Jurnal

„Mă gândesc, însă, la primăvara care a trecut fără să mă rănească. Primăvara pe care am petrecut-o, toată, la bibliotecă. După-amiezi dulci şi înserări liniştite, ou cerul însângerat, care se coborau în bibliotecă, întristând. Şi eram acolo singur sau cu Marcu, şi vedeam perechi, şi vedeam studente, şi eu mă gândeam la facultate, şi mă gândeam la limba greacă pe care va trebui s-o învăţ şi care îmi va istovi ochii şi anii cei mai frumoşi…
Şi erau atâtea gânduri, şi simţeam atât în suflet, şi nu aveam cui să le destăinuiesc. Atunci poate sufeream mult, dar eu îmi spuneam că nu sutar, ci că aceasia e fericirea: singurătatea.
[...]
Am râs, l-am sărutat. Prietena Nişkăi era mică, fină, cu ochi mari şi limpezi, luminată, cu fruntea albă sfârşită sub părul strâns la ceafă. Am cunoscut-o la bibliotecă, în faţa unei colecţii de reviste filologice, alături de Bibi, care se gândea la Andrei. Aproape s-a roşit când mi s-a prezentat, în ziua filtrată prin ferestre reci, mi s-a părut cea mai firească şi mai autentică fecioară. Avea umeri cald arcuiţi, braţe albe, gesturi blajine. Fruntea şi ochii îi zâmbeau. Buzele ascultau întotdeauna.”

„Când a venit Marcu iar la şcoală, ne-a mărturisit că cei de acasă n-au aflat nimic, pentru că el pleca dimineaţa cu ghiozdanul şi citea romane în Cişmigiu până auzea sunând fabricile.
[...]
Sâmbăta mă întâlnesc din vreme cu Marcu. Şi ne alegem distracţiile după timpul liber şi după banii pe care îi avem. Sau mergem la cinematograf, sau ne cumpărăm caramele şi rătăcim prin Cişmigiu, discutând.”

„Îndemnat de Robert şi de Perri, aducând şi pe Dinu, am întâlnit în acea după-amiază patru fete în Parcul Carol.
În Parcul Carol se întâlnesc perechile de liceeni, aceasta se ştie. De aceea, eu m-am împotrivit mult. Mă stânjeneau privirile străinilor. Parcul era prea populat, chiar cu perechi. Iar noi – cu şepci de liceeni, lângă ele, cu uniformă – eram de-a dreptul suspecţi. Totuşi, acela a rămas locul de întâlnire.
Robert le cunoscuse. El mărturiseşte că fetele îi dădeau târcoale şi atunci, resemnat, le-a vorbit. Perri ne şopteşte că le-au „agăţat” amândoi într-o seară, pe bulevard. Robert era stânjenit şi le vorbea despre literatura franceză. Fetele au rămas fermecate.
[...]
Le-am întâlnit lângă Arene, pe o alee dosnică, zâmbind şi roşind. Ni s-au prezentat din vârful buzelor. Cu toate încercările de a se dovedi nevinovate, la prima aventură, lăsau aceeaşi impresie de ucenice dintr-un atelier de croitorie. Erau simplu îmbrăcate, cu obrajii pudraţi, cu părul atent presat, cu buzele timid înroşite. Am auzit acele adorabile fraze de început, cu ironii stupide, râs încurajator, cu gesturi. Fetele se arătau măgulite de tovărăşia noastră. Mergeam împreună, două fete şi doi băieţi. Nu ascultam decât pe Robert, care încerca să aprindă discuţia asupra iubirii şi femeii. Perri cocheta o vulgaritate impresionantă. Dinu vorbea rar, privind în ochi, fumând, aşteptând să farmece. Eu tăceam, cu un smoc aspru de păr roşu pe frunte.
[...]
Ne-am întâlnit toate perechile la cealaltă parte a Arenelor. Fetele se sărutaseră, se îmbrăţişaseră cu prietenii mei. Jean Victor era fericit. Dinu îşi făgăduise, poate, să revină. Ochii tuturor s-au oprit asupră-ne. Eu livid, ea plânsă. Cine ştie dacă nu ne invidiau…”

„8 decembrie.
Astăzi, fiindcă m-am vindecat, am ieşit să mă plimb. Încet, încet, tot certându-mi gândurile, ca şi ieri în pat, ajung la Arcul de Triumf de la Şosea. Măreţ, impunător, dar cu aspect zdrenţuros din cauza schelelor sale, aşteaptă cărăbănirea pulberei albe, care, hodoronc-tronc, l-a îmbrăcat aşa, fără nici un rost, pe el, al cărui ideal e „să fie de piatră”.
Stam şi, privindu-l, parcă „simţeam” cum fierbe de mânie colosul că… au încercat să-i schimbe fizionomia; căutând să-l îmbuneze pe el, făcut anume pentru măreţie. Adică nu merită o lecţie bună? Ba bine că nu? Dar se muncise el şi nu se putuse scăpa de albiturile de pe el, cu zbucium, rostogoli vreo două schele, dar apoi se resemna, bucurându-se de câte ori lucrătorii curăţau paraziţii cu lopata şi râzând din toată inima când copiii – albiturile – se lungeau, se micşorau şi-şi schimbau forma, şi picurau încet-încet în capul lucrătorilor de jos, care înjură atât gheaţa, cât şi soarele.”

„Eram pe malul lacului Herăstrău, ţinta cercetărilor mele. Până la încetineala ploii mă refugiai lângă poduleţ, cu care ocazie observai cu vădită părere de rău moartea tuturor insectelor capturate. Le pusesem într-un flacon cu sulfura de carbon, în care le ţineam anume pentru anatomie! Certându-mi distracţia păgubitoare, deşertai flaconul, fără a fi mângâiat de nădejdea că l-aş fi putut umple la loc. Dar… ce s-a făcut, s-a făcut.”

„Rezultatul a fost umplerea a două borcane cu crustacei, insecte şi larve acvatice pe care urma să le transport la locuinţa-mi din mansarda caselor din strada Melodiei nr. 1.
Fu destul de trist că vatmanul de la tramvai nu mă primi în vehiculul automat ce conducea, dat fiind ca argument principal cantitatea neobişnuită de loess galben ce transportam în pardesiu, precum şi aspectul himeric a două broaşte moi, ce se zbăteau între pereţii unui borcan de sticlă.
Nu mă descurajai şi mersei mai departe pe bulevard oferind o privelişte rară trecătorilor amatori de asemenea lucruri. Când ajunsei acasă, mama încuie uşa şi mă văzui silit să mă curăţ în mijlocul curţii, ne-scăpând bineînţeles din vedere recolta mea ştiinţifică.”

„Noaptea, Gara de Nord aştepta două trenuri, la amândouă se ataşaseră vagoane studenţeşti pentru congres. Pe peron, în restaurant, pe săli, pe coridoare, furnicau studenţi şi studente.
[...]
Mi-era teamă de ea, şi o doream. Surprinzându-mă dorind-o, eram umilit, mă mustram, mă insultam. Treceau câteva ceasuri şi iar mă descopeream aşteptând-o.
În dimineaţa festivalului a venit la gară, enervată de rolul pe care-l juca în piesă. Nu izbutise, încă, să şi-l înveţe. Cu Radu a băut patru coniacuri în restaurantul gării. Nu l-a lăsat să plătească.”

„Pe tavă erau adunate fructele tradiţionale. Băieţii s-au apropiat sfiicioşi şi au apucat cu mâinile ce au putut. Când am ajuns şi eu, nu mai erau pe tavă decât vreo cinci nuci şi o smochină. Le-am luat, mulţumind politicos doamnei.
Casierul ne-a vestit, lângă poartă:
— O sută de lei!
La o casă mare, de pe strada Batiștei, am găsit lanţul pus la uşă. La alta, s-a stins de asemenea lumina, cum am strigat noi, entuziaşti:
— Bună dimineaţa la Moş-Ajun!
Poprişan a luat atunci preşul de fier şi l-a târât prin toată curtea, zvârlindu-l peste gard.”

„Plecăm în grupuri. Filimon povesteşte anecdote şi băieţii râd zgomotos, ca să-i facă plăcere. În faţa porţii ne despărţim în trei cete. Băieţii mondeni se îndreaptă către Calea Victoriei.
Noi, actorii, nu ne îngrijim de lecţii.”

„8 ianuarie
— Ce-ţi mai fac gângăniile?
— Le-am dat dracului! Prietenul se uită uluit la mine.
— Glumeşti?
— Ba foarte serios!
— Şi filosofia?
— M-am plictisit şi am lăsat-o în voia Domnului.
— Nu mai spune, care va să zică, te-ai făcut şi tu „om”. Foarte bine, cât priveşte partea mea, te felicit. Mă duc să le spun băieţilor. La revedere!
Cu pas grăbit, amicul trecu bulevardul şi o coti la dreapta, pe lângă Biserica rusească, în timp ce eu mă-ndreptai să-mi iau o cravată, că de ailaltă râd şi curcile de ea, atât îi de roasă.
Pe drum mă-ntrebam cum de n-am văzut eu până acum viaţa cât de frumoasă e şi trăiam numai în visuri, care cel puţin n-aveau darul să mă înveselească? Cum am putut eu rezista atâtor aspecte pe care azi le doresc din tot sufletul, cum am putut suporta privirile care se opreau ironice pe caietele mele roase şi cârpăcite, pe gulerul meu neglijent şi pe şapca făcută fărâme? Mare dobitoc am fost! Şi pentru a suta oară, poate, repetai tare: bine că m-am deşteptat. Şi ca şi cum aceasta ar fi neutralizat orice pornire ideologică a minţii, mersei înainte fără nici un gând şi cu ochii-n patru, ca să mă bucur de atâtea frumuseţi ce mă înconjurau.”

„Suntem cu toţii buni prieteni. Adică ne spunem pe nume, ne înjurăm fără supărare, ne împrumutăm bani şi ne povestim „cuceririle”. Poprişan – care e bas şi locuieşte în mahalaua Floreasca – ne dă în fiecare seară amănunte inedite asupra unei femei care-l iubeşte. Poprişan afirmă că e „isterică”, şi noi îl ascultăm, pentru că aşa se obişnuieşte între buni prieteni.
Fănică se interesează de anumite localuri. Fănică e un băiat serios. După câte ştiu, n-a dorit niciodată aventuri cu femei „isterice”. El preferă să cheltuie săptămânal o anumită sumă şi să fie liniştit. Fănică el preocupat de chimie şi matematică, ceea ce revoltă pe Robert, care va fi în curând iubit de o prinţesă.”

Cella a deschis cartea lui Camil așa cum ai deschide o scrisoare de la omul pe care l-ai iubit cândva, cu nerăbdarea aceea care nu te lasă să mergi mai departe până nu afli ce scrie înăuntru:

„Cred că era în 1953, când, la Sinaia, într-o librărie, am dat peste o nouă ediție a romanului Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război. Emoție? După un sfert de veac? Am răsfoit cartea și am început să-i citesc prefața. Am continuat lectura pe drum și apoi pe prima bancă din parc. Se întunecase. Am reluat-o în camera mea care dădea pe terasa mare a Vilei Eminescu de pe Furnica. Am renunțat la masă și până în zori am recitit – pentru a câta oară? – romanul lui Camil.”

„Am auzit însă - și asta din prea multe locuri, ca să nu fie un sîmbure de adevăr- că au apărut și în Iași manifeste care cer populației să vină pe 14 decembrie, la ora 16, în Piața Unirii, pentru a manifesta împotriva regimului. Din alte surse, aflu că această manifestație ar trebui să fie numai o pregătire pentru alta - și mai mare! — programată pentru 30 decembrie. În fond, în RDG și în Cehoslovacia, tot prin manifestații s-au produs schimbările. N-am reu­șit să aflu dacă există și vreo organizație care revendică aceste acțiuni. De fapt, nici nu contează. Cel mai important este să se creeze o atmosferă și să dispară teama asta paralizantă. Mă întreb ce s-ar putea întîmpla în fond dacă mii de oameni s-ar aduna în Piața Unirii, pe 14, la aceeași oră? De fapt, aici e problema. Dacă nu există organizatori, nu s-ar întîmpla mare lucru. Ar putea oare mulțimea, odată adunată, să-și producă rapid organizatorii? În mod spontan, vreau să spun. Nu-mi dau seama. Oricum, cu toate «cozile» ce se țin după mine, am de gînd să merg pe 14 în Piață. În cel mai rău caz, ar putea să mă aresteze «la propriu», considerîndu-mă printre organizatori. Deși nu sînt. Nici nu aș fi avut cum, cu toată paza asta și cu lipsa mea de experiență în acest domeniu. Dar ei ar putea să profite de situație ca să mă aresteze. Ei și? Nu puteau ei să mă aresteze «la propriu» încă de la începutul lui octombrie? Ba da. Nu mi-am asumat acest risc? Ba da. În interiorul meu, mi-am asumat chiar mai mult. Nu mă consider eu un om mort, iar fiecare zi e de fapt o zi în plus?”

„Am dat și eu nervos din mînă și-am luat-o, pe Ralet, spre Casa Topîrceanu. Și de-abia acum a început infernul. Cînd mai aveam cîțiva metri pînă acolo, o mașină a oprit brusc, la cîțiva centimetri de picioarele mele, în spate. Un tip brunet, uscățiv, a scos capul pe geam și-a început să urle la mine: «du-te acasă, du-te acasă!». În mînă avea un baston de cauciuc mai lung decît cele pe care le poartă milițienii. Am început să mă cert cu el. I-am spus că niciodată nu mi-a plăcut să-mi facă altcineva programul, că am chef să mă plimb ș.a.m.d. Bineînțeles că i-am cerut să se legitimeze să văd și eu cine dorește să-mi facă programul de plimbări și stat în casă. A agitat bastonul spunînd «asta e legitimația mea», apoi cu cealaltă mînă mi-a arătat ceva de metal - am crezut că e un lanț, dar era o pereche de cătușe. Nu m-am putut abține și l-am întrebat dacă la nevastă și la femei se legitimează tot cu bulanul de cauciuc. În acest moment - se pare - am atins un punct sensibil.”

„Ce s-ar întîmpla dacă mi-ar confisca acest caiet? În fond, cînd am fost cu ai mei colegi de slujbă în Grădina Botanică, mi-au dispărut scrisorile din geantă. Cum e scris în „cheie”, cu prescurtări, inițiale inverse ș.a.m.d., în principiu ar trebui să nu se întîmple nimic, pentru că n-ar reuși să înțeleagă nimic. Chiar și eu fac eforturi enorme ca să înțeleg tot ce-am scris aici. Bun. Dar dacă, odată furat caietul, m-ar confisca și pe mine ca să-l descifrez? Dacă s-ar decide să facă toate eforturile ca să mă convingă să-l descifrez? Cu alte cuvinte, aș putea rezista la o anchetă prelungită, la amenințări și tortură? Nu știu, acesta e adevărul. Habar n-am care e limita rezistenței mele. Știu un singur lucru - că sînt încăpățînat, că nu-mi place să fiu obligat să fac ceva. Dar aș reuși să rezist și la presiuni pe care nu reușesc să mi le imaginez? Nu știu. Știu că aș încerca să nu mă las strivit psihologic, chiar cu riscul deteriorării fizice. Pînă la ce limită? Doar bunul Dumnezeu o știe. Eu nu. Mi-e teamă de un lucru - să nu mă las influențat în scrierea acestor cuvinte de gîndul că ar putea fi confiscate. Trebuie să le scriu ca și cum confiscarea ar fi imposibilă. Să-mi imaginez, deci, că ele ar lua foc instantaneu dacă o mînă străină le-ar atinge.”

„Astăzi, la magazinul de carne de la Hala Centrală, chiar era carne. Pachete cu mușchi de porc și de vită, fără grăsime, fără oase. Ceva ce n-am văzut în magazine de vreo două cincinale. Erau mai bine de o sută de oameni la coadă, iar eu am făcut ceea ce nu fac de obicei. M-am instalat la coadă. Aveam revistele literare la mine și mi-am spus că le pot citi cît stau acolo. Numai că, cu vreo zece oameni înainte de a ajunge să cumpăr, s-au terminat toate pachetele. Îmi venea să urlu, să organizez o revoltă publică, să sparg totul. Bineînțeles că n-am făcut nimic din toate acestea. Am strîns ghem revolta în mine și am plecat către casă. Pe drum, am simțit cum amețesc și cum îmi amorțește mîna stîngă. M-am așezat pe o bancă în parcul din Podu Roş și m-am calmat încet, încet. E ultima coadă la care mă mai instalez.”

„În seara asta, după ce-am ieșit de la librăria din Podu Roş - îl căutam pe Spineanu, dar nu era la slujbă -, am avut parte de un incident ciudat. O mașină pe care scria «școala», care, după cîte am dedus ulterior, stătea pe Splai Bahlui, a pornit cînd am început eu să traversez, iar cînd am ajuns în mijlocul străzii, a forțat spre mine, evitîndu-mă, cum se spune, în ultima clipă. Mă îndoiesc că a fost o întîmplare. De altfel, cîțiva trecători au strigat: «Îs nebuni ?» Nu știu dacă sînt nebuni, dar nu-mi dau seama exact ce urmăresc. Să mă intimideze? Să mă avertizeze că nu e bine să mă plimb singur pe stradă? Să-mi arate că sînt «pe urmele mele»? Dar de asta nici nu m-aș fi îndoit! Măcar atîta lucru îmi trecea și mie prin cap.”