Colegiul Național „Spiru Haret”

„Trebuie să ştiţi că Lixandru plecase din Bucureşti în toamna lui 1916 în retragere şi cînd s-a reîntors, în 1918, băiat de vreo şaisprezece-şaptesprezece ani, a intrat în clasa a VI-a, la Liceul „Spiru Haret", că dăduse cîteva clase în particular, la Iaşi.”

„Aici am protestat eu. I-am amintit că nu cunosc nici o elevă, afară de cele câteva din societatea noastră „Muza”. Vară-mea, unicul izvor de inspiraţie, a urmat câţiva ani la călugăriţe, dar se arată plictisită de câte ori o întreb asupra vieţii din pension.
Am acceptat, totuşi, să public la sfârşitul Romanului adolescentului miop un apel către elevele din cursul superior, prin care aş putea obţine „jurnale”, confesiuni şi amănunte. Cu acest material cules „sur le vif” aş putea compune volumul al doilea.
Intrând în curtea liceului, a trebuit să uităm Romanul şi să ne grăbim, ca să nu fim zăriţi de pedagogul cel nou. Am alergat pe coridor, am sărit treptele patru câte patru. în clasă, mi-am luat locul din banca I, iar Dinu s-a strecurat, liniştit, în fund.
[...]
Când sfârşisem de copiat de la un vecin cea dintâi şi cea mai uşoară dintre cele patru probleme grele, intră Vanciu. Mie îmi piere tot curajul când îi zăresc catalogul cu scoarţe negre şi en-tete alb. Vanciu saluta demn şi îngăduitor, sigur de evidenta lui superioritate şi de nenorocul nostru. De câte ori nu mi-am jurat eu, privindu-l cum intră, că voi studia pătimaş matematica numai ca să-i pot împotrivi aceeaşi privire senină şi sigură… în gând – dacă sunt ascultat – îmi bat joc de pântecul pe care încearcă să şi-l ascundă sub croiala vestei. Am aflat de mult că Vanciu e un Don Juan. Dacă aş fi femeie şi l-aş avea tot profesor de matematică, sunt sigur că nu i-aş putea rezista. Mă stăpâneşte cu glasul, cu calmul, cu ochii şi cu dezlegările problemelor. Mi-e ciudă că nu m-a pălmuit niciodată, ca să-l pot urî. îmi spune numai „cap de lemn” de câte ori greşesc semnele algebrice; şi „cap sec” de câte ori mă intimidez la tablă, fascinat de un desen geometric căruia trebuie să-i găsesc rost, valoare şi dezlegare.
[...]
Azi-dimineaţă s-au rânduit bănci în curtea liceului, s-a adus o catedră, câteva scaune şi o masă pe care s-au aşezat cărţile de premii. Băieţii se adunau grupuri, îmbrăcaţi de sărbătoare, cu feţele luminate, mai serioşi şi nerăbdători. Unii se apropiau pe furiş de masă şi-şi aruncau ochii pe cărţile cu numele premianţilor. Se întorceau, şi vestea se împrăştia printre bănci. Cel premiat, înroşindu-se, se prefăcea că nu crede.
— Nu-l ascultaţi… minte!
De fapt, însă, crezuse cel dintâi.
Băieţii cei mari din clasa a opta veniseră cu pălării de pai şi se simţeau datori să râdă şi să dispreţuiască. Turuiau binevoitor pe cei mici. Apoi priveau cu toţii pregătirile de lângă catedră şi masa cu cărţi, comentând figurile profesorilor. „Balaurul”, servitor păros, îşi plecase capul ca să audă poruncile domnului director. Un secretar aduse o coală scrisă cu numele premianţilor, ordonaţi alfabetic. Câţiva părinţi se aşezau timizi în băncile din faţă, salutând, zâmbind, profesorii.
[...]
A trecut aşa aproape un sfert de ceas. Când ne pregăteam să ne ridicăm de la masă şi să mulţumim gazdei, cei doi apărură, roşii şi cinici.
Comitetul s-a întrunit după plecarea membrilor. A doua zi de dimineaţă, la liceu, am aflat că Dinu, Petrişor, Saşa, Lia, Irina fuseseră excluşi din Societatea cultural-dramatică „Muza”.
Dinu a râs şi a vestit că va organiza la el acasă o Societate mai captivantă ca „Muza”. Robert, oricum, biruise.
[...]
Fănică a scris o „revistă”. Se numeşte Un liceu model şi se va juca la Sfântul Spiridon. De Sf. Spiridon se face întotdeauna serbare mare. Se ţine mai întâi o conferinţă, apoi cântă fanfara şi corul, apoi declamaţii. La sfârşit, jocuri şi gimnastică. Sf. Spiridon e o zi neuitată. în săptămâna aceea d-l director ne zâmbeşte binevoitor şi nu „ascultă”, şi J nici nu cere caietele cu cuvinte la germană, şi nici nu ne dă lecţii multe. Iar profesorii vin târziu în clasă.”