Strada Mătăsari

„Alexandru plecă pe la ceasurile cinci să-şi vadă prietenul. Petru Anicet locuia într-o casă veche şi mică, la sfîrşitul străzii Mătăsari. In faţă era o grădină neîngrijită, cu o cişmea legată cu cîrpă, ca să nu picure continuu. Trei odăiţe scunde, mirosind a lemn ud şi a bucătărie, într-una, cea-care da în curtea din dos, Petru îşi aşezase pianul, patul şi cărţile rămase de la fra,te-său. (O bună parte fuseseră vîndute, laolaltă cu mobila, îndată după moartea lui Pavel, cînd au trebuit să se mute aici.[...]
În dosul casei se întindea o curte largă, noroioasă, cu un grajd aproape surpat, pe care d-na Anicet îl închiriase totuşi unui căruţaş din mahala. În fund, lîngă gard, erau cîţiva vişini şi gutui crescuţi sălbatec, printre bălării şi floarea soarelui. Mai la o parte, o movilă de cărămizi sparte, tablă ruginită şi moloz, rămasă de la dărîmarea hanului vechi — pe care crescuseră buruieni.
[...]
Strada era caldă, prăfuită. Crezuse că îl va găsi pe Petru acasă, dar îi deschise d-na Anicet.[...] Îl pofti în antreu; o odaie cu podeaua puţin surpată, anevoie ascunsă de covoare. Cîteva scaune cu spetează aurită şi pernă de catifea, roase, schiloade. În fund, lîngă fereastră (şi aici era un geam spart, lipit cu hîrtie verde, decolorată de soare), o canapea în acelaşi stil, acoperită cu o învelitoare albă, prăfuită. Lui Alexandru i se părură mai mizere, mai triste, resturile acestea de mobilă elegantă. Nu le mai văzuse de astă toamnă. Umezeala, sărăcia, le măcinau mai repede decît şi-ar fi închipuit.”

„Se făcuse deja tîrziu, se întunecase de-a binelea cînd ieșiseră de la Papillon. Nu mai fusese demult în crîșma asta – se schimbase, nu-i mai spunea mare lucru. [...]
O pornise încet pe Mătăsari, se gîndea chiar să meargă pe jos pînă acasă, nu putea să-i facă decît bine după cît băuse. Nu rezistă tentației de a face un ocol pe Bîlciului, strada aceea îngustă pe care nici nu intră mașinile, dintre Mătăsari și Agricultori. O mai fi vreuna așa în București? [...] Ajuns în dreptul bisericii de la intersecția cu Carol, se uită cu coada ochiului, jenat (dar de ce, în definitiv?), la fetițele care ieșiseră deja la muncă. [...] Mai aruncă o privire în spate și trecu decis strada, continuînd pe Mătăsari către Ferdinand, unde spera să găsească un non-stop de la care să-și ia țigări, apoi tot pe străduțe, prin spatele blocurilor, spre Vaselor, ca mai departe să traverseze Moșilor și să intre pe Făinari: voia să meargă numai printre case, prin ce era în imaginația lui de îndrăgostit de „strada Mîntuleasa” orașul adevărat.”