Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa”

„s„tatuia care vomită
lobotomizată din greșeală
primind scuze într-un plic cu antetul revoluției
și scoasă pe-un afet de tun în piața televiziunii unde
oratori cârpaci senatori își varsă zilnic lăturile minților
iar câțiva orbi fac găuri cu bastonul
și sădesc flori ale căror culori nu le văd niciodată
Se decretează amnistia generală
dar primăvara e întotdeauna o ocazie
când pomii de pe marile bulevarde se spoiesc
cu var pe trunchi și cu sânge pe ramuri
un fotograf a scos un album în relief
observatorul astronomic mânjit cu var și sânge părea atât de viu
încât a fost cumpărat de-o fundație australiană
care l-a transformat în maternitate pentru canguri
Scheletul brontozaurului din muzeul antipa
a fost învelit în steagul revoluției
prin gaură poetul național a ieșit să recite
dar un pompier i-a tatuat pe limbă FUMATUL INTERZIS
poetul i-a răspuns scriind pe geamuri
cu degetul înmuiat în lichidul sepiei:

îmi vine să plâng fără motiv
în timp ce patinatoarele se rotesc pe gheață
amețesc de crispare
și înviez în zăpada aceleiași secunde
sunt slab și mic precum morala inexistentă
a acestor rânduri amorfe
voi da la o parte iedera de pe fațadă
și-o voi arde în mijlocul curții
demențial zgâriind cu un cui
tăblița cu numărul casei
înjurând trecătorii
scuipându-i din cazemata pubelei
până când va răsări luna
și-mi va scoate ochii cu andreaua ei lungă

După aceste evenimente
în ziare a apărut un ferpar țepos ca o mătură
iar unghiile încarnate au devenit salvatoarele patriei
și chițăie ca niște șoricei prin colțuri de străzi
iar fumatul abia că nu-i interzis: statuia care vomită
compactează fum și vomă într-un altar subpământean
care va deveni în curând koh-i-noor.”

„Iconaru rămăsese cu cutia pe genunchi. O strângea bine cu amândouă mâinile, şi deşi învăţase acum pe dinafară locul fiecăreia din aceste fabuloase coleoptere din Africa Centrală — Fangosoma Centaurus, cu cornul lui excentric, se afla chiar în mijlocul cutiei, având în stânga lui un Macrorbinia, verde, cu coarne asemenea cerbului, iar la dreapta, acel Steramtonnis virescens, alb cu dungi verzi, în faţa căruia se oprea întotdeauna să-l privească la muzeul de la Şosea („Dar exemplarul meu e mai bine conservat!" îi spusese Antim), urmând, în rândul al doilea, o Cetonia scaraboidae, apoi Taurina longkeps, cu elitrele de un verde sclipitor, de piatră scumpă, apoi Phryneta leprosa, pe care nu o văzuse până acum decât în fotografie — deşi le învăţase pe dinafară locurile, încă nu putea crede că această comoară era a lui.”