Mircea Cărtărescu

„Pe când eram mult mai tânãr mã îndrãgostisem de Natalie Wood

(chiar şi acum cred cã dintre toate actriţele

ea meritã cel mai mult dragostea mea)

Îmi dau o notã bunã

cã nu m-am amorezat de B.B. sau, Doamne fereşte, de Marilyn.

ruşinea asta n-am pãţit-o.

Dar Natalie Wood e foarte onorabil.

O iubeam pe Natalie Wood,

ne plimbam serile împreunã în zona Tunari-Dorobanţi-Dionisie Lupu,

o ţineam dupã umãr iar ea mã ţinea dupã mijloc

mai ales toamna era foarte frumos.

Nu-i pãsa cã eram în uniformã de liceu.

„Mircea, îmi spunea, Mircea,

eşti minunat,

eşti tot ce o intelectualã şi-ar putea dori.“

„Şi tu, pisicuţo, eşti minunatã.“

Umblam printre frunzele veştede, nimeni nu ne-nţelegea,

eram prea sensibili, prea diferiţi…

„Natalie, îi spuneam,

o, Natalie, Natalie, Natalie

ce frumos este numele tãu…ştii, Natalie,

acum nu sunt nimic,

pe când tu eşti celebrã, ai o filmografie în spate,

dar am sã muncesc, Natalie, ai sã vezi,

am sã câştig bani…“

Şi serile de toamnã erau aşa triste

şi ochii mari ai frumoasei mele aşa adânci…

Apoi a-nceput sã fulguiascã

şi tramvaiele fãceau flacãrã verde la contactul cu firele ude

trecuserã ani,

aveam deja glorie, banişi femei

publicasem la Paris şi la Chicago

mã mai duceam la „Cantemir“ doar din obişnuinţã, din sentimentalism.

Serile mã aştepta Natalie

la poarta liceului, în minusculul ei Porsche

cu care ne-nvârteam extrem de încet pe strada Profetului pe caporal Troncea

şi iar pe Viitor.

Ţin minte cã într-o searã

a oprit maşina lângã trotuar

şi-a aprins o ţigare în întuneric,şi cu vocea ei senzualã

(dar rãguşitãşi îndureratã atunci)

mi-a mãrturisit cã mã înşelase cu un bãrbat. „Mircea, trebuia,

trebuia sã îţi spun,

n-am fi putut continua altfel. Ştii,

n-am vrut nici o clipã sã mã culc cu Robert

dar e atât de insistent… blonzii ãştia-s cumpliţi…

dar crede-mã, Mircea, crede-mã cã tot tu rãmâi cel mai bun…“

Am iertat-o.

Ce nu se iartã unei depravate

se iartã unei femei superioare.

„Înşalã-mã cu fapta, dar nu cu gândul“, atât i-am spus.

Apoi am plecat în armatã.

La Cristi Teodorescu venea aproape sãptãmânal Daniela.

La Mera venea actuala lui soţie.

Pânãşi lui Romulus i-a venit o datã cineva.

Natalie nu m-a vizitat niciodatã.

Duminicile stãteam ca un pãcãlici la corpul de gardã

şi priveam cum alţii îşi sãrutã iubitele,

cum le apucã mânuţele peste masã…

La curãţitul armamentului citeam pe furiş „Cinema“,

decupam tot ce era despre ea, despre Ea.

Zece ani n-am maiştiut nimic despre ea. Viaţa ne-a despãrţit.

Când, acum vreo sãptãmânã, cãutând benzi de magnetofon,

pe cine vãd la „Discul de cristal“, pe lângã Lipscani?

Natalie, Natalie era din nou în România!

Dar cât de îmbãtrânitã… N-am vrut sã-i vorbesc

şi am plecat înainte sã mã vadã (afarã o aştepta

spãlãcitul de Redford, cu Cadillacul)

Nu, supele reîncãlzite sunt fade.

Nu, Natalie,

ai ales, de-acum mergi pe drumul tãu.

Şi totuşi de ce, când m-am întors la vilã,

cele 17 camere mi s-au pãrut goale?

Prin geamul îngheţat mi-am privit multã vreme piscina

în care plutea o frunzã moartã…”

„într-o zi chiuveta căzu în dragoste
iubi o mică stea galbenă din colțul geamului de la bucătărie
se confesă mușamalei și borcanului de muștar
se plânse tacâmurilor ude.
în altă zi chiuveta își mărturisi dragostea:
- stea mică, nu scânteia peste fabrica de pâine și moara dâmbovița
dă-te jos, căci ele nu au nevoie de tine
ele au la subsol centrale electrice și sunt pline de becuri
te risipești punându-ți auriul pe acoperișuri
și paratrăznete.
stea mică, nichelul meu te dorește, sifonul meu a bolborosit
tot felul de cântece pentru tine, cum se pricepe și el
vasele cu resturi de conservă de pește
te-au și îndrăgit.
vino, și ai să scânteiezi toată noaptea deasupra regatului de linoleum
crăiasă a gândacilor de bucătărie.

dar, vai! steaua galbenă nu a răspuns acestei chemări
căci ea iubea o strecurătoare de supă
din casa unui contabil din pomerania
și noapte de noapte se chinuia sorbind-o din ochi.
așa că într-un târziu chiuveta începu să-și pună întrebări cu privire la sensul existenței și obiectivitatea ei
și într-un foarte târziu îi făcu o propunere mușamalei.
... cândva în jocul dragostei m-am implicat și eu,
eu, gaura din perdea, care v-am spus această poveste.
am iubit o superbă dacie crem pe care nu am văzut-o decât o dată...
dar, ce să mai vorbim, acum am copii preșcolari
și tot ce a fost mi se pare un vis.”

„Legenda spune că lectorul Nicolae Manolescu avea o nevoie disperată să-și întregească norma didactică universitară. Pe vremea aia, lectorii și asistenții trebuia să facă cursuri cu străinii, chit că voiau, chit că nu le convenea. Nu te jucai cu norma didactică. Și nici cu partidul. Așa că Manolescu a fost chemat la decanat și i s-a trasat sarcină: „Bei, Grigore, aghiasmă?” A băut, mai ales că ne cam cunoștea – e drept, cam de departe. Locul acțiunii, Casa studenților Grigore Preoteasa, etajul doi. Timpul acțiunii, ora 19. S-au adunat voinicii, cu mic, cu mare. Nu mai țin minte cine a citit atunci, dar, câteva zile mai târziu, aveam să ne amintim toți că unul dintre versuri suna cam așa: „Uriașul se cutremură”. Vizionare versuri! O zi mai târziu, zeci de clădiri aveau să se prăbușească. 
„Grigore Preoteasa” avea să rămână, însă, locul de întâlnire al poeților bucureșteni și, nițel mai târziu, al tuturor poeților români din generația de care v-am vorbit. [...] V-am spus că nu îi găsisem nume, oricât ne-am dat cu capul de pereți. Așa că a rămas fără, adică Cenaclul de luni. Și uite că, după 42 de ani, ăsta a fost numele cel mai bun.”

„Am intrat la Facultatea de Filologie din București în 1974 și, pentru mine, cel puțin, ăla a fost cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat în viață. Era pentru prima dată când întâlneam oameni cu preocupări comune – și cu nesiguranțe aidoma, doldora. Traian T. Coșovei, Alexandru Mușina, Nino Stratan, Romulus Bucur, Mariana Marin, Bogdan Ghiu, Mircea Cărtărescu (îi enumăr în ordinea apariției), Radu Călin Cristea… Profii – tot unul și unul, de la Immanuel (Kant) Vasiliu, Paul Cornea, Cezar Tabarcea, Alexandru Sincu, Nicolae Manolescu, Florin Manolescu, Alexandru Tudorică (plecăciune acestui profesor dăruit, ironic, profesionist și modest) – toți munceau de mama focului să ne scoată din cap schemele scolastice și să ne bage în inima și în mecanismele subtile ale literaturii.”

„[...] Radu Călin Cristea, proaspăt angajat la Muzeul CFR, de pe Griviței, lângă Gara de Nord, a învârtit așa bine limba-n gură, că șefa lui, tovarășa Pungan, directoarea și soția ministrului Pungan, a acceptat să organizeze cenaclul Rapid. Radu îi vânturase prin fața ochilor toate minunățiile. Vor veni somitățile literaturii române (și au venit), va veni poporul dornic de poezie, adică noi, ultimii dintre oameni (asta nu i-a mai spus-o – și am venit), se vor înregistra ședințele pe video recorder, va fi bine. Țin minte și acum fragmente din deschiderea de odinioară. Ioana Crăciunescu a coborât dintr-un vagon de epocă, a fost cu dichis. Dar ce folos? Cînd drumul spre iad e pavat cu bune intenții, e scris în stele ca la capăt să te aștepte Ucigă-l toaca. Șapte ședințe, atât a ținut. Trebuie spus că lângă video recorder erau și niște băieți cu ochi albaștri care nu pricepeau neam. Și tot am citit, că ne ardea buza, dar, ce să vezi. Într-a șaptea ședință, la discuții, se ridică unul deștept ca noaptea și zice: „Ce Cenaclu Rapid? Toți știm că ăsta e Cenaclul de Luni.” S-a lăsat o tăcere și o gheață-n spinări… Am sărit ca la un semn. „Nu-i adevărat!” „Ăsta e un proiect cultural!” „Nu avem nici o treabă, ce nu e clar?” Ba, din clipa aia, a fost totul clar, tovarășa Pungan l-a săpunit zdravăn pe Călin și cenaclului i s-a pus cruce. Greu. Foarte greu. Ce era de făcut?”

Mircea, naratorul din Orbitor, evocă aminitirile aproape organice ale copilăriei timpurii și locurile unde a trăit, în Cartierul Floreasca: „[...] celelalte vieţi anterioare-ale larvei sifonofore care am fost de la naştere la doi ani şi jumătate (în Silistra), de-atunci până la trei ani (în blocul de lângă garajul Floreasca) şi-apoi în vila de pe Puccini, fiinţe cu un creier dezvoltat altfel, cu conexiuni altfel încrucişate, în care imaginile erau mai curând emoţii şi pofte.
[...]
Ne mutaserăm „la bloc”, în Floreasca, lângă garajul de autobuze. Faptul că stăteam la etajul patru şi că aveam două camere plus bucătărie şi baie făcea ca totul să ni se pară un vis de neînţeles. Nu nimeream niciodată camera în care aş fi vrut să intru, de parcă ar fi fost o sută. Mă rătăceam pe micul culoar ce ducea din bucătărie în camera mea. Baia se afla între cele două camere principale, ceea ce complica şi mai mult totul.
[...]
Într-o dimineaţă de la sfârşitul lui august am lăsat în urmă pentru ultima oară, ca pe-un aisberg, vila galbenă din Floreasca, unde locuisem timp de trei ani, şi-am luat-o, de mână cu mama, pe stradelele liniştite-ale cartierului, trecând pe lângă alimentara din capătul străzii noastre, unde mă trimiteau să cumpăr câte ceva cu bani potriviţi, prin faţa frizeriei unde mă rătăcisem cândva şi urlasem până la- nvineţire, am luat nişte maşini şi, răscolind zone de neînţeles ale oraşului, am ajuns în faţa unei enorme zidiri.
[...]
Era deja septembrie şi săptămâna următoare au venit pe neaşteptate ploi, furtuni şi chiar lapoviţă. Mama nu mai avea serviciu, şi am început să simţim asta curând. Mâncam iarăşi prost, mă săturasem de marmeladă şi macaroane. De altfel, de-atunci mama n-a mai lucrat niciodată. După cea mai lungă şi tristă toamnă de care-mi aduc aminte, prin noiembrie ne-am mutat "la vilă", tot în Floreasca (de fapt, doar la două străzi de garajul de autobuze), pentru că tata era deja ziarist şi noul lui statut social se cerea onorat cum se cuvine.”

Banala și aglomerata șosea Ștefan cel Mare este în Orbitorul lui Mircea Cărtărescu un fel de axis mundi, locul unde se mută, copil fiind, după ce primii ani i-a trăit așa cum el însuși povestește „de la naştere până la doi ani – pe Silistra, o stradă de mahala din cartierul Colentina; de la doi la trei ani – la bloc, în Floreasca, lângă un garaj; de la trei la cinci ani – la vilă, tot în Floreasca, dar pe o frumoasă şi tăcută alee cu nume de compozitor italian. Apoi, în Ştefan cel Mare, în marele bloc lipit de Miliţie.”

De-a lungul romanului Orbitor (Aripa Stângă) cartierul, șoseaua, blocul, sunt iar și iar recreate din memoria subiectivă:

„Înainte să se construiască blocul de vizavi şi totul să devină ecranat şi irespirabil, priveam nopţi întregi Bucureştiul de la tripla fereastră panoramică a camerei mele din Ştefan cel Mare. Fereastra reflecta de obicei mobilierul sărac al încăperii, un dormitor de lemn gălbui, o toaletă cu oglindă, câteva plante, aloe şi asparagus, în ghivece de argilă, aşezate pe masă. Lustra cu abajururi de sticlă verzuie, unul dintre ele ciobit de mult timp. Spaţiul galben al camerei devenea şi mai galben adâncindu-se în uriaşa fereastră, iar eu, un adolescent ascuţit şi bolnăvicios, în pijama rufoasă şi cu un fel de vestă lăbărţată deasupra, stăteam toată după-amiaza aşezat cu fundul pe lada de la studio, privind în ochi, ca hipnotizat, reflectul meu din oglinda străvezie a ferestrei.
[...]
Mă mutasem în blocul din Ştefan cel Mare la vârsta de cinci ani, şi imensitatea scărilor, gangurilor şi etajelor lui îmi dăduse câţiva ani un vast şi straniu teren de explorare. M-am întors de multe ori acolo, în realitate şi-n vise, sau mai curând într-un continuum realitate-halucinaţie-vis, fără să ştiu vreodată de ce viziunea acelui bloc lung, cu opt scări, cu faţada mozaicată de ferestre panoramice, cu magazinele magice de la parter: mobila, electrocasnicele, atelierul de reparat televizoare ― m-a umplut mereu de emoţie. Niciodată nu pot vedea zona aceea a şoselei cu un ochi liniştit. 
[...]
De nenumărate ori în visele mele mi-a apărut scara blocului din Ştefan cel Mare, unde ne-am mutat pe când aveam cinci ani şi câteva luni, într-o toamnă lăptoasă care măcina marea construcţie încă plină de schele şi cofraje de beton. Blocul se ridicase pe terenul viran din faţa morii "Dîmboviţa" şi era lins permanent de vînturile ude şi reci ce veneau dinspre lacul Tonola, lângă care se afla Circul.
[...]
Apărea în poemele mele mama, păşind pe şoseaua Ştefan cel Mare, mai înaltă decât blocurile, răsturnând camioanele şi tramvaiele, strivind cu tălpi uriaşe chioşcurile de tablă, măturând trecătorii cu fusta ei ieftină de diftină. Se oprea în dreptul ferestrei triple a camerei mele, se ghemuia şi privea înăuntru. Toată fereastra se umplea de marele ei ochi albastru, de sprinceana ei încruntată, care mă umplea de teroare.
[...]
Ţinea minte primele zile după ce se mutaseră la bloc, în Ştefan cel Mare. Veneau din Floreasca, de la vila unde intra şi ieşea pe fereastră, unde trecea pe străduţa din faţă o maşină poate la o oră o dată, unde până toamna târziu tufele de plante ornamentale şi gărduleţele vii rămâneau verzi, pline de boabe negre şi roşii, otrăvitoare. Şi deodată, în octombrie, se mutaseră în blocul încă-n construcţie, cu schele pe faţadă, cu liftul neinstalat încă şi, în loc de balcon, doar cu o platformă de ciment întinsă afară, de-a lungul sufrageriei şi bucătăriei, fără balustrada de fier şi sticlă armată ce avea să fie montată mai târziu. Blocul i se păruse gigantic, nesfârşit de lung, întins de la castelul Miliţiei până la Aleea Circului, cu ganguri din loc în loc, sinistre şi-ntunecoase, în care se deschideau scările. La-nceput totul i se păruse înfricoşător. O ţinea minte pe mama lui, în prima seară, când acoperise geamul din camera dinspre moară cu hârtie albastră şi stătea doar în furou pe patul fără nici un fel de aşternut, în camera altfel complet goală, cu pereţii nezugrăviţi. Şi celelalte camere erau goale şi albe. Lui Mircişor, care avea atunci cinci ani, i se păruseră neobişnuit de mari. La bucătărie abia ajungea cu creştetul până la marginea chiuvetei. Din primele zile ieşiseră la cumpărături, mai mult ca să tatoneze dezolantele împrejurimi. Căzuse prima zăpadă, era ceaţă şi totul părea pustiu, amar, dureros. Şoseaua pietruită era zguduită mereu de câte-un tramvai ce zdrăngănea din toate geamurile şi clopoţea ca nebunul. Vizavi erau garduri negre, putrede, de după care se zăreau acoperişuri, hornuri şi fumuri. Mergeau parcă ore-n şir de-a lungul blocului, ale cărui vitrine de la parter erau încă goale, cu câte-un mare X de vopsea pe geamurile lor, şi deodată blocul se termina şi un spaţiu uriaş, înzăpezit, se-ntindea-n ceaţă până-n locul unde trebuia să fie circul, dar unde nu se zărea decât o-nsăilare de linii cenuşii.”

„[...] atât de ciudat! ― era drumul către naşii mei, la Maica Domnului, unde ne ducea tot un tramvai, dar numai câteva staţii, după care trebuia să intrăm într-o stradă de mahala, mereu plină de noroaie, cu garduri vopsite dement în roz şi azur şi verde, ca să-ajungem, la capătul unui drum nesfârşit, la casa în formă de vapor. Deasupra acestui nou traseu neural cerul avea o cu totul altă înfăţişare: era o pătură de lichid înmiresmat, cu vaste recife de corali, cu crini de mare legănându-se-n curenţi primăvăratici, filtrând aerul îngheţat prin bronhiile ca nişte pene, cu bancuri de peştişori sclipind în soare şi schimbându-şi brusc direcţia, toţi odată, la cine ştie ce înfoiere a norilor...
[...]
Bucureştiul era atunci, pentru mine, o stea de mare luminoasă, cu centrul în casa noastră şi cu braţe întinse către casa mătuşii Vasilica din Dudeşti-Cioplea, a naşei din Maica Domnului, către fabrica de covoare din Colentina, către alimentară, braţe mai lungi sau mai scurte, mai intense sau mai pale, între care nu era decât frică, absurd, vid asemeni celui din somn sau de dinainte de naştere. De vreo două ori mai trecusem pe Silistra şi recunoscusem tulburat fostul centru al stelei de mare, acum un mic punct pâlpâitor, îndepărtat şi aproape ostil.”

Aici locuiește copilul Mircea alături de părinții lui și tot aici mama lui țese covoarele fantastice, recreate suprarealist de memoria subiectivă a copilului și care culminează cu intrigantul covor tridimensional.