Jurnal

„Am plecat târziu din Cişmigiu. Acum, când scriu, nu se mai aude nici un tramvai electric pe bulevard. Nu mi-e somn. Mi-e cald. Şi nu sunt mulţumit.Eu ştiu ce se petrece cu mine: sunt un sentimental. Zadarnic încerc să mă ascund. Sunt sentimental ca orice alt adolescent. Pentru că, altminteri, n-aş fi acum întristat. N-am nici un motiv să fiu întristat.[...] Ar trebui să fac altceva. Ar trebui să-mi caut frânghia şi să mă biciuiesc. Pentru că sunt imbecil. Pentru că îmi pierd timpul rătăcind prin Cişmigiu şi mi-l pierd acum visând Margarete iluminate, cu ochii înălţaţi spre cer, cu mâinile încrucişate pe piept.
[...]
Azi-dimineaţă pornisem melancolic spre şcoală. înfrunziseră toţi castanii şi era senin, iar eu nu aveam nici o problemă scrisă. Mă gândeam: ar trebui să fug în Cişmigiu. Dar geanta m-ar fi umilit. Şi apoi, mi-ar fi fost tot timpul teamă să nu fiu văzut de vreun profesor.
[...]
Dar socotelile cu adolescenţa mea le voi face. Şi câtă amărăciune îmi va întuneca sufletul, şi câte răni se vor deschide... îmi voi aminti nopţile pe care le încep în Cişmigiu, invidiind fericirile altora, privindu-mi paşii goi şi trişti pe alei.”

„La anticar (acest anticar se afla într-o mică piaţă nu departe de Cheiul Gârlei, într-un mic pavilion numit Casa anticarilor, erau vreo şase, nici acum nu ştiu cum îi zice, un oraş nu-l cunoşti bine nici dacă locuieşti în el zeci de ani) întâlnesc într-o zi, pe cine? Diaconescu! Era un ins mic de statură, totdeauna bine îmbrăcat, matur înainte de vreme, destinat unui viitor strălucit... Ce căuta el la Casa anticarilor?
[...]
La Casa anticarilor, singurul loc la care reveneam neîncetat, deşi acum nu mai aveam bani să citesc cărţi, privirea îmi căzu într-o zi pe un titlu: Cum am cucerit viaţa de Georgescu Delafras. I-am cerut voie anticarului meu s-o citesc chiar acolo; şi în câteva ore am sorbit-o.”

Aici a locuit între 1950 și 1982 scriitorul Radu Petrescu. 

„Am intrat la Facultatea de Filologie din București în 1974 și, pentru mine, cel puțin, ăla a fost cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat în viață. Era pentru prima dată când întâlneam oameni cu preocupări comune – și cu nesiguranțe aidoma, doldora. Traian T. Coșovei, Alexandru Mușina, Nino Stratan, Romulus Bucur, Mariana Marin, Bogdan Ghiu, Mircea Cărtărescu (îi enumăr în ordinea apariției), Radu Călin Cristea… Profii – tot unul și unul, de la Immanuel (Kant) Vasiliu, Paul Cornea, Cezar Tabarcea, Alexandru Sincu, Nicolae Manolescu, Florin Manolescu, Alexandru Tudorică (plecăciune acestui profesor dăruit, ironic, profesionist și modest) – toți munceau de mama focului să ne scoată din cap schemele scolastice și să ne bage în inima și în mecanismele subtile ale literaturii.”

Locul în care Nora Iuga tăriește de peste 60 de ani, care dă și titlul minunatului său jurnal neterminat „Titan. Apartamentul 290”. 

„Cred că v‑am mai spus că locuiesc pe Liviu Rebreanu, la numărul 29. În Titan, apartamentul 290.”

„Nu știu cine sună acum la interfon, în blocul în care locuiesc de mai bine de 60 de ani... și mă întrerupe!”

„Da. Eu nu știam că merg spre Jilava, atunci nu știau unde mă duceau. Puteam să mă duc și în Siberia. La un moment dat, mă loveam de toți pereții celulei. Eram de data asta într-o de-aia de o persoană. Drumul spre Jilava era plin de hârtoape. [...]  După un timp m-au scos și m-au băgat în cameră cu celelalte deținute. Atunci am aflat că sunt în Jilava, pentru că auzisem de Văcărești, auzisem de Gherla, de Canal, dar habar nu aveam că există Jilava pe lume.”

Pe Câmpineanu locuia Camil Petrescu în perioada în care Cella Serghi a avut o relație afectiv intelectuală cu scriitorul, între 1927-1936 și, în aceeași clădire, locul unde se țineau întîlnirile cenaclului Sburătorul. „De câte ori urcam scările care duceau la mansarda lui Camil, pe Câmpineanu, mă opream o clipă în fața ușii care, de zece ani, așteptam să se deschidă.”

Pe strada Sfântul Constantin, lângă Cișmigiu au locuit și creat mai mulți dintre scriitorii ai perioadei interbelice și membri ai cenaclului Sburătorul. La numărul 13A au locuit Theodor Mănescu, scriitoarea Ticu Archip și criticul de artă Petre Oprea. 
Despre casa scriitoarei Ticu Archip Cella Serghi scrie: „Casa ei era ea. Adunase  icoane multe și vechi, covoare valoroase. Tablouri, vase japoneze, Galle-uri enorme, cărți bine alese și frumos legate. Am întâlnit acolo scriitori, critici, oameni de cultură și de artă.”
Mai sus pe stradă la numarul 31A este casa lui Felix Aderca și a Sandei Movilă și chiar peste drum se mută însăși Cella Serghi, la nr 24, după cum avea să noteze în memorii: „Am urcat două etaje ale unei case vechi, pe strada Sf Constantin , in apropierea Cișmigiului, fără să știu că peste cinci ani mă voi muta peste drum.”

„Aici am protestat eu. I-am amintit că nu cunosc nici o elevă, afară de cele câteva din societatea noastră „Muza”. Vară-mea, unicul izvor de inspiraţie, a urmat câţiva ani la călugăriţe, dar se arată plictisită de câte ori o întreb asupra vieţii din pension.
Am acceptat, totuşi, să public la sfârşitul Romanului adolescentului miop un apel către elevele din cursul superior, prin care aş putea obţine „jurnale”, confesiuni şi amănunte. Cu acest material cules „sur le vif” aş putea compune volumul al doilea.
Intrând în curtea liceului, a trebuit să uităm Romanul şi să ne grăbim, ca să nu fim zăriţi de pedagogul cel nou. Am alergat pe coridor, am sărit treptele patru câte patru. în clasă, mi-am luat locul din banca I, iar Dinu s-a strecurat, liniştit, în fund.
[...]
Când sfârşisem de copiat de la un vecin cea dintâi şi cea mai uşoară dintre cele patru probleme grele, intră Vanciu. Mie îmi piere tot curajul când îi zăresc catalogul cu scoarţe negre şi en-tete alb. Vanciu saluta demn şi îngăduitor, sigur de evidenta lui superioritate şi de nenorocul nostru. De câte ori nu mi-am jurat eu, privindu-l cum intră, că voi studia pătimaş matematica numai ca să-i pot împotrivi aceeaşi privire senină şi sigură… în gând – dacă sunt ascultat – îmi bat joc de pântecul pe care încearcă să şi-l ascundă sub croiala vestei. Am aflat de mult că Vanciu e un Don Juan. Dacă aş fi femeie şi l-aş avea tot profesor de matematică, sunt sigur că nu i-aş putea rezista. Mă stăpâneşte cu glasul, cu calmul, cu ochii şi cu dezlegările problemelor. Mi-e ciudă că nu m-a pălmuit niciodată, ca să-l pot urî. îmi spune numai „cap de lemn” de câte ori greşesc semnele algebrice; şi „cap sec” de câte ori mă intimidez la tablă, fascinat de un desen geometric căruia trebuie să-i găsesc rost, valoare şi dezlegare.
[...]
Azi-dimineaţă s-au rânduit bănci în curtea liceului, s-a adus o catedră, câteva scaune şi o masă pe care s-au aşezat cărţile de premii. Băieţii se adunau grupuri, îmbrăcaţi de sărbătoare, cu feţele luminate, mai serioşi şi nerăbdători. Unii se apropiau pe furiş de masă şi-şi aruncau ochii pe cărţile cu numele premianţilor. Se întorceau, şi vestea se împrăştia printre bănci. Cel premiat, înroşindu-se, se prefăcea că nu crede.
— Nu-l ascultaţi… minte!
De fapt, însă, crezuse cel dintâi.
Băieţii cei mari din clasa a opta veniseră cu pălării de pai şi se simţeau datori să râdă şi să dispreţuiască. Turuiau binevoitor pe cei mici. Apoi priveau cu toţii pregătirile de lângă catedră şi masa cu cărţi, comentând figurile profesorilor. „Balaurul”, servitor păros, îşi plecase capul ca să audă poruncile domnului director. Un secretar aduse o coală scrisă cu numele premianţilor, ordonaţi alfabetic. Câţiva părinţi se aşezau timizi în băncile din faţă, salutând, zâmbind, profesorii.
[...]
A trecut aşa aproape un sfert de ceas. Când ne pregăteam să ne ridicăm de la masă şi să mulţumim gazdei, cei doi apărură, roşii şi cinici.
Comitetul s-a întrunit după plecarea membrilor. A doua zi de dimineaţă, la liceu, am aflat că Dinu, Petrişor, Saşa, Lia, Irina fuseseră excluşi din Societatea cultural-dramatică „Muza”.
Dinu a râs şi a vestit că va organiza la el acasă o Societate mai captivantă ca „Muza”. Robert, oricum, biruise.
[...]
Fănică a scris o „revistă”. Se numeşte Un liceu model şi se va juca la Sfântul Spiridon. De Sf. Spiridon se face întotdeauna serbare mare. Se ţine mai întâi o conferinţă, apoi cântă fanfara şi corul, apoi declamaţii. La sfârşit, jocuri şi gimnastică. Sf. Spiridon e o zi neuitată. în săptămâna aceea d-l director ne zâmbeşte binevoitor şi nu „ascultă”, şi J nici nu cere caietele cu cuvinte la germană, şi nici nu ne dă lecţii multe. Iar profesorii vin târziu în clasă.”

„…Ploua, ploua. Eu îmi cumpărasem cărţi multe după bacalaureat. În mansardă, singur, citeam. „Cea dintâi toamnă” gândeam eu. Şi zâmbeam.
…Cel dintâi curs, în amfiteatrul „Maiorescu”, ascultat lângă fereastră, înciudat de amurgul prea sângeriu şi de mâna vecinei mele, prea albă, prea caldă… Jos, pe bulevard, treceau oameni care nu ne cunoşteau profesorii. Gândul acesta stupid mă împiedica să înţeleg elogiul filosofiei ca supremă încoronare a activităţii pământenilor. Domnul vorbea rar, clar, obositor de clar şi de rar. La sfârşitul orei, duduile îşi potoleau enervarea închizând şi deschizând genţi suspecte. Erau şi dudui care luau note. Aveau urechile mari, părul adunat sălbatec deasupra cefei palide. Zăream tineri cu atitudini de gânditori la congres. Frunţile descoperite, sprâncenele încruntate, obrajii rezemaţi în pumn.”