Al Doilea Război Mondial

„Alexandru cunoştea bine casa din fundătura Mătăsari. Cunoştea şi tragedia familiei Anicet, moşieri din moşi, strămoşi, siliţi acum să se mute într-un fund de mahala şi să trăiască din ajutorul unui străin. Îl iubise mai mult pe Petru, aflînd cu cîtă simplitate acceptase această vertiginoasa cădere. „Îmi place foarte mult aici, îi spuse el, îmi place această lungă linie de tramvai Nr. 14, care mă aduce în colţ, şi toată strada asta plină de vişini şi gutui. Cînd am venit noi, la Sf. Dumitru, era mohorît, plouase în ajun. Dar niciodată n-am întîlnit un parfum mai puternic de gutui ca atunci. Şi primăvara, cîţi vişini în floare...”

„Se înserase, şi Alexandru îşi amintea atîtea din convorbirile sale cu Petru încît se hotărî deodată să-l aştepte în colţul străzii. Ştia că trebuie să vină cu tramvaiul Nr. 14. Avea multe să-i spună, astă seară. Acasă s-ar fi simţit prost dacă n-ar fi petrecut în prealabil cîteva ceasuri cu Petru. Convorbirea cu Irina îl enervase; mizeria din casa Aniceţilor îl întristase. În colţ, chiar în faţa staţiei de tramvai, se afla o mică grădină de vară, cu cîteva mese afară, pe trotuar. Alexandru se aşeză acolo şi ceru o bere, aşteptîndu-l. ÎI zări după vreo jumătate de ceas, venind agale, cu servieta sub braţ, cu capul gol.”

După ce Marcella întârzie două ore la întâlnirea pe care ea i-o dăduse lui Mitia „care consumase nenumărate cafele şi îngheţate în aceste două ceasuri de aşteptare”,  cei doi iau un taxi și pleacă în direcția generală a Otopenilor. La Șosea cei doi se ceartă în mașină atunci când Marcella îi mărturisește că iubește pe altcineva, iar Mitică într-o ieșire teatrală de furie o insultă și o dă afară din mașină chiar pe marginea străzii. 

„Pentru că era foarte cald şi voiau să ajungă mai repede, Gheorghiu a oprit un taxi. îşi aducea bine aminte figura copios transpirată a şoferului. În faţa Arcului de Triumf a întrebat: „Ocolim sau o luăm înainte? Cît de precis i-au rămas toate amănuntele acestea în minte; glasul gros al şoferului, doica în rochie cadrilată, traversînd în panică aleea pietonilor, un început de nor alburiu, crescut deodată în direcţia Otopenilor...
[...]
— Să rămînem prieteni, Mitia...
Veşnica ei scăpare; să evităm, să nu ne certăm, să nu ne umilim...
— Iubesc pe altcineva, adaogă.
[...]
Deschise uşa şi aproape o îmbrînci afară, pe marginea şoselei. Coborîse fără să-şi dea seama, şi îşi puse automat mîna pe pălărie; i se părea că bate vîntul. Cu capul scos pe geam, Mitia o mai înjură odată, mai brutal, apoi maşina o porni mai departe, cu un zgomot care o umili mai mult, decît toate insultele. I se părea că aiurează, că toate lucrurile acestea s-au întîmplat într-un vis rău. Dar trebui să se tragă îndărăt, ca să n-o strivească o maşină care venea în urmă. Începu atunci să plîngă de furie, de umilinţă. Aproape alergă spre alee, să dispară mai departe între pomi, să n-o mai vadă toată lumea insultată şi umilită, acolo, la marginea şoselei. [...] Traversă atunci mai multe alei şi ajunse istovită în şoseaua Jianu.”

„Aproape că ura pe Marcella. Îl chinuia din nou dorul de răzbunare. Dacă ar fi putut-o găsi o dată singură, dacă ar fi putut-o aduce în camera lui, sau oriunde în altă parte, ca s-o umilească, s-o facă să sufere. Se plimbă mult pe stradă, trimise o notă la Bancă anunţînd că vine a doua zi, şi mîncă la Continental, cu doi cunoscuţi. Le povesti cu amănunte precise, toată dragostea lui pentru Marcella, şi povesti de asemenea o sumă de fapte imaginare pe socoteala Marcellei; că ea l-a părăsit pentru bani, că l-a înşelat cu un pianist dintr-un jazz oarecare, că are cîţiva amanţi bogaţi, unul bancher, altul la Siguranţă, altul la Bursă. Pe unul din ei îl cunoştea personal, şi ştie că suferă de boli venerice. Şi să iubeşti o asemenea femeie!”

După ce se plânge de nefericirea în dragoste, amicii lui Mitică Gheorghiu se hotărăsc să îl binedispună „organizînd o petrecere cu fete, muzică şi vin bun. Bietul Mitică, după cîte a suferit el, numai o beţie îl mai poate face să uite...” Dar când intră la faimosul restaurant Modern de pe Sărindar (azi Constantin Mille), Gheorghiu îl zărește pe un prieten al lui Jean Ciutariu, cel pe care Marcella îi mărturisise că îl iubește și îi dispare tot cheful de petrecut. 

„Au intrat la „Modern” ca să aştepte terminarea revistelor de vară. Au cerut cu toţii coniacuri la ghiaţă.[...] Începu să privească în grădină. La cîteva mese depărtare se aflau cîţiva cunoscuţi. între alţii, Eleazar, care domina masa cu glasul lui puternic, cu rîsul fără sens în care izbucnea din cinci în cinci minute. [...] Faptul că era prieten cu Ciutariu, îl făcea acum odios în ochii lui Gheorghiu. [...]Dragă, eu nu mai am răbdare să se termine revista, izbucni Mitică chemînd plata. E prea complicat. Am şi alte resurse...”

Pornind de de Bulevardul Academiei (porțiunea dintre Calea Victoriei și Universitate, care azi este Regina Elisabeta) Mitia o urmărește pe Marcella plimbându-se cu o prietenă, până aproape de statuia lui Take Ionescu. Statuia se afla la vremea respectivă aproximativ în dreptul blocului Aro (cinema Patria) pe bulevardul Take Ionescu (azi General Magheru). 

„Mitică Gheorghiu zări într-o seară pe Bulevardul Academiei pe Marcella şi Irina Pleșa.  Fetele se pregăteau să traverseze, şi nu l-au observat. Gheorghiu rămase cîteva secunde nehotă-rît, dacă trebuie să le urmărească sau să apuce în altă direcţie. Pe Irina nu o cunoştea personal. Ştia de la Marcella că sînt prietene, destul de vag de altminteri, căci se întîlneau rar. Îl străbătu atunci gîndul că prietena aceasta i-ar putea împăca, ar putea cel puţin să transmită Marcellei cîteva cuvinte din partea lui, silind-o să le asculte. Începu deci să le urmărească, la o distanţă destul de mare. Fetele au mers împreună pînă aproape de statuia Take Ionescu. Marcella s-a despărţit apoi, şi s-a îndreptat spre staţia de tramvai.[...] 
Gheorghiu începu să alerge pe bulevard în sus, după Irina. Alerga cu paşi mari, aproape sărind, ca să nu pară ridicul. Cînd se apropie, încetini pasul.
— Vă rog să mă iertaţi, domnişoară Pleşa, începu el timid, dacă mă prezint astfel... V-am zărit în tovărăşia prietenei mele, Marcella, şi am îndrăznit...
Nu mai găsea cuvinte. Privi în jos puţin stînjenit. Îl ajută Irina. Îi spuse că îl cunoaşte, că îi vorbise de ei chiar Marcella, de mult. Gheorghiu se aprinse.”

„— Ieronim, te rog coboară imediat jos! Tu entends? Imediat! repetă.
Se întoarse cu el de mână şi i-l prezentă:
— Nepotul meu, Ieronim Thanase. Poate ai mai auzit de el acum vreo zece ani, când era copil-minune şi juca la Teatrul Municipal. Cel mai precoce actor pe care l-am avut odată...
Ieronim păşea drept, cu fruntea sus, zâmbind, dar în faţa Măriei se plecă şi, cu o exagerată politeţe, îi sărută mâna.
— Sărută-i amândouă mâinile, adăugă Antim, căci este o foarte mare artistă. Maria Daria Maria, de azi înainte eleva mea, dar elevă numai cu numele, căci m-a întrecut înainte de a mă cunoaşte...
[...]
Se apropie de ea şi-i luă mâna, i-o strânse cu emoţie în mâinile lui:
— Domniţă Marie, Oncle Vania spune că ai geniu. Atunci înţelegeţi ce mi s-a întâmplat, dacă am fost atâţia ani răsfăţatul copil minune la Teatrul Municipal. M-au distrus, Maria Daria, mi-au secătuit orice urmă de talent. Şi doar pentru asta m-am născut: pentru spectacol. Dar mi-au mutilat imaginaţia, mi-au năclăit inteligenţa, mi-au alterat toate darurile cu care mă copleşiseră ursitoarele în leagăn. Blestemată precocitate!... Când n-am mai putut fi copil minune, pentru că trecusem de un metru şaizeci, m-au silit să fiu june prim...
[...]
— Şi aţi avut dreptate, îl întrerupse Ieronim zâmbind amar. Am plătit cu vârf şi îndesat. Căci în noaptea aceea familia a decretat că sunt copilul-minune al secolului, şi tot atunci s-a decis să mă prezint neîntârziat directorului Teatrului Municipal. Şi, spre nefericirea mea, Theodorini era bun prieten cu directorul teatrului... Am plătit, Oncle Vania, pentru spaima pe care v-am tras-o în noaptea aceea de Sfântul Ioan, am plătit mai mult decăt era drept să i se ceară să plătească unui copil, chiar unui copil-minune...”

„Iconaru făcu câţiva paşi spre el, se opri, apropiindu-şi milităreşte călcâiele, şi se prezentă:
— Mă numesc Iconaru Vladimir, elev în clasa a Vil-a la liceul „Gheorghe Lazăr". M-am născut în satul Adunaţi, judeţul Olt. Tatăl meu era învăţător, dar a rămas invalid din război şi a murit acum un an. Vreau să studiez ştiinţele naturale...”

„Iconaru rămăsese cu cutia pe genunchi. O strângea bine cu amândouă mâinile, şi deşi învăţase acum pe dinafară locul fiecăreia din aceste fabuloase coleoptere din Africa Centrală — Fangosoma Centaurus, cu cornul lui excentric, se afla chiar în mijlocul cutiei, având în stânga lui un Macrorbinia, verde, cu coarne asemenea cerbului, iar la dreapta, acel Steramtonnis virescens, alb cu dungi verzi, în faţa căruia se oprea întotdeauna să-l privească la muzeul de la Şosea („Dar exemplarul meu e mai bine conservat!" îi spusese Antim), urmând, în rândul al doilea, o Cetonia scaraboidae, apoi Taurina longkeps, cu elitrele de un verde sclipitor, de piatră scumpă, apoi Phryneta leprosa, pe care nu o văzuse până acum decât în fotografie — deşi le învăţase pe dinafară locurile, încă nu putea crede că această comoară era a lui.”

„Câteva clipe, priviră amândoi, în tăcere, rochia verde-pal, cu gulerul înalt, de dantelă neagră.
— E neatinsă, şopti Ieronim, aşa cum i-o adusese croitoreasa cu puţine zile înainte. N-a mai apucat s-o îmbrace la seara de binefacere. O comandase special pentru serată, căci ea, Caty, era una din vicepreşedintele societăţii. Dar avea groază de bombardamente şi, când s-a dat alarma, şi-a luat copiii şi s-au dus în adăpostul antiaerian din capătul străzii, colţ cu Popa Nan. Se opri şi respiră adânc, de mai multe ori, ca şi cum s-ar fi trudit să-şi înăbuşe suspinul. Praful şi pulberea s-a ales de toţi, adăugă. Covor de bombe. N-a mai rămas o casă în picioare din Popa Nan şi până aici, lângă noi la vreo două sute de metri. Zadarnic s-a luptat Generăleasa, s-a dus până la Palat, să obţină o echipă specială, să dezgroape adăpostul şi să-i caute. Să-i găsească măcar fata. Voia cu orice preţ s-o înmormânteze cu rochia ei cea nouă. Cu rochia asta, adăugă apucându-i gulerul cu sfială şi trăgând-o încet spre el.”

„Sammy se gîndea la astfel de lucruri în momentul în care intra pe strada I.C. Brătianu, dinspre Biserica Botezătorului. La început nu băgă de seamă agitația din josul străzii, undeva în fața lui. Dacă ar fi fost mai prezent, încă ar fi putut face cale-ntoarsă.
Fu smuls din gînd de un fluierat dintr-acelea de stînă, născut din contorsionarea măiestrită a limbii și nu din vreun țignal ca la meciurile de fotbal. Sammy privi cu surpindere la soldatul ce fluiera și care îi făcu semn cu mîna, imperativ, ca și cum ar fi spus „da, da, despre tine e vorba!”, apoi o porni în pas alergat spre el.
În acel moment, Sammy s-a oprit. Și-a privit, din reflex, ceasul de la mînă. Soldatul venea hotărît, legănînd o pușcă veche, din răzbelul trecut. „Colonelul a aflat de noi!” - fu primul gînd al tînărului și această ipoteză îl anestezie pe loc. Înfipt în mijlocul trotuarului, așteptă pînă ce soldatul ajunse aproape. Trăgîndu-și sufletul, acesta adăstă cîteva momente, privindu-l pe Sammy concentrat, de parcă i-ar fi numărat firele de păr de pe obrazul neras. Sammy îl privea și el - soldatul, măslinos la față, puțin la trup și cu două capete mai mic decît Sammy, părea chiar mai tînăr, nu era limpede dacă avea 20 de ani împliniți.”

„Cînd au ajuns în dreptul lor, au cotit la stînga și au continuat să coboare. Coloana care îi aștepta s-a pus în mișcare îndată ce au trecut și gărzile care îi mînau din urmă. Aceștia le-au ordonat și celor care veneau acum după ei să ridice mîinile, așa că fetița a trecut în brațele tatălui, care a luat-o cu o mînă, în timp ce pe cealaltă o ținea ridicată.
A început numaidecît să numere pe degete:
_Unu.
_U-nuuu, a zis fetița după el și a apropiat palma de gura lui.
_Ce vine după unu?
_Doi-iii.
_Corect, doi. Și după doi?
_Doi-iii, a zis fetița din nou.
_Nu doi, trei.
_Tei-iii.
_Așa, trei. Și după trei?
Fetița a ridicat din umeri. N-avea încă doi ani.
_Patru.
_Patuuu, a zis ea, dar mai mult pentru ea, și a început să își sugă degetul mare.
_Terminați cu asta, a zis atunci ofițerul. Fără semne cu mîinile, că te pun s-o ridici și pe cealaltă, ai înțeles?
Bărbatul a dat din cap. Fetița își pusese fruntea pe umărul lui. Ținea și ea o mînă în aer și, din cînd în cînd, o lovea pe mama ei peste antebraț cu ea. Ar fi vrut să o facă să lase brațele jos.
În afară de cîte un scîncet de durere, care străbătea mulțimea pînă acolo, în spate, nu se auzeau decît pașii tîrșîiți ai oamenilor. Se îndreptau spre gară, în fața căreia se vedeau alți oameni, dar nu se înțelegea dacă erau vii sau morți.
_Vezi? Ne trimit undeva, nu ne împușcă, i-a șoptit atunci copilului, uitînd pentru o secundă că soției voia să-i spună asta.”

„Acolo, undeva în față, se înalță Sinagoga Mare - deși „se înalță” și „mare” e cam mult spus, fiindcă e o construcție destul de scundă comparativ cu blocurile din jur. Sinagoga, cum o știu toți ieșenii. Una din puținele rămase, așa mi s-a spus cînd am venit în Iași. Cică odinioară, înainte ca evreii să plece „la Palestina” erau cu zecile, dădeai peste ele la tot pasul. Fiindcă aici a fost cartierul evreiesc. Cu case prăpădite, șubrede și puchinoase. Un fel de ghetou, cu lume săracă și murdară. Acum, după sistematizare, locul arată mult mai bine. Așa mi s-a spus.
Numai că mie îmi place sinagoga nu fiindcă ar fi vreun monument arhitectonic de excepție, ci fiindcă e sinagogă. E o bucată din Iașiul vechi care a supraviețuit acolo, o bucată din lumea parcă mai bine așezată de odinioară.”

„Iar în Tîrgu Cucu, acolo unde e rondul de tramvai, sînt zidurile mănăstirii Golia, pe care o tot întîlneam prin cărțile scriitorilor de-aici înainte s-o văd de-adevăratelea. Toate, semne ale Iașiului românesc, armenesc, evreiesc și ce-o mai fi fost orașul ăsta. Multietnic, cum se zice acum. Locuri unde mai multe neamuri trăiesc laolalt - astea mi s-au părut întotdeauna locuri bune. Ca Viena. Ca America. Sau ca Brăila ori Timișoara, de unde am venit aici.”

„Am închiriat din Bistrița o mașină și ne-am dus cu toții la Iași. Am căutat cimitirul evreiesc și am reușit să-l găsesc și am intrat, după ce m-am rugat o vreme de o doamnă nebună, înconjurată de cîini care lătrau, mîrîiau și se izbeau de gard, speriindu-mi copiii și făcînd-o pe nevastă-mea să bombăne „tu, cu cimitirele tale evreiești, ce te-a apucat, tu nu ești evreu”. M-am dus la monumentul în formă de vagoane de tren și am început să șoptesc: David, pe unde ai umblat? Rifca, hai pînă la gard. Moshe, mai ai dulceață din aia bună? Saul, Lea, Rahela, Marcu și apoi iarăși David și David și David, pînă cînd nevastă-mea m-a luat la rost că ce tot bolborosesc acolo și eu i-am zis supărat să mă lase în pace. „Haide mă' odată că li-i foame copiilor”. M-am uitat pe rînd la cei cinci băieți ai noștri, frumoși, plictisiți și înfometați și m-am rugat în gînd să nu-i bată românii, să nu-i omoare poporul român, să nu-i alunge din țară și nici ei să nu omoare pe nimeni. Apoi l-am săltat pe cel mic în brațe și am zis: „Gata, gata, haideți că vă duce tati la Mc Donald's”.

„În gara Bartolomeu, aflată lângă cea mai veche biserică din Brașov, bărbați și femei, de-a valma, au fost băgați în niște vagoane de vite. Nimeni n-avea curaj să vorbească cu glas tare și nici să întrebe ceva. Singurul gând al lui Willi, de la început, a fost să evadeze la cea dintâi ocazie și să se întoarcă în căsuța lui cu grădină de pe Livada Poștei.”