afară, pe marginea şoselei. Coborîse fără să-şi dea seama, şi îşi puse automat mîna pe pălărie; i se părea că bate vîntul. Cu capul scos pe geam, Mitia o mai înjură odată, mai brutal, apoi maşina o porni mai departe, cu un zgomot care o umili mai mult, decît toate insultele. I se părea că aiurează, că toate lucrurile acestea s-au întîmplat într-un vis rău. Dar trebui să se tragă îndărăt, ca să n-o strivească o maşină care venea în urmă. Începu atunci să plîngă de furie, de umilinţă. Aproape alergă spre alee, să dispară mai departe între pomi, să n-o mai vadă toată lumea insultată şi umilită, acolo, la marginea şoselei. [...] Traversă atunci mai multe alei şi ajunse istovită în şoseaua Jianu.”

„Aproape că ura pe Marcella. Îl chinuia din nou dorul de răzbunare. Dacă ar fi putut-o găsi o dată singură, dacă ar fi putut-o aduce în camera lui, sau oriunde în altă parte, ca s-o umilească, s-o facă să sufere. Se plimbă mult pe stradă, trimise o notă la Bancă anunţînd că vine a doua zi, şi mîncă la Continental, cu doi cunoscuţi. Le povesti cu amănunte precise, toată dragostea lui pentru Marcella, şi povesti de asemenea o sumă de fapte imaginare pe socoteala Marcellei; că ea l-a părăsit pentru bani, că l-a înşelat cu un pianist dintr-un jazz oarecare, că are cîţiva amanţi bogaţi, unul bancher, altul la Siguranţă, altul la Bursă. Pe unul din ei îl cunoştea personal, şi ştie că suferă de boli venerice. Şi să iubeşti o asemenea femeie!”

După ce se plânge de nefericirea în dragoste, amicii lui Mitică Gheorghiu se hotărăsc să îl binedispună „organizînd o petrecere cu fete, muzică şi vin bun. Bietul Mitică, după cîte a suferit el, numai o beţie îl mai poate face să uite...” Dar când intră la faimosul restaurant Modern de pe Sărindar (azi Constantin Mille), Gheorghiu îl zărește pe un prieten al lui Jean Ciutariu, cel pe care Marcella îi mărturisise că îl iubește și îi dispare tot cheful de petrecut. 

„Au intrat la „Modern” ca să aştepte terminarea revistelor de vară. Au cerut cu toţii coniacuri la ghiaţă.[...] Începu să privească în grădină. La cîteva mese depărtare se aflau cîţiva cunoscuţi. între alţii, Eleazar, care domina masa cu glasul lui puternic, cu rîsul fără sens în care izbucnea din cinci în cinci minute. [...] Faptul că era prieten cu Ciutariu, îl făcea acum odios în ochii lui Gheorghiu. [...]Dragă, eu nu mai am răbdare să se termine revista, izbucni Mitică chemînd plata. E prea complicat. Am şi alte resurse...”

Pornind de de Bulevardul Academiei (porțiunea dintre Calea Victoriei și Universitate, care azi este Regina Elisabeta) Mitia o urmărește pe Marcella plimbându-se cu o prietenă, până aproape de statuia lui Take Ionescu. Statuia se afla la vremea respectivă aproximativ în dreptul blocului Aro (cinema Patria) pe bulevardul Take Ionescu (azi General Magheru). 

„Mitică Gheorghiu zări într-o seară pe Bulevardul Academiei pe Marcella şi Irina Pleșa.  Fetele se pregăteau să traverseze, şi nu l-au observat. Gheorghiu rămase cîteva secunde nehotă-rît, dacă trebuie să le urmărească sau să apuce în altă direcţie. Pe Irina nu o cunoştea personal. Ştia de la Marcella că sînt prietene, destul de vag de altminteri, căci se întîlneau rar. Îl străbătu atunci gîndul că prietena aceasta i-ar putea împăca, ar putea cel puţin să transmită Marcellei cîteva cuvinte din partea lui, silind-o să le asculte. Începu deci să le urmărească, la o distanţă destul de mare. Fetele au mers împreună pînă aproape de statuia Take Ionescu. Marcella s-a despărţit apoi, şi s-a îndreptat spre staţia de tramvai.[...] 
Gheorghiu începu să alerge pe bulevard în sus, după Irina. Alerga cu paşi mari, aproape sărind, ca să nu pară ridicul. Cînd se apropie, încetini pasul.
— Vă rog să mă iertaţi, domnişoară Pleşa, începu el timid, dacă mă prezint astfel... V-am zărit în tovărăşia prietenei mele, Marcella, şi am îndrăznit...
Nu mai găsea cuvinte. Privi în jos puţin stînjenit. Îl ajută Irina. Îi spuse că îl cunoaşte, că îi vorbise de ei chiar Marcella, de mult. Gheorghiu se aprinse.”

„La Marcella se gîndea mai rar. îşi amintea cîteodată de nebuniile lui, şi îi venea să zîmbească. Totuşi, cînd i se părea că o zăreşte pe stradă, simţea un gol fierbinte în coşul pieptului. Şovăia chiar cînd se întîlnea cu Irina Pleşa.  Într-o zi, însă, se surprinse gîndind: Dar toate acestea nu pot rămîne nerăzbunate! Se gîndi să provoace la duel pe Jean Ciutariu, dar ar fi fost prea complicat. Îl pîndi atunci cînd ieşea de la Corso, şi înainte ca Ciutariu să poată "spune ceva, îi plesni două palme. Oamenii se opriră în loc, savurînd spectacolul, dar gata să intervină dacă scandalul ar fi luat proporţii.
— Ştii tu pentru ce, îi spuse Mitică.
Îşi şterse apoi palmele una de alta, cu un gest teatral, şi trecu mai departe. Era foarte încîntat de sine, foarte mîndru că îl priviseră atîtea perechi de ochi. Ciutariu rămase o clipă cu desăvîrşire zăpăcit. Cînd îl zărise, ar fi vrut să-i spună: „Mă Mitică!” şi să-l dezarmeze cu un zîmbet, luîndu-i braţul prieteneşte. Dar Gheorghiu intervenise neaşteptat de repede.
— Nu face nimic, îi trimit martori şi-l provoc la duel! ţipă Ciutariu ca să-l audă lumea.”

„— Eu vă mărturisesc cinstit că nu vă înţeleg, vorbi Eleazar. Vă ascult de o jumătate de ceas bătînd apa în piuă, trăncănind despre destin, despre sensul vieţii, despre morală, şi despre alte bazaconii spirituale, şi vă plîng de milă. Nu înţeleg nimic!...
[...]
— Voi vorbiţi şi scrieţi numai pentru voi, numai între voi, continuă Eleazar mai aprins. Ce vorbiţi la cafenea, tot aia scrieţi şi în cărţi şi la gazetă: destinul omului, morala interioară, spiritualitatea şi mai ştiu eu ce erezie caraghioasă. Nu vedeţi că vorbiţi şi scrieţi numai pentru o mie de oameni suciţi ca şi voi, că întreaga cultură românească se învîrteşte între Corso, Ateneu, Fundaţia Carol şi Calea Victoriei? Ce înţeleg milioanele de români care nu vă cunosc personal şi nu vă cumpără cărţile, ce pot înţelege ei din toată flecăreala voastră spirituală ? Există o singură spiritualitate: creştinismul ţărănesc, creştinismul maselor. Să ne înţelegem, nu e vorba aici despre experienţe, dogme, doctrine şi erezii filosofice în jurul, în susul sau în josul creştinismului. Este vorba de acel creştinism pe care îl practică ţăranul de aproape două mii de ani, şi pe care cînd faceţi pe creştinii, veniţi cu tot felul de bazaconii intelectuale şi vă pierdeţi timpul, vă trădaţi misiunea. Cine ştie de voi, de gîndurile sau de creaţiile voastre? Trece viaţa pe lîngă voi, viaţa atîtor milioane de oameni ofticaţi de mizerie şi de bătaie, iar voi scrieţi şi vorbiţi, ca să vă asculte sau să vă citească zece sau o sută de oameni ca voi.”

„Îşi aminti deodată că avusese o batistă îmbibată CIB parfumul ei, batistă pe care o aruncase stupid, iremediabil. Tot ce făcuse astăzi, era stupid şi, mai ales, iremediabil. Posesiunea unei asemenea batiste i se părea o extraordinară fericire. Trebuie numaidecît s-o caute. Era acolo Marcella, ar fi avut-o din nou aproape, sorbindu-i parfumul ei, amintindu-şi căldura ei.
[...]
Ştia destul de vag casa şi strada unde o aruncase, dar păstrase limpede în memorie zidurile casei, forma grilajului. Aproape alergă ca să caute un taxi. Orice minut pierdut ar fi putut însemna o catastrofă. Orice întîrziere ar fi produs poate ireparabilul. Hotărîrea îi dăduse o forţă sigură, o anumită seriozitate. Trebuia ca măcar acest lucru să se întîmple altfel, împotriva destinului, după voinţa lui. În acele cîteva ceasuri de umblet în neştire, ajunsese aproape de Atelierele C.F.R. Grădina unde azvîrlise batista se afla într-una din străzile dinapoia Facultăţii de Medicină. Distanţa nu era prea mare, pentru timpul care trecuse. Dar Gheorghiu bătuse străzile la rînd,. luînd-o spre dreapta sau spre stînga, după cum se nimerea, şi refăcuse de mai multe ori circuitul Cotrocenilor,. Se sui în maşină şi spuse şoferului să-l ducă la podul Elefterie. De-acolo se va putea descurca singur.
[...]
Plăti şoferului şi, după ce-l lăsă să pornească înainte pe bulevard, începu să alerge. Recunoştea străzile; recunoştea mai ales stările sufleteşti pe care le abandonase pe aici cu cîteva ceasuri mai înainte, şi care acum îl întîmpinau cu fiecare imagine ştiută. Întîlni umbra unui castan uriaş; îl străbătură din nou toate gîndurile care îi treceau prin cap atunci cînd o zărise întîia oară, la începutul nopţii. Recunoscu, lîngă un colţ, foişorul unei vile. Ştia că de-aici trebuie să cotească la stînga, ca să întîlnească strada casei lui... Casa lui. Ar putea să se mute aici, ar putea să închirieze chiar acele camere în faţa cărora... Dar nu era deloc timp de închipuiri. Orice clipă ar putea schimba cu desăvîrşire totul. În orice clipă, cartierul acesta prieten, strada asta atît de scumpă — ar putea deveni tot atît de neutră ca şi celelalte. Dacă, din întîmplare, n-ar mai găsi batista...
[...]
Trebuia să fie atent, să recunoască fiecare casă, să-şi amintească orice amănunt. I se păru că se află drept în faţa curţii căutate. Simţi în tot trupul un val cald, şi obrajii i se îmbujorară deodată. Dar după ce pipăi grilajul, înţelesese că se înşelase. Porni mai departe, aţîţat, înfierbîntat, aşteptînd ca la fiecare pas să-i răsară casa lui în faţă, şi totuşi temîndu-se să nu creadă prea repede, să nu se amăgească. Ajunse la capătul străzii, şi începu să creadă că se rătăcise. Avea în orice caz o speranţă; strada „adevărată” încă n-o atinsese. Asta însemna că batista ar putea fi la locul ei, că are încă şanse să o regăsească... [...]”

„Alexandru îşi aduse aminte de numele unei cîrciumi din dosul Gării de Nord, unde nu fusese niciodată dar despre care i se vorbise de mai multe ori. Se urcară într-un taxi, şi porniră. Maşina se opri în faţa cîrciumii. Alexandru scoase punga să plătească. Ningea tot atît de frumos, de dens.
[...]
— ...Germenele lor tragic, tendinţa lor către sfărîmarea limitelor, către anihilarea insului... Oare nu e ăsta caracterul principal al pasiunilor? întrebă Petru, foarte serios, foarte sincer. Alexandru îl ascultase numai pe jumătate atent. Privise dintr-o singură aruncătură de ochi faţada cîrciumii. Era mai puţin mizeră decît se aşteptase. Zăpada încă nu acoperise felinarele care luminau din două părţi firma. La stînga, se zărea o uşă de lemn verde; intrarea în grădina de vară, probabil. Un şir de butoaie cu pămînt, purtînd fiecare un oleandru pipernicit, surprinşi afară de zăpadă. Alexandru luă braţul prietenului, şi-l împinse înăuntru. Lumini destul de puternice, mesele aproape toate ocupate, cu lume mijlocie; misiţi, jucători de biliard, funcţionari săraci, un grup de plutonieri.
Mirosea puternic a vin nou şi a pastramă. Ochii lui Petru se aprinseră deodată.
— Am o poftă nebună să mă îmbăt!, spuse el.
Îşi scoaseră paltoanele, şi chelnerul le alese o masă mai retrasă. îi servea foarte politicos. Cîteva priviri îi urmăriră curioase cînd traversară cîrciuma. Alexandru comandă repede ţuică fiartă, aperitive, pastramă şi vin nou.”

Vădastra, care împarte cu locotenentul Băleanu apartamentul închiriat de la un diplomat, probează într-o seară uniforma de ofițer găsită în odaia lui pe care o inspecta adesea. Este atât de cucerit de aspectul său "marțial" încât nu poate rezista tentației și pleacă la o plimbare prin oraș, cosumat în militar. 

Vechea intrare și ieșire pentru accesul elevilor și pentru curtea interioară, poartă, a Colegiului „Spiru Haret”, de pe strada Dianei.

Aici, între anii 1917 - 1925, tânărul Mircea Eliade a decis că vrea să devină istoric al religiilor. Și a devenit.

Întamplarea face că „Diana” a rămas o prezență constantă în operele sale, fiind celebra zeiță Diana, Sânziană (din latinescul Sanctae Dianae derivă Sânziana), zână (din dziana), sau personaj lumesc, ca Ileana/Leana, în mai multe opere. Toate fiind forme ale numelui Iana, zeiță și perechea androgină a lui Ianus, zeul cu două fețe ce păzește intrările și ieșirile (ianua = poartă) și patron al începuturilor (ianuarie), dar și paznic solstițial, de aici, zeița Iana fiind ea însăși paznic al porții misterelor (orice poartă care oferă accesul la cunoaștere și inițiere). 

Am putea spune: Eliade a răspuns chemării Dianei. 

Iana, deși nu este o zeiță atestată „clasic” în panteon, este validă ca figură mito-hermeneutică reconstruită, un arhetip puternic al pragului dintre sacru și profan. Ca orice divinitate a porții, Iana nu se arată oricui: ea recunoaște. Iar în tânărul Eliade pare să fi recunoscut rigoarea, răbdarea inițiatică și forța uriașă de muncă pentru a găsi sensul ascuns. Nu a fost o alegere unilaterală, ci o întâlnire predestinată: zeitatea care voia să se facă cunoscută și omul capabil să o traducă lumii. 

Dacă Iana ar fi vrut să se facă cunoscută, nu ar fi făcut-o ca să fie adorată, ci ca să fie înțeleasă. Iana nu e zeiță a cultului, ci a pragului. Mesajul ei nu e „crede”, ci „treci”. 

Sacrul nu a dispărut, chiar dacă lumea modernă crede asta. El nu mai stă în temple, ci în gesturi, rituri camuflate, repetiții aparent banale. Profanul e doar sacru uitat. Eliade a fost marele ei traducător tocmai pentru că a arătat că omul modern trăiește încă în mit, fără să știe. 

Pragul este o stare de locuire, nu doar un moment. Lumea modernă vrea soluții, sinteze, finaluri. Iana spune altceva: poți trăi între lumi fără să le anulezi. Poți fi savant și inițiat. Rațional și simbolic. Exact ce a fost Eliade toată viața. 

Iana nu căuta un profet, ci un mediator. Nu o voce care să proclame, ci una care să traducă. Nu revelație, ci hermeneutică. Eliade nu a inventat sensul, ci a fost ales să-l facă locuibil lumii moderne. Iar Iana… ea doar a deschis poarta și a așteptat să fie recunoscută.  

Hermeneutică literară și fotografie: Alex Vega

Lectură recomandată: Dicționar de simboluri din opera lui Mircea Eliade - Doina Ruști

„[...] îi făcu semn cu pălăria multa vreme, ca în Gara de Nord, când, pe timpuri, Elsa pleca să petreacă o lună la familia ei, într-un sat de lângă Munchen.”

„Gavrilescu îl asculta tulburat, făcându-și vânt cu pălăria.
— Regret, începu el, regret foarte sincer. N-am voit s-o supăr. E drept, ora e cam nepotrivită. E ora mesei. Dar vedeți, mâine dimineață am o lecție în Dealul Sporii. Am nevoie de servietă. Am Czerny II și III acolo. Sunt partiturile mele, cu interpretările mele personale însemnate pe margini. De aceea le port totdeauna la mine.”

„—S-o fi văzut acum vreo zece ani, continuă Hrisanti, s-o fi văzut prin 1920-22, când cânta la „Floarea-soarelui"! Nu, n-ai de unde s-o ştii. Era o cârciumă măruntă, tăinuită, pe strada Popa Soare, dar avea şi grădină, şi în fiecare vară venea să cânte acolo Leana.
[...]
—... Să nu ştiu nimic despre fata aceasta, de care, crede-mă, n-am fost niciodată îndrăgostit, dar care-mi plăcea, care, într-un anumit fel, mă fascinează, poate şi pentru că se leagă de ea amintirile adolescenţei şi tinereţii mele, să nu fi izbutit să aflu nimic de cincisprezece, şaisprezece ani de când o cunosc, să ştiu că nimeni n-a aflat nimic în afară de ce ne-a spus ea în prima noapte, când s-a oprit la masa noastră, la „Floarea-soarelui" — eram cu Calomfir şi cu un alt tânăr, pe care nu l-ai cunoscut, căci a dispărut şi el de vreo câțiva ani — şi atunci, în acea noapte, cînd am întîlnit-o eu, mi-a spus, mi-a spus mie, pentru că pe ceilalţi îi cunoştea de mult, mi-a spus că n-o cheamă Leana şi că pentru păcatele ei a ajuns să cânte prin cârciumi...
[...]
Dar începusem să-ţi vorbesc de „Floarea-soarelui" pentru că, pe atunci, Leana cânta acompaniindu-se cu vioara. Da, cu o vioară, pe care o sprijinea într-un chip ciudat, aşa cum n-am văzut pe nimeni altcineva, o sprijinea când de sân, când de coapsă, când parcă ar fi ţinut-o în aer, dar atunci se mulţumea să-şi tremure arcuşul pe ultimele coarde. De fapt, nici nu ştiu dacă era o vioară ca toate celelalte. Pe cît mă pricepeam eu, mi se părea că sunetele seamănă mai degrabă cu cele de violoncel. Şi totuşi era o vioară mică, dar parcă ar fi avut altfel de coarde, cu sunete joase, grave, melancolice. Şi mai ales asta a făcut-o repede celebră la „Floarea-soarelui" — melancolia ei, melancolia cântecelor ei. 
[...]
Nimeni nu ştia unde locuieşte, şi nici dacă are sau nu familie: nu ştia de ce dispărea aşa, pe neaşteptate, şi nu mai da pe la „Floarea-soarelui" cu săptămânile şi nici de ce se întorcea.
[...]
— Spunea că are cu ce să trăiască... Şi câți n-au încercat să-i facă curte, câți fanţi de mahala, şi ofiţeri, şi negustori cu stare n-au încercat, în tot felul, s-o ademenească, şi uneori rămîneau mult timp după ce plecase şi ultimul client, aşteptînd-o. Ştiau că nu doarme la „Floarea-soarelui". Îşi închipuiau că va trebui să se ducă acasă şi o aşteptau.
[...]
— Şi nu l-aţi văzut niciodată? îl întrerupse Cladova, devenit parcă dintr-o dată curios. Vreau să spun, nu venea şi el acolo, tânărul de care era îndrăgostită Leana, nu venea s-o asculte?... Sau poate era acolo, la „Floarea-soarelui", şi n-aţi ştiut să-l identificaţi...
[...]
Dacă am fi aflat ceva despre familia ei, dacă am şti în ce fel de casă locuieşte, de pildă, dacă doarme într-o odaie a ei, în care să se răsfrângă ceva din personalitatea şi biografia ei, în care să existe, bunăoară, anumite tablouri, un anumit fel de cărţi, sau mai ştiu eu ce, bunăoară vioara aceea cu care se acompania la „Floarea-soarelui". De unde o fi fost vioara aceea? din ce ţară, din ce veac? Căci în nici un caz nu semăna cu viorile care puteau fi cumpărate la Bucureşti acum treizeci-patruzeci de ani... Şi câte altele n-am fi înţeles dacă am fi aflat ceva precis despre familia ei, despre copilăria ei. De ce-i plăcea să cânte, atunci, la „Floarea-soarelui", numai cântece care păreau a fi de pe vremea duducăi Ralu şi a lui Anton Pann?”

„— Dar când a acceptat să cânte? izbucni Hrisanti. Şi în ce condiţii? A acceptat numai pentru că stăruiseră prietenii ei, grupul acela de scriitori şi artişti care se întâlneau la Mavrogheni, şi după succesul primei seri de conferinţe şi şezători literare, aveau planuri mari, voiau să organizeze expoziţii, să scoată o revistă. Şi, evident, când Mavrogheni a fost invitat de generalul Drăghici să repete una din acele faimoase şezători literare la Palat, nu putea renunţa în nici un chip la Leana. Fără cântecele Leanei, şezătoarea ar fi fost ce sunt de obicei şezătorile literare. Multă vreme, Leana nici n-a vrut să audă, dar au înduplecat-o ei. Îşi spuneau, pe bună dreptate, că sub protecţia Palatului îşi vor putea realiza toate proiectele, şi aveau proiecte grandioase...
[...]
Anume, Drăghici i-a cerut lui Mavrogheni să caute artişti, cântăreţi, dansatori de la Operă şi de la reviste şi să organizeze un fel de serată la Palat: bunăoară, spunea, o serie de scene şi tablouri pe o temă romantică sau exotică, ceva în sensul Povestirilor lui Hoffmann sau Șeherezadei sau Balului mascat, dar într-un gen deosebit, nu prea ştia nici el să spună ce înţelegea prin „gen deosebit", dar stăruia ca rolul principal să-l joace Leana.”

„— Ieronim, te rog coboară imediat jos! Tu entends? Imediat! repetă.
Se întoarse cu el de mână şi i-l prezentă:
— Nepotul meu, Ieronim Thanase. Poate ai mai auzit de el acum vreo zece ani, când era copil-minune şi juca la Teatrul Municipal. Cel mai precoce actor pe care l-am avut odată...
Ieronim păşea drept, cu fruntea sus, zâmbind, dar în faţa Măriei se plecă şi, cu o exagerată politeţe, îi sărută mâna.
— Sărută-i amândouă mâinile, adăugă Antim, căci este o foarte mare artistă. Maria Daria Maria, de azi înainte eleva mea, dar elevă numai cu numele, căci m-a întrecut înainte de a mă cunoaşte...
[...]
Se apropie de ea şi-i luă mâna, i-o strânse cu emoţie în mâinile lui:
— Domniţă Marie, Oncle Vania spune că ai geniu. Atunci înţelegeţi ce mi s-a întâmplat, dacă am fost atâţia ani răsfăţatul copil minune la Teatrul Municipal. M-au distrus, Maria Daria, mi-au secătuit orice urmă de talent. Şi doar pentru asta m-am născut: pentru spectacol. Dar mi-au mutilat imaginaţia, mi-au năclăit inteligenţa, mi-au alterat toate darurile cu care mă copleşiseră ursitoarele în leagăn. Blestemată precocitate!... Când n-am mai putut fi copil minune, pentru că trecusem de un metru şaizeci, m-au silit să fiu june prim...
[...]
— Şi aţi avut dreptate, îl întrerupse Ieronim zâmbind amar. Am plătit cu vârf şi îndesat. Căci în noaptea aceea familia a decretat că sunt copilul-minune al secolului, şi tot atunci s-a decis să mă prezint neîntârziat directorului Teatrului Municipal. Şi, spre nefericirea mea, Theodorini era bun prieten cu directorul teatrului... Am plătit, Oncle Vania, pentru spaima pe care v-am tras-o în noaptea aceea de Sfântul Ioan, am plătit mai mult decăt era drept să i se ceară să plătească unui copil, chiar unui copil-minune...”

„Iconaru făcu câţiva paşi spre el, se opri, apropiindu-şi milităreşte călcâiele, şi se prezentă:
— Mă numesc Iconaru Vladimir, elev în clasa a Vil-a la liceul „Gheorghe Lazăr". M-am născut în satul Adunaţi, judeţul Olt. Tatăl meu era învăţător, dar a rămas invalid din război şi a murit acum un an. Vreau să studiez ştiinţele naturale...”

„Iconaru rămăsese cu cutia pe genunchi. O strângea bine cu amândouă mâinile, şi deşi învăţase acum pe dinafară locul fiecăreia din aceste fabuloase coleoptere din Africa Centrală — Fangosoma Centaurus, cu cornul lui excentric, se afla chiar în mijlocul cutiei, având în stânga lui un Macrorbinia, verde, cu coarne asemenea cerbului, iar la dreapta, acel Steramtonnis virescens, alb cu dungi verzi, în faţa căruia se oprea întotdeauna să-l privească la muzeul de la Şosea („Dar exemplarul meu e mai bine conservat!" îi spusese Antim), urmând, în rândul al doilea, o Cetonia scaraboidae, apoi Taurina longkeps, cu elitrele de un verde sclipitor, de piatră scumpă, apoi Phryneta leprosa, pe care nu o văzuse până acum decât în fotografie — deşi le învăţase pe dinafară locurile, încă nu putea crede că această comoară era a lui.”

„Câteva clipe, priviră amândoi, în tăcere, rochia verde-pal, cu gulerul înalt, de dantelă neagră.
— E neatinsă, şopti Ieronim, aşa cum i-o adusese croitoreasa cu puţine zile înainte. N-a mai apucat s-o îmbrace la seara de binefacere. O comandase special pentru serată, căci ea, Caty, era una din vicepreşedintele societăţii. Dar avea groază de bombardamente şi, când s-a dat alarma, şi-a luat copiii şi s-au dus în adăpostul antiaerian din capătul străzii, colţ cu Popa Nan. Se opri şi respiră adânc, de mai multe ori, ca şi cum s-ar fi trudit să-şi înăbuşe suspinul. Praful şi pulberea s-a ales de toţi, adăugă. Covor de bombe. N-a mai rămas o casă în picioare din Popa Nan şi până aici, lângă noi la vreo două sute de metri. Zadarnic s-a luptat Generăleasa, s-a dus până la Palat, să obţină o echipă specială, să dezgroape adăpostul şi să-i caute. Să-i găsească măcar fata. Voia cu orice preţ s-o înmormânteze cu rochia ei cea nouă. Cu rochia asta, adăugă apucându-i gulerul cu sfială şi trăgând-o încet spre el.”

„Aici am protestat eu. I-am amintit că nu cunosc nici o elevă, afară de cele câteva din societatea noastră „Muza”. Vară-mea, unicul izvor de inspiraţie, a urmat câţiva ani la călugăriţe, dar se arată plictisită de câte ori o întreb asupra vieţii din pension.
Am acceptat, totuşi, să public la sfârşitul Romanului adolescentului miop un apel către elevele din cursul superior, prin care aş putea obţine „jurnale”, confesiuni şi amănunte. Cu acest material cules „sur le vif” aş putea compune volumul al doilea.
Intrând în curtea liceului, a trebuit să uităm Romanul şi să ne grăbim, ca să nu fim zăriţi de pedagogul cel nou. Am alergat pe coridor, am sărit treptele patru câte patru. în clasă, mi-am luat locul din banca I, iar Dinu s-a strecurat, liniştit, în fund.
[...]
Când sfârşisem de copiat de la un vecin cea dintâi şi cea mai uşoară dintre cele patru probleme grele, intră Vanciu. Mie îmi piere tot curajul când îi zăresc catalogul cu scoarţe negre şi en-tete alb. Vanciu saluta demn şi îngăduitor, sigur de evidenta lui superioritate şi de nenorocul nostru. De câte ori nu mi-am jurat eu, privindu-l cum intră, că voi studia pătimaş matematica numai ca să-i pot împotrivi aceeaşi privire senină şi sigură… în gând – dacă sunt ascultat – îmi bat joc de pântecul pe care încearcă să şi-l ascundă sub croiala vestei. Am aflat de mult că Vanciu e un Don Juan. Dacă aş fi femeie şi l-aş avea tot profesor de matematică, sunt sigur că nu i-aş putea rezista. Mă stăpâneşte cu glasul, cu calmul, cu ochii şi cu dezlegările problemelor. Mi-e ciudă că nu m-a pălmuit niciodată, ca să-l pot urî. îmi spune numai „cap de lemn” de câte ori greşesc semnele algebrice; şi „cap sec” de câte ori mă intimidez la tablă, fascinat de un desen geometric căruia trebuie să-i găsesc rost, valoare şi dezlegare.
[...]
Azi-dimineaţă s-au rânduit bănci în curtea liceului, s-a adus o catedră, câteva scaune şi o masă pe care s-au aşezat cărţile de premii. Băieţii se adunau grupuri, îmbrăcaţi de sărbătoare, cu feţele luminate, mai serioşi şi nerăbdători. Unii se apropiau pe furiş de masă şi-şi aruncau ochii pe cărţile cu numele premianţilor. Se întorceau, şi vestea se împrăştia printre bănci. Cel premiat, înroşindu-se, se prefăcea că nu crede.
— Nu-l ascultaţi… minte!
De fapt, însă, crezuse cel dintâi.
Băieţii cei mari din clasa a opta veniseră cu pălării de pai şi se simţeau datori să râdă şi să dispreţuiască. Turuiau binevoitor pe cei mici. Apoi priveau cu toţii pregătirile de lângă catedră şi masa cu cărţi, comentând figurile profesorilor. „Balaurul”, servitor păros, îşi plecase capul ca să audă poruncile domnului director. Un secretar aduse o coală scrisă cu numele premianţilor, ordonaţi alfabetic. Câţiva părinţi se aşezau timizi în băncile din faţă, salutând, zâmbind, profesorii.
[...]
A trecut aşa aproape un sfert de ceas. Când ne pregăteam să ne ridicăm de la masă şi să mulţumim gazdei, cei doi apărură, roşii şi cinici.
Comitetul s-a întrunit după plecarea membrilor. A doua zi de dimineaţă, la liceu, am aflat că Dinu, Petrişor, Saşa, Lia, Irina fuseseră excluşi din Societatea cultural-dramatică „Muza”.
Dinu a râs şi a vestit că va organiza la el acasă o Societate mai captivantă ca „Muza”. Robert, oricum, biruise.
[...]
Fănică a scris o „revistă”. Se numeşte Un liceu model şi se va juca la Sfântul Spiridon. De Sf. Spiridon se face întotdeauna serbare mare. Se ţine mai întâi o conferinţă, apoi cântă fanfara şi corul, apoi declamaţii. La sfârşit, jocuri şi gimnastică. Sf. Spiridon e o zi neuitată. în săptămâna aceea d-l director ne zâmbeşte binevoitor şi nu „ascultă”, şi J nici nu cere caietele cu cuvinte la germană, şi nici nu ne dă lecţii multe. Iar profesorii vin târziu în clasă.”

„…Ploua, ploua. Eu îmi cumpărasem cărţi multe după bacalaureat. În mansardă, singur, citeam. „Cea dintâi toamnă” gândeam eu. Şi zâmbeam.
…Cel dintâi curs, în amfiteatrul „Maiorescu”, ascultat lângă fereastră, înciudat de amurgul prea sângeriu şi de mâna vecinei mele, prea albă, prea caldă… Jos, pe bulevard, treceau oameni care nu ne cunoşteau profesorii. Gândul acesta stupid mă împiedica să înţeleg elogiul filosofiei ca supremă încoronare a activităţii pământenilor. Domnul vorbea rar, clar, obositor de clar şi de rar. La sfârşitul orei, duduile îşi potoleau enervarea închizând şi deschizând genţi suspecte. Erau şi dudui care luau note. Aveau urechile mari, părul adunat sălbatec deasupra cefei palide. Zăream tineri cu atitudini de gânditori la congres. Frunţile descoperite, sprâncenele încruntate, obrajii rezemaţi în pumn.”

„Mă gândesc, însă, la primăvara care a trecut fără să mă rănească. Primăvara pe care am petrecut-o, toată, la bibliotecă. După-amiezi dulci şi înserări liniştite, ou cerul însângerat, care se coborau în bibliotecă, întristând. Şi eram acolo singur sau cu Marcu, şi vedeam perechi, şi vedeam studente, şi eu mă gândeam la facultate, şi mă gândeam la limba greacă pe care va trebui s-o învăţ şi care îmi va istovi ochii şi anii cei mai frumoşi…
Şi erau atâtea gânduri, şi simţeam atât în suflet, şi nu aveam cui să le destăinuiesc. Atunci poate sufeream mult, dar eu îmi spuneam că nu sutar, ci că aceasia e fericirea: singurătatea.
[...]
Am râs, l-am sărutat. Prietena Nişkăi era mică, fină, cu ochi mari şi limpezi, luminată, cu fruntea albă sfârşită sub părul strâns la ceafă. Am cunoscut-o la bibliotecă, în faţa unei colecţii de reviste filologice, alături de Bibi, care se gândea la Andrei. Aproape s-a roşit când mi s-a prezentat, în ziua filtrată prin ferestre reci, mi s-a părut cea mai firească şi mai autentică fecioară. Avea umeri cald arcuiţi, braţe albe, gesturi blajine. Fruntea şi ochii îi zâmbeau. Buzele ascultau întotdeauna.”

„Când a venit Marcu iar la şcoală, ne-a mărturisit că cei de acasă n-au aflat nimic, pentru că el pleca dimineaţa cu ghiozdanul şi citea romane în Cişmigiu până auzea sunând fabricile.
[...]
Sâmbăta mă întâlnesc din vreme cu Marcu. Şi ne alegem distracţiile după timpul liber şi după banii pe care îi avem. Sau mergem la cinematograf, sau ne cumpărăm caramele şi rătăcim prin Cişmigiu, discutând.”

„Îndemnat de Robert şi de Perri, aducând şi pe Dinu, am întâlnit în acea după-amiază patru fete în Parcul Carol.
În Parcul Carol se întâlnesc perechile de liceeni, aceasta se ştie. De aceea, eu m-am împotrivit mult. Mă stânjeneau privirile străinilor. Parcul era prea populat, chiar cu perechi. Iar noi – cu şepci de liceeni, lângă ele, cu uniformă – eram de-a dreptul suspecţi. Totuşi, acela a rămas locul de întâlnire.
Robert le cunoscuse. El mărturiseşte că fetele îi dădeau târcoale şi atunci, resemnat, le-a vorbit. Perri ne şopteşte că le-au „agăţat” amândoi într-o seară, pe bulevard. Robert era stânjenit şi le vorbea despre literatura franceză. Fetele au rămas fermecate.
[...]
Le-am întâlnit lângă Arene, pe o alee dosnică, zâmbind şi roşind. Ni s-au prezentat din vârful buzelor. Cu toate încercările de a se dovedi nevinovate, la prima aventură, lăsau aceeaşi impresie de ucenice dintr-un atelier de croitorie. Erau simplu îmbrăcate, cu obrajii pudraţi, cu părul atent presat, cu buzele timid înroşite. Am auzit acele adorabile fraze de început, cu ironii stupide, râs încurajator, cu gesturi. Fetele se arătau măgulite de tovărăşia noastră. Mergeam împreună, două fete şi doi băieţi. Nu ascultam decât pe Robert, care încerca să aprindă discuţia asupra iubirii şi femeii. Perri cocheta o vulgaritate impresionantă. Dinu vorbea rar, privind în ochi, fumând, aşteptând să farmece. Eu tăceam, cu un smoc aspru de păr roşu pe frunte.
[...]
Ne-am întâlnit toate perechile la cealaltă parte a Arenelor. Fetele se sărutaseră, se îmbrăţişaseră cu prietenii mei. Jean Victor era fericit. Dinu îşi făgăduise, poate, să revină. Ochii tuturor s-au oprit asupră-ne. Eu livid, ea plânsă. Cine ştie dacă nu ne invidiau…”

„8 decembrie.
Astăzi, fiindcă m-am vindecat, am ieşit să mă plimb. Încet, încet, tot certându-mi gândurile, ca şi ieri în pat, ajung la Arcul de Triumf de la Şosea. Măreţ, impunător, dar cu aspect zdrenţuros din cauza schelelor sale, aşteaptă cărăbănirea pulberei albe, care, hodoronc-tronc, l-a îmbrăcat aşa, fără nici un rost, pe el, al cărui ideal e „să fie de piatră”.
Stam şi, privindu-l, parcă „simţeam” cum fierbe de mânie colosul că… au încercat să-i schimbe fizionomia; căutând să-l îmbuneze pe el, făcut anume pentru măreţie. Adică nu merită o lecţie bună? Ba bine că nu? Dar se muncise el şi nu se putuse scăpa de albiturile de pe el, cu zbucium, rostogoli vreo două schele, dar apoi se resemna, bucurându-se de câte ori lucrătorii curăţau paraziţii cu lopata şi râzând din toată inima când copiii – albiturile – se lungeau, se micşorau şi-şi schimbau forma, şi picurau încet-încet în capul lucrătorilor de jos, care înjură atât gheaţa, cât şi soarele.”

„Eram pe malul lacului Herăstrău, ţinta cercetărilor mele. Până la încetineala ploii mă refugiai lângă poduleţ, cu care ocazie observai cu vădită părere de rău moartea tuturor insectelor capturate. Le pusesem într-un flacon cu sulfura de carbon, în care le ţineam anume pentru anatomie! Certându-mi distracţia păgubitoare, deşertai flaconul, fără a fi mângâiat de nădejdea că l-aş fi putut umple la loc. Dar… ce s-a făcut, s-a făcut.”

„Rezultatul a fost umplerea a două borcane cu crustacei, insecte şi larve acvatice pe care urma să le transport la locuinţa-mi din mansarda caselor din strada Melodiei nr. 1.
Fu destul de trist că vatmanul de la tramvai nu mă primi în vehiculul automat ce conducea, dat fiind ca argument principal cantitatea neobişnuită de loess galben ce transportam în pardesiu, precum şi aspectul himeric a două broaşte moi, ce se zbăteau între pereţii unui borcan de sticlă.
Nu mă descurajai şi mersei mai departe pe bulevard oferind o privelişte rară trecătorilor amatori de asemenea lucruri. Când ajunsei acasă, mama încuie uşa şi mă văzui silit să mă curăţ în mijlocul curţii, ne-scăpând bineînţeles din vedere recolta mea ştiinţifică.”

„Noaptea, Gara de Nord aştepta două trenuri, la amândouă se ataşaseră vagoane studenţeşti pentru congres. Pe peron, în restaurant, pe săli, pe coridoare, furnicau studenţi şi studente.
[...]
Mi-era teamă de ea, şi o doream. Surprinzându-mă dorind-o, eram umilit, mă mustram, mă insultam. Treceau câteva ceasuri şi iar mă descopeream aşteptând-o.
În dimineaţa festivalului a venit la gară, enervată de rolul pe care-l juca în piesă. Nu izbutise, încă, să şi-l înveţe. Cu Radu a băut patru coniacuri în restaurantul gării. Nu l-a lăsat să plătească.”

„Pe tavă erau adunate fructele tradiţionale. Băieţii s-au apropiat sfiicioşi şi au apucat cu mâinile ce au putut. Când am ajuns şi eu, nu mai erau pe tavă decât vreo cinci nuci şi o smochină. Le-am luat, mulţumind politicos doamnei.
Casierul ne-a vestit, lângă poartă:
— O sută de lei!
La o casă mare, de pe strada Batiștei, am găsit lanţul pus la uşă. La alta, s-a stins de asemenea lumina, cum am strigat noi, entuziaşti:
— Bună dimineaţa la Moş-Ajun!
Poprişan a luat atunci preşul de fier şi l-a târât prin toată curtea, zvârlindu-l peste gard.”

„Plecăm în grupuri. Filimon povesteşte anecdote şi băieţii râd zgomotos, ca să-i facă plăcere. În faţa porţii ne despărţim în trei cete. Băieţii mondeni se îndreaptă către Calea Victoriei.
Noi, actorii, nu ne îngrijim de lecţii.”

„8 ianuarie
— Ce-ţi mai fac gângăniile?
— Le-am dat dracului! Prietenul se uită uluit la mine.
— Glumeşti?
— Ba foarte serios!
— Şi filosofia?
— M-am plictisit şi am lăsat-o în voia Domnului.
— Nu mai spune, care va să zică, te-ai făcut şi tu „om”. Foarte bine, cât priveşte partea mea, te felicit. Mă duc să le spun băieţilor. La revedere!
Cu pas grăbit, amicul trecu bulevardul şi o coti la dreapta, pe lângă Biserica rusească, în timp ce eu mă-ndreptai să-mi iau o cravată, că de ailaltă râd şi curcile de ea, atât îi de roasă.
Pe drum mă-ntrebam cum de n-am văzut eu până acum viaţa cât de frumoasă e şi trăiam numai în visuri, care cel puţin n-aveau darul să mă înveselească? Cum am putut eu rezista atâtor aspecte pe care azi le doresc din tot sufletul, cum am putut suporta privirile care se opreau ironice pe caietele mele roase şi cârpăcite, pe gulerul meu neglijent şi pe şapca făcută fărâme? Mare dobitoc am fost! Şi pentru a suta oară, poate, repetai tare: bine că m-am deşteptat. Şi ca şi cum aceasta ar fi neutralizat orice pornire ideologică a minţii, mersei înainte fără nici un gând şi cu ochii-n patru, ca să mă bucur de atâtea frumuseţi ce mă înconjurau.”

„Suntem cu toţii buni prieteni. Adică ne spunem pe nume, ne înjurăm fără supărare, ne împrumutăm bani şi ne povestim „cuceririle”. Poprişan – care e bas şi locuieşte în mahalaua Floreasca – ne dă în fiecare seară amănunte inedite asupra unei femei care-l iubeşte. Poprişan afirmă că e „isterică”, şi noi îl ascultăm, pentru că aşa se obişnuieşte între buni prieteni.
Fănică se interesează de anumite localuri. Fănică e un băiat serios. După câte ştiu, n-a dorit niciodată aventuri cu femei „isterice”. El preferă să cheltuie săptămânal o anumită sumă şi să fie liniştit. Fănică el preocupat de chimie şi matematică, ceea ce revoltă pe Robert, care va fi în curând iubit de o prinţesă.”

„Începusem Romanul adolescentului miop mai demult, dar de-abia în iarna 1923-1924 l-am „văzut” întreg, de la un capăt la altul. De data aceasta, eram sigur că voi izbuti să-l termin, sigur mai ales că va fi o carte excepţională, care va face mult zgomot şi prin care mă voi putea răzbuna împotriva profesorilor şi a premianţilor, a fetelor frumoase şi superficiale care nu ştiuseră să mă descopere. Mă socoteam pregătit să scriu un roman. Publicasem vreo cincizeci de articole şi schiţe literare în diferite reviste, colaboram regulat la revista liceului, „Vlăstarul”, şi devenisem chiar redactorul-responsabil: adunam materialul, îl duceam la tipografie, rămâneam ceasuri întregi lângă culegător ca să mă conving că descifrează corect anumite manuscrise. 
[...]
Evident, neglijam şcoala şi mai pe faţă ca în trecut. Dar pentru că publicasem în revista liceului, „Vlăstarul”, o serie de articole erudite, pentru că, mai ales, publicasem un articol despre N. Iorga care-i plăcuse marelui savant şi-i impresionase pe toţi profesorii, mă bucuram de un anumit prestigiu și mi se treceau cu vederea lipsurile. Banciu nu uita să-mi amintească de câte ori nu ştiam să rezolv vreo problemă că dacă nu mă hotărăsc să învăţ serios, mă va lăsa corigent. Nu puteam crede. Mi se părea că am acum câţiva aliaţi în cancelaria profesorilor. În afară de profesorii de latină şi română mai era Alexandru Claudian, tânărul profesor de filosofie, care, pot spune, mă „descoperise” în urma unui extemporal. [...] după câteva lecţii, ne-a cerut să scriem despre importanța clasicismului greco-latin pentru educaţia omului modern. Când, în săptămâna următoare, a intrat în clasă cu multe caiete sub braţ, s-a îndreptat spre catedră şi a întrebat: „Cine e domnul Eliade?”. M-am ridicat, îmbujorat. S-a uitat la mine lung şi a zâmbit. „Bănuiam că eşti dumneata”, mi-a spus. «Ai scris o lucrare excelentă. Dacă ai bunătatea, rezum-o şi pentru colegii dumitale.»”

„Trecusem acum în clasa a II-a primară, la şcoala din strada Mântuleasa. Era o clădire mare, robustă, străjuită de castani, cu o curte vastă în spate, în care ne jucam în timpul recreaţiilor. Directorul avea un băiat cocoşat, student la medicină, cu care ne întâlneam adesea pe drum. El a observat cel dintâi că eram destul de miop şi a încercat să mă înveţe cum să citesc fără să-mi obosesc ochii. Citeam şi acum ce-mi cădea sub mână, pentru că biblioteca tatei îmi era interzisă.”

„Dimineţile, mă închideam în mansardă şi lucram. Serile, ne întâlneam, grupul întreg, pe la feluriţi prieteni, ca să punem la punct primele simpozioane ale grupării „Criterion”.
Cred că am inaugurat ciclul cu Freud. Printre vorbitori, îmi amintesc doar de Mircea Vulcănescu şi Paul Sterian, dar eram vreo cinci-şase, printre care şi un psihanalist. Când am intrat, nu ne venea să ne credem ochilor. Amfiteatrul „Fundaţiei Carol I” era arhiplin. Biletele la parter fuseseră de mult vândute şi lumea se năpustise la balcoane şi galerii. Şedeau pe unde apucau, pe scări, pe balustrade. Apoi, pentru că nu-i mai putea opri nimeni, pătrunseseră în sală, se rezemau de pereţi, se aşezau chiar pe estradă. Probabil că nici n-am fi putut începe dacă Petru Comarnescu n-ar fi anunţat, în sală şi în foaier, că vom repeta simpozionul după câteva zile şi, cu ajutorul pompierilor de serviciu, n-am fi închis şi zăvorit poarta de la intrare. Lipisem acolo şi un afiş, anunţând repetarea simpozionului. Dar unul dintre noi s-a sacrificat şi a rămas afară, în stradă, două ceasuri, lămurind şi liniştind grupurile de auditori fără noroc.”

„Haşdeu mă fermecase pentru vastitatea culturii şi îndrăzneala ipotezelor istoriografice. Îl citeam la Biblioteca Fundaţiei Carol I, dar când, prin clasa a VII-a, am anunţat că voi face o conferinţă în faţa clasei, Nanu mi-a dat un cuvânt de introducere către unul din bibliotecarii Academiei Române. M-am prezentat într‑o după‑amiază şi, deşi eram în uniforma de liceu, am fost primit în sala de lectură a Academiei. Aşa am putut cunoaşte lucrările din tinereţe ale lui Haşdeu, îndeosebi revistele lui „Din Moldova”, „Columna lui Traian” şi studiul care m‑a impresionat atât: Pe când erau Dacii? Am scris apoi o lungă disertaţie, pe care am citit‑o în două şedinţe. Din acel manuscris am scos mai târziu primele articole despre Haşdeu, publicate în „Universul literar”, „Foaia tinerimii” şi „Cuvântul”. Admiraţia faţă de geniul lui Haşdeu n‑am mai pierdut‑o de atunci. Din 1934 până în 1937, când suplineam deja catedra lui Nae Ionescu la Facultatea de Litere, am petrecut multe după‑amieze la Biblioteca Academiei Române lucrând la o ediţie critică, şi, în primăvara lui 1937, Fundaţiile Regale au publicat cele două volume de Scrieri literare, critice şi politice. Ediţia era departe de a fi perfectă, dar pe vremea aceea nu era alta şi nici n‑a mai apucat să apară una mai bună.”

Aici a lucrat Eliade ca redactor începând cu 1925-1926, sub conducerea lui Titus Enacovici și apoi a lui Nae Ionescu:

„E locul aici să vorbesc despre începuturile şi istoria „Cuvântului”. Când am intrat pentru înrâia oară în clădirea din strada Sărindar, director era tot Titu Enacovici, prim-redactori erau Pamfil Şeicaru şi C. Gongopol şi secretar de redacţie era Ion Dragu. M-am prezentat Iui Pamfil Şeicaru şi el mi-a lăudat din nou cultura şi talentul literar. M-a întrebat dacă nu vreau să colaborez la „Cuvântul”, şi atunci i-am arătat articolele pe care le adusesem. Se apropiase şi Nae Ionescu de noi şi, parcurgând manuscrisele, a spus că pot fi publicate ca foiletoane. Pamfil Şeicaru ar fi preferat articole de critică literară. I-am făgăduit texte despre Haşdeu, Papini şi despre câţiva autori români contemporani.
[...]
După vreo săptămână m‑am prezentat la redacţia „Cuvântul” şi am cerut să‑l văd pe Pamfil Şeicaru. Adusesem cu mine două foiletoane: unul despre experienţa religioasă şi altul despre cartea lui C. Formichi, Pensiero religioso nell'India antica. În sala în care am fost introdus se aflau Pamfil Şeicaru, Nae Ionescu şi alţi câţiva ziarişti, printre care l‑am recunoscut pe Cezar Petrescu. De câteva luni Nae Ionescu nu scria numai celebra lui rubrică săptămânală, Duminica, ci şi câte articole politice, semnate Skythes sau Kalikles. Prezenţa profesorului meu de logică şi metafizică în redacţia „Cuvântul” mă asigura că acest fel de gazetărie nu era incompatibil cu o activitate ştiinţifică riguroasă. De altfel, pentru mine, ca şi pentru toată generaţia mea, „Cuvântul” nu era o gazetă ca oricare alta. O consideram mai mult o revistă, pentru că articolele erau semnate (şi erau şapte articole numai pe prima pagină) şi pentru că, în afară de Cezar Petrescu, Nichifor Crainic, Pamfil Şeicaru, Nae Ionescu, colaborau şi Lucian Blaga, Perpessicius, G. Breazul, O. W. Cisek şi atâţia alţi scriitori, critici şi eseişti din cercurile Gândirea şi Ideea europeană.
[...]
Cele două foiletoane au apărut în decurs de o săptămână şi, când am adus altele, secretarul de redacţie mi-a spus să trec pe la administraţie, să-mi încasez onorariul. Primeam 1000 de lei, mai mult decât mi-aş fi îngăduit să sper. La începutul lui decembrie, deveneam redactor la „Cuvântul”: trebuia să dau două foiletoane pe săptămână, plus notiţe şi informaţii pentru pagina literară şi mi se fixase un salariu de 4000 de lei lunar. Totul se petrecuse atât de repede şi de neașteptat, încât aproape că nu avusesem timp să mă bucur. Doar când mi-am încasat salariul pe prima chenzină am înţeles ce înseamnă să fii bogat. O puteam invita pe R [ica] la restaurant, puteam comanda cărţi în Italia şi în Anglia.
[...]
Pe nesimţite, venise luna mai şi, când, la căderea serii, mă întorceam acasă, parcă toată lumea ar fi fost a mea. Mă opream întotdeauna la „Cuvântul”, să-l văd pe Nae Ionescu. Mă împrietenisem cu Mihail Sebastian şi Gh. Racoveanu şi mâncam adesea împreună.”

„Mă consolam pe maidane. Venise vara, terminasem şcoala primară şi, în aşteptarea examenului de intrare în liceu, pe care trebuia să-l dau în septembrie, eram cu desăvârşire liber. Jucam oină, fie în strada Călăraşi, fie pe maidanul Primăriei, acolo unde, cu un an mai înainte, se aflau tunurile antiaeriene. Era un loc viran uriaş, lângă statuia Brătianu, pe care se depuseseră blocurile de piatră necesare clădirii aripii noi a Facultăţii de Litere. Construcţia fusese întreruptă de război, dar în pivniţele ei nesfârşite, în care se zvârliseră nenumărate căruţe cu nisip şi se depuseseră cărămizile şi sacii cu var, aveam să pătrund în curând o dată intrat în liceu. Ani de zile, pivniţele acelea misterioase, schelăriile acelea şubrede de sub care izbucneau şobolanii aveau să constituie unul din universurile mele secrete. Împreună cu câţiva dintre noii prieteni pe care mi-i făcusem în liceu, le-am explorat, cu emoţie, până în ziua când ne-a surprins o razie organizată de poliţie împotriva vagabonzilor.”

„[...] într-o zi, am descoperit că jocurile pe maidan sunt tot atât de pasionante ca şi romanele de aventuri. Am început să-mi petrec tot timpul liber pe maidanele Bucureştiului. De la maidanul Primăriei până la Obor, de la Dealul Mitropoliei până la gropile lui Ouatu, le cunoşteam pe toate şi aveam prieteni printre haimanalele şi bătăuşii tuturor mahalalelor. Dar astea se întâmplau mai târziu, după 1916, după ce tata se retrăsese cu regimentul lui în Moldova.”

„Într-o dimineaţă sticloasă de ianuarie, când şcoala se închisese pentru că nu mai avea lemne, am plecat cu întreaga ceată să ne dăm cu săniuţa la Dealul Mitropoliei. De la statuia lui Rosetti la Mitropolie era cale lungă, dar am ajuns repede, pentru că ne întreceam unul pe altul. De acolo, de pe deal, se vedea toată Valea Plângerii, dar aşa cum n-am mai văzut-o niciodată de atunci – căci gunoaiele şi stârvurile de câini şi pisici fuseseră îngropate adânc sub troiene, şi, de sus, de pe parapet, părea o pantă de schi. Dar nu îndrăzneam s-o coborâm cu săniuţele şi ne mulţumeam să ne dăm drumul de sus, de lângă clopotniţă, pe strada lungă, uşor curbată, la ora aceea aproape pustie, care ajungea până în strada Şerban Vodă. Urcam apoi cu săniuţa în spate şi, ca să nu riscăm să ne lovească cei care coborau vertiginos la vale, umblam pe margini, prin troiene. După câteva ceasuri, am început să simt o mâncărime în labele picioarelor şi, pentru că nu mă puteam scărpina, mă loveam uşor cu gheata. Dar mâncărimea ajunsese insuportabilă, şi atunci mă călcam singur, cu toată greutatea, când pe un picior, când pe celălalt.”

„Un alt mister îl alcătuia meseria unchilor mei, fraţii mamei. Curând aveam să descopăr că cei mari — Mitache, Petrică şi Nae — lucrau într‑un magazin de fierărie din Calea Moşilor, aproape de Biserica „Sf. Gheorghe.” Era un magazin uriaş, cu intrare pe două străzi. De câte ori mă duceam acolo, mă întâmpinau camionagii încărcând sau descărcând tablă, drugi de fier, lădiţe cu cuie. Firma magazinului era „Borănescu şi Succesorii”. N‑am ştiut niciodată cine fusese Borănescu, dar succesorii erau unchii mei mai mari. Mitache avea pe atunci vreo treizeci de ani. Era blond, nu prea înalt, cu mustaţa roşcată. Mai târziu avea să se îngraşe, căci îi plăceau mâncărurile alese, vinurile bune, ospeţele nesfârşite cu prietenii şi lăutarii. Se înţelegea bine cu mama şi, după ce s‑a întors din Moldova, în 1918, a locuit la noi, în strada Melodiei, vreo doisprezece ani, până ce s‑a însurat. Dar căsătoria n‑a durat mult şi, prin 1935, unchiul Mitache s‑a reîntors să locuiască în căsuţa unde se retrăseseră părinţii mei.”

„Voiam, de asemenea, să arăt cât de vii sunt cărţile, ce extraordinară experienţă e să descoperi la anticari o carte pe care o căutai de ani de zile. Uneori asemenea descoperiri devin şi mai dramatice, datorită împrejurărilor în care fuseseră făcute. Astfel, îmi aduc aminte cum, într‑o după‑amiază de vară, am găsit la anticar un volum răzleţ din Operele lui Plutarh şi am descoperit acolo acel misterios tratat De Pythiae oraculis. N‑am avut răbdare să ajung până acasă. M‑am oprit în Cişmigiu şi, pe o bancă, pe nerăsuflate, l‑am citit. M‑am trezit că apunea soarele şi, deodată, De Pythiae oraculis mi s‑a părut depărtat şi inutil, şi toată opera lui Plutarh, ca şi toate operele, de altfel, toate cărţile pe care le iubeam, toţi autorii pe care îi admiram — şi numai o singură întrebare revenea, obsedantă, în minte: la ce bun? La ce‑ţi foloseşte să ştii de ce Pythia nu mai răspunde în versuri?
[...]
— Aşa, tocmai pentru că tratatul lui Plutarh e inutil şi absurd, tocmai de aceea merită să‑l citesc. Şi, pentru că nimic nu are sens, îmi bat joc şi de sens, şi de fără‑sens, şi fac ceva ce vreau eu, chiar dacă nu are niciun sens. Dar simţeam că toate acestea erau strigătele neputinţei; simţeam cât sunt de false, pentru că, în acele clipe, nu mai voiam nimic; nu voiam, în niciun caz, să‑l citesc pe Plutarh. Pe nesimţite, Cişmigiu se adâncea în umbra şi răcoarea florilor proaspăt stropite. Oamenii nu mai erau aceiaşi. Plecaseră pensionarii, ordonanţele, guvernantele cu copii. Nu se aprinseseră încă becurile şi cei care veneau acum se îndreptau spre teii în floare. Treceau mai ales perechi tinere, studenţi, ofiţeri. Se auzeau parcă tot mai apropiate tramvaie coborând spre bulevardul Elisabeta. Continuam să zâmbesc şi simţeam că mă înşelasem, că, deşi nu ştiusem cum să răspund, lumea avea un sens, că Plutarh merita să fie citit, că De Pythiae oraculis era o adevărată descoperire.”

„Citeam şi acum ce-mi cădea sub mână, pentru că biblioteca tatei îmi era interzisă. Dar, pe nesimţite, mă desprindeam de patima cititului. Aveam atâtea alte lucruri la îndemână. Prin faţa casei, trecea tramvaiul cu cai. Venea de la statuia Rosetti şi chiar în dreptul casei noastre îşi încetinea mersul ca să cotească spre strada Călăraşi. Împreună cu Nicu, iar mai târziu cu câţiva prieteni de seama mea, îl aşteptam cuminţi în faţa porţii, prefăcându-ne că stăm de vorbă. Dar îndată ce tramvaiul făcea cotul, alergam după el şi ne agăţăm, pitindu-ne ca să nu ne observe taxatorul. Aveam de altfel grijă să fim întotdeauna cu capul gol, nu cumva să ne poată confisca taxatorul şepcile.
[...]
În dimineaţa următoare trupele austro‑germane au început să pătrundă în Bucureşti. Am văzut şi eu capul coloanei când ajunsese în dreptul statuii Rosetti. Un detaşament de ulani, pe cai mari, albi, înainta la pas, cu lăncile sprijinite de cizme. Priveau, zâmbind obosiţi, grupul de copii şi curioşi de pe trotuare. Mi s‑a părut mie sau am văzut aievea o fetiţă făcând un pas înainte şi întinzând un buchet de flori? Am simţit cum lumea din jurul meu se frământa, nedumerită. „Trebuie să fie nemţoaică”, şopti cineva. Se auzeau — grele, pietroase — copitele cailor tăind tăcerea bulevardului. După ce s‑au depărtat şi a venit rândul batalioanelor de bavarezi, m‑am întors acasă.”

„Când veneau aeroplanele germane, mama ne silea să coborâm în pivniţă. Semnalul îl dădeau clopotele de la Mitropolie, şi apoi se auzeau şi clopotele celorlalte biserici, întocmai ca în noaptea de înviere. De obicei, avioanele veneau către sfârşitul dimineţii, puţin timp înainte de masă. Le zăream, ca pe nişte porumbei argintii, sticlind în soarele cald de septembrie, urmăriţi de nouraşii albi ai obuzelor. Câteva baterii erau instalate pe maidanul Primăriei, lângă statuia lui Brătianu, la vreun kilometru de casa noastră. Auzeam pocnetele scurte, surde, ale tunurilor şi auzeam uneori schijele căzând pe case şi pe trotuare. O dată, mă dusesem să cumpăr ceva de la un magazin de pe bulevardul Brătianu. Când s-a dat alarma, am pornit în grabă spre casă, cu coşul încărcat sub braţ. Dar foarte curând au început să cadă schijele, şi un sergent m-a fluierat. Am intrat într-un gang. Se mai aflau câţiva trecători refugiaţi acolo. La răstimpuri, cineva se încumeta să iasă pe trotuar, privea cerul şi ne informa de ce se mai întâmplă. Deodată, am simţit o explozie, cu totul deosebită de celelalte, ca şi cum bomba ar fi căzut foarte aproape. Când, după o jumătate de ceas, m-am întors acasă, am văzut unde căzuse: în veranda unei case de pe Strada Melodiei. Câţiva răniţi şi un bărbat ucis. O schijă îi retezase capul. Am fost a doua zi, cu mama, să-l văd. Era întins pe o masă între flori, cu capul prins neîndemânatec de trunchi şi bandajat.”

„Câteva zile după armistiţiu, am început să venim la şcoală cu un ceas mai devreme, şi iarăşi un ceas-două după-amiezile, ca să putem învăţa, în mare grabă, imnurile Aliaţilor. Cunoşteam aproape toţi La Marseillaise, dar trebuia să învăţăm God Stive the King şi It's a Long Way to Tipperary, trebuia de asemenea să învăţăm imnurile american şi italian. Soloveanu, profesorul nostru de muzică, ne scrisese, fonetic, textele respective pe tablă, iar noi ne căzneam să le memorăm cum puteam. Totul trebuia făcut foarte repede, pentru că intrarea triumfală a detaşamentelor aliate şi a unor părţi din armata generalului Franchet d'Esperey, de la Salonic, părea iminentă. Totuşi, parada a fost amânată de vreo câteva ori. În cele din urmă, am fost convocaţi într-o dimineaţă şi, înainte de a se lumina bine, am pornit spre Calea Victoriei. De la Podul Mogoşoaiei până în bulevardul Elisabeta, se adunaseră toate liceele şi toate şcolile din Capitală, purtând drapele de toate mărimile. Întâi erau înşiruiţi pe trotuar copiii din şcolile primare, apoi veneam noi, cei din primele clase de liceu, în spatele nostru cei mai mari, apoi studenţii.”

„Duminica după-amiază se făcuse obiceiul să ne adunăm la Florica Capsali şi Mac Constantinescu. Aveau o casă bătrânească în cartierul Crucea-de-Piatră, cu o grădină mare cât o livadă. Într-o parte a grădinii, Mac pregătise un teren pentru volei. Veneau cu regularitate – şi destul de devreme, ca să joace volei – soţii Polihroniade, Vulcănescu, Sterian împreună cu Dan Botta, Petru Comarnescu, Mihail Sebastian, Haig şi Marietta Sadova. Dar în fiecare duminică apăreau figuri noi: Mărioara Voiculescu cu băiatul ei, magistrat, Lily Popovici, Harry Brauner, Sylvia Capsali, Gabriel şi Adrian Negreanu şi mulţi alţii. Venea adesea Nina Mareş, care locuia o odaie, la ultimul etaj, în acelaşi imobil din Pasajul Imobiliara unde se afla „Cuvântul” şi cu care ne împrieteniserăm toţi. Lucra atunci la Societatea Telefoanelor. Era mică, blondă, bună camaradă şi, deşi am aflat mai târziu, ducea o viaţă grea, râdea întotdeauna, era discretă, nu vorbea de necazurile ei. Se împrietenise mai ales cu Mihail Sebastian şi îi dactilografia manuscrisele nuvelelor – pagini mărunt scrise, cu multe ştersături, pe care nici un tipograf n-ar fi fost în stare să le descifreze.”

Între anii 1932 - 1933, Mircea Eliade frecventa împreună cu Emil Cioran și Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Ionel Jianu, ș.a., restaurantul Monte Carlo, din Grădina Cișmigiu. 

Se spune că Mircea Eliade și Emil Cioran petreceau deseori nopțile aici, discutând până la 5 dimineața. 

„Acesta, aşa cum o arată și un plan al liniilor de tramvai şi autobuz din anii ’30, traversează Bucureştiul de la vest la est, legând două mari zone ale Bucureştiului interbelic. În același timp însă, traseul străbate, reunindu-le, cele două zone ale copilăriei şi tinereţii lui Eliade, fie că e vorba despre spaţii în care a locuit (zona Mântuleasa–Pache Protopopescu) sau pe care le-a frecventat (precum, de pildă, segmentul boem al Căii Victoriei).”

Tramvaiul 14 în literatura lui Mircea Eliade, de Andreea Răsuceanu

Sursa: https://revista.bcub.ro/tramvaiul-14-in-literatura-lui-mircea-eliade/

„Cu puţine zile înainte, se întâmplase ceva cu totul neaşteptat. Atât de neaşteptat, încât mi s-ar fi părut cu neputinţă de închipuit doar cu o jumătate de ceas înainte de a se întâmpla. A treia zi de Crăciun, seara, eram la Floria şi Mac mai mulţi prieteni, printre care şi Nina Mareş. Nu înţeleg de ce i-am privit mâinile şi mi s-au părut foarte mici. I le-am luat în mâinile mele. Degetele erau atât de mici şi delicate, încât păreau degete de copil. Nu mă înduram să-i las mâinile. Nina zâmbea încurcată – şi unii din prieteni ne priveau curioşi. Ca şi alţi câţiva prieteni, Nina ştia de Sorana. Adesea, la „Cuvântul” sau în odăiţa ei, unde urcam cu Mihail Sebastian ca să bem o cafea, le mărturisisem cât de dificilă putea fi Sorana, şi ei mă consolau, amuzându-se totodată. Ajunsesem, noi trei, foarte buni prieteni şi ne întâlneam de câte ori puteam, luam adesea masa împreună. Eram atât de buni prieteni, încât o „legătură” cu unul dintre noi ar fi părut o crimă împotriva prieteniei noastre comune. Ştiam cât de mult ţine Nina la Mihai, şi el ştia cât de mult ţinea la mine.
Dar în seara aceea nu înţelegeam ce se petrece cu mine. N-am înţeles nici după ce-am condus-o acasă şi am sărutat-o. Reîntors în mansardă, am încercat să scriu, dar n-am izbutit. Am adormit foarte târziu. A doua zi şi a treia zi, am rămas închis în mansardă, scriind. Îmi spuneam că n-ar trebui s-o mai văd, dar am văzut-o în aceeaşi seară. Am cinat împreună, am fost la un cinematograf şi am rămas apoi noaptea aceea la ea.”

Mircea Eliade o întâlnește prima dată pe Nina Mareș în grupul care se aduna la Florica Capsali și Mac Constantinescu: „Venea adesea Nina Mareș, care locuia o odaie, la ultimul etaj, în acelaşi imobil din Pasajul Imobiliara unde se afla Cuvântul şi cu care ne împrieteniserăm toţi. Lucra atunci la Societatea Telefoanelor.”

În scurt timp, Eliade decide să iasă din triunghiul amoros în care se afla cu Nina Mareș și Sorana Țopa, dar încercând să le părăsească pe amândouă, se teme de reacția Ninei când aceasta se apropie de fereastra deschisă.

„Îmi aduc aminte seara aceea de septembrie. În odăiţa Ninei, am încercat să-i explic hotărârea mea. Mă asculta în picioare, foarte palidă, lângă fereastra deschisă. Se apropiase de fereastră în timp ce-i vorbeam. Spusesem esenţialul, dar continuam să vorbesc; mi-era teamă de tăcerea care s-ar fi împlântat între noi. „Nu cred că aş mai putea suporta a doua oară, mi-a spus. Mi-e teamă că n-am să mai pot suporta a doua oară.”
Privea fascinată pe fereastră. Mi-am adus atunci aminte de viaţa ei întreagă, de nenorocul ei. Iubise pentru a doua oară, şi pentru a doua oară bărbatul pe care-l iubea se lăsase prins într-un joc care, pentru ea, însemna sfârşitul. De data aceasta, exista aici, la al şaptelea etaj, o fereastră deschisă. Dar, chiar dacă n-ar fi existat fereastra, tot ce-i spusesem i-ar fi putut din nou transforma dragostea în cenuşă – şi zadarnic aş fi revenit, peste câteva zile, încărcat cu flori şi cu daruri, pentru că mi-ar fi răspuns, ca pe vremuri locotenentului, că nu mă mai iubeşte, că chiar dacă ar încerca nu mă mai poate iubi. Orice s-ar fi întâmplat, îi adusesem pentru a doua oară nenorocul – parcă ne-ar fi urmărit un blestem. Într-o străfulgerare, am ştiut că tot ce-i spusesem era o ultimă, demonică încercare a măyei pentru a mă pierde; că, departe de a-i purta nenoroc, îi voi putea dărui tot ce nu avusese până atunci în viaţă, că destinul meu era s-o fac pe ea fericită, oricare ar fi fost preţul pe care trebuia să-l plătesc.
— Bine, i-am spus. Rămân. Dar nu mai putem continua viaţa aceasta. Trebuie să ne mutăm împreună.
Mă privea, zâmbind, ca în vis.
[...]
În seara aceea, am scris Soranei o lungă scrisoare, explicându-i hotărârea pe care o luasem. Am lăsat să treacă o zi, apoi m-am dus s-o văd. Era aşa cum mă aşteptasem s-o găsesc. Nu închisese ochii toată noaptea. Mi-a spus că ştia de mult ce se întâmpla cu mine, dar că încercase tot ce-i stătea în putinţă ca să mă împiedice să iau hotărârea pe care o luasem: şi asta spre binele meu.”

„Intrasem în clasa a 11-a fără prea mult entuziasm. Dar, pe la sfârşitul lui octombrie, au început să circule zvonuri despre dezastrele Puterilor Centrale. Profesorii intrau tot mai bine dispuşi în clasă şi păreau tot mai distraţi. Într-o dimineaţă, am aflat că Germania ceruse armistiţiu. Pornisem spre liceu, dar m-am trezit coborând bulevardul spre statuia lui Brătianu.
Întâlneam grupuri din ce în ce mai vociferante, unii cu mici steaguri româneşti şi franţuzeşti, câţiva în uniforme militare decolorate, peticite. L-am auzit pe un tinerel strigând: „La Komandatură!” şi apoi a luat-o la goană, cu un grup întreg după el. Am început şi eu să alerg, ţinându-mi cu o mână ghiozdanul în spate, să nu salte. Dar n-am mai apucat să ajung până la Komandatură. Undeva, pe lângă Spitalul Colţea, am dat peste alte grupuri gălăgioase, ameninţătoare, şi m-am oprit să văd ce se întâmplă. Cineva se urcase pe acoperişul unei case şi se trudea să fixeze un drapel. „Leagă-l cu centironul!” auzii strigând. Apoi, câţiva de lângă mine începură să râdă cu hohote. Unii aplaudau să-şi rupă palmele. „Are să-şi piardă nădragii pe acoperiş”, spuse cineva.”

„Dar, în afară de toate acestea, ce supapă de siguranţă a fost pentru mine cel de atunci acest roman! Mai bine chiar decât în Jurnal (căci speram că voi putea publica romanul), mă descărcăm, scriindu-l, de toate eşecurile şi umilinţele. De ani de zile, mă prezentam cu regularitate la concursurile „Tinerimii române” şi nu dobândisem nici măcar o menţiune. Îmi amintesc de concursul din clasa a VI-a. Nu mai ştiu ce subiect ni se dăduse, dar scrisesem atât de „inspirat” şi, recitind manuscrisul, am fost atât de entuziasmat, îneât nu mă îndoiam că voi obţine „Premiul I cu cunună”. N-am vrut să cred când nu mi-am găsit numele pe lista premianţilor din liceul nostru. Eram sigur că la mijloc e o eroare. În duminica aceea, m-am dus la Ateneu, ca să asist personal la distribuirea premiilor. Când s-a ajuns la clasa a VI-a, inima a început să mi se bată: „Premiul I cu cunună” îl câştigase un alt Mircea: Mircea Ionescu, de la Liceul „Matei Basarab”. Ştiam asta mai de mult, căci numele premianţilor fuseseră publicate în „Universul”, dar până în ultima clipă crezusem că era o greşeală de tipar.”

Nae Ionescu plănuia să scrie în perioada întâlnirilor de la vila sa din Băneasa, Metafizica, pe care o prezentase anterior doar în cursuri:

„În iarna anului 1940, am avut neaşteptata bucurie de a-l regăsi pe Nae Ionescu. Fusese liberat din Spitalul Militar de la Braşov şi a venit să mă vadă în strada Palade. Deşi nu-şi recăpătase catedra, i se îngăduise să primească, săptămânal, la vila lui de la Băneasa, un grup de tineri filosofi şi discipoli: Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, Ioan Gherea, C. Noica şi alţii. Inutil să evoc interesul, varietatea şi pasiunea discuţiilor. Pentru întâia oară l-am simţit pe Nae Ionescu decis – aş spune, chiar nerăbdător – să-şi scrie Metafizica pe care o prezentase în atâtea cursuri. La întâlnirile noastre nu-mi amintesc să se fi discutat vreodată „politică”, nici măcar misterioasa imobilitate militară de pe frontul occidental.”

În ultimul an de viață al profesorului Nae Ionescu (1940), Eliade făcea parte dintr-un grup restrâns de discipoli (alături de Noica și Vulcănescu) care se întâlneau săptămânal la vila acestuia din Băneasa pentru discuții filosofice:

„Nu se întâmplă aşa în preajma morţii? Mă întrebam ascultând exploziile bombelor, parcă tot mai apropiate. Destinul începea „să-şi arate colţii”, cum se exprimase odată Nae Ionescu, nu mai ştiu în legătură cu ce întâmplare sau cu ce personaj. Mi-am amintit cu o tulburătoare precizie cum, în timp ce purtam cu alţi trei prieteni coşciugul lui Nae Ionescu către groapă, m-am împiedicat şi, cu un mare efort, m-am sprijinit într-un genunchi, până ce s-a repezit cineva şi m-a ajutat să mă ridic. Cunoşteam superstiţia populară că cel care alunecă ducând un mort la groapă e ursit să moară în cursul aceluiaşi an. Când i-am povestit ce mi se întâmplase, mama a încercat să mă liniştească, citându-mi exemple din istoria familiei noastre, exemple care infirmau, uneori cu umor, superstiţia populară.
E drept, nu-mi mai amintisem de acest „semn”, deşi mă gândeam adesea la ultimele luni ale lui Nae Ionescu şi, mai ales, la moartea lui. În dimineaţa de 15 martie 1940, sunase telefonul. A răspuns, ca de obicei, Nina. Apoi, s-a îndreptat spre mine.
— A murit Profesorul, mi-a spus, foarte palidă.
Îl văzusem cu puţine zile înainte, la vila lui de la Băneasa. Era întins în pat, acoperit cu o pătură. M-a privit lung, încer-când să zâmbească. N-a scos nici un cuvânt. Apoi, doctorul mi-a apucat braţul şi am ieşit în vârful picioarelor. Profesorul ceruse să ne mai vadă o dată, pe noi, prietenii, elevii şi colaboratorii lui cei mai apropiaţi; ca şi cum ar fi voit să-şi ia rămas bun de la fiecare în parte.”

„Simpozioanele la „Criterion” reîncepuseră la Fundaţia Carol, dar închiriasem şi sala Fundaţiei Dalles pentru un ciclu de conferinţe închinate istoriei muzicii. Tema care îmi revenise mie era muzica asiatică şi primitivă. Cum conferinţele erau însoţite de exemplificări corale şi instrumentale, trebuia să caut cât mai multe înregistrări şi transcripţii. Nu aveam decât câteva discuri de muzică religioasă şi populară bengaleză şi prea puţine transcripţii de melodii balineze. O bună parte din documentare am găsit-o la G. Breazul. Câţiva tineri muzicieni s-au oferit să adapteze melodiile africane, asiatice şi oceaniene la instrumentele de care puteam dispune şi să improvizeze un cor în stare să reproducă atât ritmurile Africii ecuatoriale, cât şi melancolicele monotonii indoneziene. Spectacolul a avut un succes extraordinar. Vorbeam zece-cincisprezece minute despre muzica indiană, în special despre cea bengaleză, şi apoi mă retrăgeam – şi din spatele cortinei apăreau instrumentiştii sau corul, şi în sala Fundaţiei Dalles răsunau, poate pentru întâia oară în România, arii din Travancore sau Puri. Reapăream şi încercam să evoc mitologiile şi religiozitatea anumitor populaţii arhaice, apoi dispăream şi publicul asculta fascinat cântecele rituale bantu, melopeele malaeziene, chiuiturile sincopate ale cutărui trib australian. Întreg acest ciclu de conferinţe a fost de altfel urmărit cu entuziasm de un public din ce în ce mai numeros. Ciclul a fost încheiat de Petru Comarnescu cu o conferinţă despre jazz, abundent ilustrată de cel mai bun jazz al Capitalei de pe atunci.”

„Pentru membrii „Criterionului”, simpozionul nu se încheia în sala „Fundaţiei”. Ne adunam toţi la cafeneaua „Corso”, unde ocupam un colţ întreg, la etaj, şi continuam discuţia până după miezul nopţii. De obicei, Dan Botta, care participa foarte rar la simpozioane, îşi exprima succint, dar necruţător impresiile, nu uita niciodată să ne amintească răspunderea pe care o aveam faţă de public. Pentru el, asta însemna în primul rând datoria de a ridica publicul, nu până la noi, ci dincolo de noi, până la idealurile noastre. Dan Botta credea că „Criterion” poate efectua, în minţile celor mai inteligenţi dintre ascultători, o operaţie de anamnesis platoniciană. Asistând la simpozioanele noastre, unde erau prezentate şi dezbătute atâtea puncte de vedere, publicul asista de fapt la un nou tip de dialog socratic. Scopul pe care-l urmăream nu era numai informaţia, ci, în primul rând „trezirea” auditorilor, confruntarea lor cu ideile şi, în cele din urmă, modificarea modului lor de a fi în lume.
Evident, urmau lungi, însufleţite discuţii. Nu pentru că ceilalţi nu împărtăşeau ideile lui Dan Botta despre rolul „Criterionului”, ci pentru că nu erau întotdeauna de acord cu mijloacele pe care le preconiza el. Dan Botta insista ca măcar unul dintre vorbitori să nu facă nici o concesie „publicului de rând”, ci să utilizeze limbajul sever al metafizicii, al ştiinţei sau al poeziei. De obicei, cam aşa se întâmpla. Dar unii dintre noi socoteau că simplul fapt de a dezbate probleme dificile era destul de curajos, că nu trebuie să agravăm dificultatea printr-un limbaj excesiv de riguros. Dar, evident, eram toţi de acord că fiecare vorbitor e liber să utilizeze „stilul” care-i convenea.”

„Atunci, în preajma Crăciunului, încă nu-mi dădeam seama de toate acestea. Trăiam încă euforia începuturilor. După un an şi jumătate, scriam din nou un roman; şi de data aceasta, un roman autobiografic. Puteam fi din nou singur, zi şi noapte, pentru că Sorana plecase de două săptămâni în Moldova, să petreacă sărbătorile cu ai ei. Am petrecut şi eu Crăciunul cu familia, dar de câte ori puteam mă întâlneam cu prietenii. Hotărâsem să ne adunăm de revelion la Mia Steriade; de fapt, încăperile pe care le ocupa tatăl Miei, pictorul Steriade, la Muzeul Kalinderu. Eram aproape întreg grupul de prieteni de la „Criterion”, la care se adăugaseră câţiva invitaţi. Contribuisem fiecare cu o anumită sumă şi câţiva dintre noi îşi luaseră însărcinarea să decoreze sălile, să cumpere vinurile şi să pregătească bufetul. Angajasem şi un pianist, aşa că cei care au voit (în frunte cu Mircea Vulcănescu şi Mişu Polihroniade) au putut dansa până dimineaţa. Am petrecut împreună cel mai reuşit revelion pe care-l cunoscusem până atunci.”

În iarna anului 1936, Eliade a petrecut mult timp cercetând lăzile cu manuscrise ale lui B. P. Hașdeu pentru ediția critică pe care o pregătea:

„În iarna aceea, mă concentrasem cu toată vigoarea asupra ediţiei Haşdeu. Transcrisesem câteva mii de pagini, stabilisem variantele la poezii, alcătuisem o bibliografie destul de întinsă. Lucram acum la prezentarea textelor şi la introducerea generală. Ceasurile petrecute la Arhivele Statului, unde se aflau lăzile cu hârtii aduse de la „Castelul” din Câmpina, mă impresionaseră nespus. Erau sute şi mii de pagini, unele doar cu câteva cuvinte scrise: „mesajele” trimise de lulia în timpul şedinţelor spiritiste. Găsisem nenumărate reviste de lingvistică, istorie şi folclor, cu paginile netăiate. Bătrânul Haşdeu renunţase definitiv la toate pasiunile tinereţii şi maturităţii sale. Aveam uneori impresia că rătăcesc printre ruine.”

Profesorul universitar Constantin Rădulescu-Motru a participat la banchetul de la Capșa, în semn de solidaritate cu Eliade:

„Cu puţine zile înainte, Const. Kiriţescu, director general la Ministerul Instrucţiei Publice, publicase în toată presa un comunicat oficial în care atrăgea atenţia rectorului Universităţii din Bucureşti că eu, suplinitorul conferinţei de metafizică la Facultatea de Litere, eram autorul anumitor scrieri „pornografice”. Evident, era urmarea firească a campaniei lui Cocoş împotriva Domnişoarei Christina. Partea tragicomică a comunicatului Ministerului de Instrucţie era că fusese redactat tocmai de Const. Kiriţescu, poreclit „directorul de canapea”. (Era teroarea profesoarelor tinere). A trebuit să dau în judecată Ministerul Instrucţiei Publice pentru calomnie, cerând un leu simbolic drept despăgubiri.
Acele luni de vară se numără printre cele mai stenice şi mai glorioase din tinereţea mea. Căci de pretutindeni s-au ridicat glasuri ca să-mi ia apărarea. N. I. Herescu, secretarul general al Societăţii Scriitorilor Români, a organizat un banchet la „Capșa” în cinstea mea, cu preşedintele Societăţii, generalul Condeescu, Liviu Rebreanu, V. Voiculescu, Ionel Teodoreanu şi alţi scriitori, invitând de asemenea pe decanul Facultăţii de Litere, Rădulescu-Motru, şi mulţi alţi profesori, printre care îmi amintesc de Nae Ionescu, CC. Giurescu, Al. Rosetti, O. Onicescu. Printre martorii mei la prima înfăţişare de la Tribunal, erau Nae Ionescu, Motru, Rosetti, Herescu. Nu-mi mai amintesc numele avocatului ministerului, dar avocaţii care se înscriseseră în apărarea mea erau fără număr. Când m-am dus la Tribunal, împreună cu Nae Ionescu, la prima înfăţişare am întâlnit-o în sala paşilor pierduţi pe una din cele mai strălucite studente ale mele, Mariana Klein (căsătorită curând după aceea cu un alt excelent student al meu, Mihail Sora). Avea pe atunci părul blond, despletit, lăsat pe spate şi în dimineaţa aceea părea o walkirie deznădăjduită. S-a apropiat într-un suflet de Nae Ionescu şi l-a apucat de braţ:
— Domnule Profesor, trebuie să-l scăpaţi! A exclamat cu ochii în lacrimi. Nae Ionescu a liniştit-o, bătând-o pe umăr. Când am rămas singuri, mi-a spus:
— Dacă ai reuşit să trezeşti asemenea devotamente prin: tre studenţi, nu mai am nici o îndoială de viitorul tău.”

„Cine nu scăpa o singură dată prilejul să aducă vorba despre filosofia indiană era Mircea Vulcănescu. Locuia tot în casa părintească din strada Popa Soare, dar era căsătorit a doua oară, cu Marguerite, şi avea deja o fetiţă. Se îngrăşase destul în ultimii ani, dar faţa îi rămăsese tot frumoasă, cu ochii mari, negri, adânci. Aşa a rămas până la ultima noastră întâlnire, zece ani mai târziu – continuând să se îngraşe, umblând însă vioi, plimbându-se necontenit prin cameră şi neîncetând să vorbească despre orice, sclipitor, cu aceeaşi uluitoare erudiţie şi claritate. Citea tot, în toate direcţiile, şi, orice ar fi făcut, făcea mai bine decât ceilalţi. Când s-a hotărât să joace bridge, a învăţat, cu îndărătnicie şi metodă, câteva săptămâni – şi apoi a ajuns campion. Scria cu aceeaşi uşurinţă şi competenţă despre probleme de teologie răsăriteană, economie bancară sau un roman modern. O dată, i-a căzut în mână o revistă franceză care anunţa un concurs în legătură cu romanul detectiv în curs de publicare. Mircea Vulcănescu a citit romanul şi a răspuns pe loc. Şi, evident, soluţia găsită de el era cea justă. Câteva săptămâni în urmă, numele lui se afla în fruntea listei.
[...]
În anul acela, era directorul Vămilor. Nu înţeleg prin ce miracol s-a putut menţine în post atâţia ani, pentru că era mai mult decât incoruptibil: era de o onestitate rigidă, uneori fără contact cu realitatea. Mi-a mărturisit o dată că nu avea alt criteriu decât Regulamentul Vămilor, pe care nu-şi îngăduia să-l interpreteze, ci îl aplica ad litteram.
De la el am aflat că Stelian Mateescu fusese de curând internat, în ultimii ani, căzuse oarecum în mania religioasă, dar scrisese totuşi, spunea Mircea, câteva nuvele extraordinare. Apoi, pe neaşteptate, a izbucnit: a venit într-o seară la Mircea, a scos de sub palton un cuţit mare, de bucătărie, şi s-a repezit la el să-l înjunghie. Plănuise să-şi asasineze cei mai buni prieteni – ca să-i apere, pare-se, de ispitele Diavolului.
[...]
În afară de Nae Ionescu, Mircea era singurul cu care discutam pe îndelete filosofia indiană. Îl interesau mai ales soteriologia şi estetica. Cum avea o memorie prodigioasă, îşi însuşise repede întreaga terminologie tehnică. Ceilalţi prieteni îl ascultau uluiţi, când mă întrerupea ca să adauge un detaliu sau să precizeze o expresie. Cum avea timp de toate, nu numai că-mi citea foiletoanele din „Cuvântul”, dar asculta şi conferinţele pe care începusem să le ţin la Radio.”

Statuia lui Ion Heliade Radulescu din București a fost realizată din marmură de Ettore Ferrari și dezvelită la 21 noiembrie 1880, la numai nouă ani de la moartea fondatorului Academiei Române.

Amplasată în Piața Universității din București (pe atunci Piața Academiei), îl reprezintă pe Ion Heliade Rădulescu privind spre Palatul Universității într-o atitudine caracteristică oratorilor, cu capul ușor aplecat înainte ținând o carte în mâna stângă, mâna dreaptă și fața descriu discuția pe care o poartă peste veacuri cu trecătorii.

După ce s-a ridicat acest monument, Alexandru Vlahuță a scris în cinstea statuii o poezie în spiritul romantic al epocii și care se încheia astfel:

„Ah, ridică-ți, bard ilustru, din a vremii adâncime
Fruntea-ți plină de lumină și privește din trecut
Cum te-adoră viitorul, fiii tăi cum au făcut
Într-o marmură eternă umbra-ți sfântă să se-nchege
Și cum astăzi ți se-nchină și te-admiră codrul-rege!”

Sursa: Wikipedia RO / Foto: Alex Vega

Unul dintre cele mai spectaculoase și moderne localuri ale Bucureștiului interbelic, un bar american dotat cu automate (vending machines) care ofereau sendvișuri, băuturi, prăjituri, țigări, funcționa pe bază de jetoane, o noutate absolută pentru epocă; deschis în 1930, a devenit rapid un fenomen urban.

Fațada era puternic vitrată, cu reclame luminoase verticale și orizontale, o combinație între modernism Art Deco și elementele eclectice ale clădirii vechi, iar interiorul decorat cu marmură, sticlă colorată iluminată, mese de cristal, nichel lucios.

Bufetul Automat era un loc frecventat de scriitori și artiști interbelici (Eugen Ionescu, Mircea Eliade) și simboliza fascinația Bucureștiului pentru America: jazz, neon, modernitate, consum rapid, reprezentând mai degrabă un spectacol urban decât o afacere profitabilă.

Sursa: b365.ro
Foto: Colecția arh. Mădălin Ghigeanu

Luna decembrie 1933 aduce tensiuni majore, Nae Ionescu atacă deschis politica regală și dizolvarea Gărzii de Fier, îl cunoaște pe Codreanu și își exprimă public poziția. Asasinarea lui I. Gh. Duca în seara de dinaintea Revelionului schimbă totul, „Cuvântul” este suspendat, iar Nae Ionescu este arestat, marcând o ruptură politică și morală pentru întregul grup intelectual din jurul său:

„Decembrie 1933 a fost, pentru întreg grupul nostru, o lună de tensiuni. Nae Ionescu nu-şi mai ascundea acum făţişa ostilitate faţă de politica regală. Într-o serie de articole, se împotrivise guvernului Duca şi atrăgea atenţia asupra riscurilor pe care le comporta dizolvarea „Gărzii de Fier”, act pe care el îl socotea nu numai ilegal, dar şi inutil. Pentru că, spunea, ori e vorba de o mişcare artificială, fără rădăcini în viaţa publică românească, şi atunci interzicerea era inutilă, pentru că tot va dispărea de la sine; ori, dimpotrivă, mişcarea e autentică, puternică şi în creştere, şi atunci nu va putea fi anihilată printr-o decizie ministerială. În cursul toamnei, Nae Ionescu îl cunoscuse pe Codreanu şi se dusese să-l vadă la Casa Verde. Îl impresionase faptul că se făcuse ceva, în cazul acesta o casă. Îi mărturisise asta lui Codreanu, şi când acesta răspunsese că şi el, Nae Ionescu, făcuse atâtea lucruri, Profesorul l-a întrerupt: „Nu, tot ce-am făcut până acum sunt doi băieţi. Nu e mult, dar tot e ceva. Restul n-am făcut eu: în politică, eu doar am grădinărit, am smuls buruienile şi am udat arborii, florile, legumele. Dar fructele nu le-am făcut eu. Le-am ajutat doar să crească, le-am apărat de neghină.” În anul acela, petreceam revelionul la Ionel Jianu. Dar, cu o seară mai înainte, I. Gh. Duca fusese asasinat pe peronul gării din Sinaia. Deşi Ionel Jianu şi-a rugat oaspeţii să nu discute politică, în noaptea aceea n-am făcut decât asta. De-abia a doua zi mi-am dat seama de consecinţele atentatului. „Cuvântul” fusese suspendat, şi Nae Ionescu arestat.”

Sinaia este poarta de acces pentru numeroasele excursii de cercetaș sau cu grupul de prieteni:

„Curând după ce am devenit cercetaş, am încercat să-l conving pe Mărculescu să vină cu noi în excursii. A acceptat cu oarecare reluctanţă, căci era prin excelenţă orăşean şi Natura îl lăsa indiferent. Într-o vacanţă de Paşti, am luat trenul până la Sinaia şi de acolo am pornit spre cabana de la Schitul Ialomicioara. Dar, înainte de a ajunge bine la Pietrele Arse, timpul s-a schimbat brusc, a început să ningă şi curând s-a pornit viscolul. Eram vreo cinci-şase băieţi, toţi îmbrăcaţi în haine de primăvară. Mărculescu venise chiar cu pantofi de pânză albă. Plecasem din Sinaia destul de târziu, şi din cauza viscolului am rătăcit drumul. Nu mai ştiu câte ore am mers aşa, oarecum la întâmplare, prin zăpadă. Se făcuse de mult întuneric, când am dat peste o cabană, pe care o foloseau, probabil, în timpul verii, lucrătorii de la o întreprindere forestieră. Am spart lacătul şi am intrat. Am aprins focul, am pregătit ceai şi l-am băut cu mult rom, înveselindu-ne. Viscolul se învrăjbise, dar nu ne mai păsa – deşi abia a doua zi am putut deschide uşa şi, ca să putem traversa troienele fără să ne afundăm, ne-am legat de tălpi scânduri scurte prinse în cruce.”

O rătăcire prin viscol îi împinge pe băieți într-o cabană părăsită, unde aventura se schimbă brusc în responsabilitate când doi lucrători le lasă în grijă un trup ce urmează să fie preluat de jandarmeria din Sinaia — o noapte în care muntele le arată că jocul are reguli serioase:

„Eram vreo cinci-şase băieţi, toţi îmbrăcaţi în haine de primăvară. Mărculescu venise chiar cu pantofi de pânză albă. Plecasem din Sinaia destul de târziu, şi din cauza viscolului am rătăcit drumul. Nu mai ştiu câte ore am mers aşa, oarecum la întâmplare, prin zăpadă. Se făcuse de mult întuneric, când am dat peste o cabană, pe care o foloseau, probabil, în timpul verii, lucrătorii de la o întreprindere forestieră. Am spart lacătul şi am intrat. Am aprins focul, am pregătit ceai şi l-am băut cu mult rom, înveselindu-ne. Viscolul se învrăjbise, dar nu ne mai păsa – deşi abia a doua zi am putut deschide uşa şi, ca să putem traversa troienele fără să ne afundăm, ne-am legat de tălpi scânduri scurte prinse în cruce.
Adormisem, când ne-au trezit lovituri puternice în uşă. A trebuit să deschidem. Erau doi lucrători care purtau cu ei un mort, într-un fel de sanie improvizată. Îl aduceau de sus, de pe munte, şi, zărind dogoarea focului prin ferestruicile cabanei noastre, s-au oprit să ni-l încredinţeze nouă. Ei erau lucrători, trebuiau să fie dis-de-dimineaţă la fabrică. Dar ne-au asigurat că vor înştiinţa jandarmeria din Sinaia şi vor trimite să-l ridice.
„Dacă-l lăsăm în faţa uşii, îl mănâncă lupii până dimineață” - ne-a spus unul din ei, văzându-ne că ne codeam să-l primim.
L-au aşezat, învăluit într-o manta, chiar lângă uşă. Nu cred că vreunul din noi a mai dormit în noaptea aceea.”