Social

Pierderea tatălui declanșează un travaliu de doliu care îl poartă pe autor oriunde dar nu acasă, pe străzile Bucureștiului, la sediul central al tinerilor uteciști, fără să vrea să se apropie de vehiculul funerar dar totuși urmărindu-l de la distanță și până la urmă îmbrâncit în fața cimitirului, într-o realitate imposibil de evitat. 

„Eram decis să nu dau socoteală nimănui - atunci, pentru prima oară în viața mea, am început să rătăcesc pe străzi, fără țel, fără idei, dus doar de o panică netrebnică. Am pornit-o pe Bucur, pe Între Gârle, am ieșit pe Chei, am trecut prin fața tăbăcăriilor lui Gralex, am ajuns la Lemetru, am trecut podul la confluența putorilor dinspre Abator și pielării și m-am întors, pe partea cealaltă a Cheiului, la podul Mărășeștilor, oprindu-mă doar în fața pompierilor din Radu-Vodă. [...] M-am întors la postul de observație din Cuza-Vodă - mașină neagră, a Comunității, se afla în fața casei noastre; am aruncat halvița exact în clipa când pe poartă era scos sicriul însoțit de toți ai casei, mama, sora mea, bunica, mătușile, Roza. Începu să fulguiască, sicriul fu instalat în mașină, plamele mi le simțeam umede și lipicioase, imposibil să-mi descleștez degetele, am cerut în gând să apară un taxi. 
Mașina funebră plecă spre Lânăriei, familia intră în curte, un taxi opri în fața fostei băcănii a lui Costică, distrusă în bombardamentul din 4 aprilie, șoferul intră în tutungerie, l-am așteptat să iasă, i-am cerut imediat să mă ducă în sus, repede, până dă de o mașină neagră. S-a conformat, pe la fabrica de sifoane am zărit-o, i-am poruncit să ne ținem după ea, la distanța asta, să nu încerce nici să se apropie, dar nici s-o piardă din vedere, am ieșit în Șerban-Vodă, am urcat Dealul Șincaiului, am trecut prin fața crematoriului, începusem să mă liniștesc - eram totuși primul om care-l ducea pe ultimul său drum, fără să fiu văzut, fără s-o știe nimeni, fără să mă compromit, fără să fac concesii - când, deodată, în clipa când mașina neagră opri în fața porții cimitirului spaniol, peste drum de Bellu, șoferul meu stopă și mă îmbrânci în portieră, răsturnându-mă pe pavaj:
- Jos, în mă-ta pe gheață! Nu conduc și nu iau bani de la jidani dovediți! și demară pe dată.
Am avut puterea să surâd celor adunați în jurul meu. Curățându-mă pe palton, le-am explicat că nu ne-am ințeles la prețul cursei, n-am avut cât îmi ceruse și m-a luat la bătaie. Speculanți ordinari. Jigodii."

„Griviţa era plină de oameni. Pe drumul atunci pietruit, pe care-l uda primăria cu stropitoarele, treceau în galop caii bine ţesălaţi, înhămaţi la trăsuri noi. Vizitiii băteau clopotele, să se dea lumea la o parte. Pe pernele albastre de catifea, şedeau răsturnaţi cu plăcere negustori pricopsiţi, lângă nevestele sau ibovnicele lor, cu vestele închise la mai mulţi nasturi, arătându-şi inelele groase de aur.
[...]
Prostimea făcea loc, vizitiii pocneau din bicele lungi şi subţiri, caii călcau mândri piatra cubică. Trecătorii se salutau unul pe altul, cu plecăciuni mari. Se uita cârciumarul. Calea negustorilor se schimbase. Pe părţi se sădiseră pomi tineri, tei şi castani, cu tulpini subţiri, săpaţi cu grijă la rădăcini! Se înălţaseră case noi, cu câte două caturi, tencuite frumos, cu balcoane plinede iederă. O umbră plăcută plutea deasupra trotuarelor. Glasul mulţimii acoperea această larmă de sărbătoare.”

„Hainele de le avea se cam hărtăniseră de atâta purtare. Au mers la târguială împreună, luând Griviţa de la un capăt la altul. [...] Aici, altă lume: strada largă, nepavată, mişuna de căruţe ţărăneşti cu coviltire înalte, încărcate cu mături, oale smălţuite, pahare străvezii de sticlă şi borcane de lut, deasupra cărora moţăiau copiii lângă femei în fuste lungi. Camioane cu osii de fier hurducăiau pringropile drumului. Căruţaşii spătoşi suduiau caii năduşiţi şi-i loveau năprasnic cu bicele. Alături alergau maşinile pline vârf cu precupeţi veniţi de la Găieşti şi Piteşti. Deasupra automobilelor, în paporniţe, ţipau curcani şi porci legaţi cu frânghii. Larma îţi lua auzul. Priviră prăvăliile aşezate una lângă alta: cojocarii cu galantarele pline de căciuli de miel, albe, brumării şi negre; ceasornicării, hăinării din pragul cărora te trăgeau de mânecăvânzătorii, strigând şi lăudându-şi marfa; pielării având de vânzare bocanci cu tălpile numai ţinte şi potcoave; cofetării cu geamurile pline deacadele şi prăjituri cu fistic verde; tutungerii, fierării şi manufacturi.”

„Nenorocit în dragoste” cum el însuși crede despre sine, Mitică Gheorghiu reușește cu chiu cu vai să smulgă o întâlnire față în față cu Marcella, la cofetăria Nestor, a doua zi la 3 și jumătate, întâlnire unde speră să o convingă să fie împreună deși ea îl informase și verbal și în scris că vede între ei doi doar o relație de „buni camarazi, legaţi prin stimă şi prietenie spirituală, acea prietenie spirituală care înnobilează două suflete distinse şi înalte.”

„Plecă spre Nestor la trei şi cîteva minute. Mergea agale, făcîndu-şi vînt cu pălăria, oprindu-se în faţa vitrinelor fără să privească nimic precis. Calea Victoriei era pustie, fierbinte, înăbuşită. În dreptul Palatului grăbi pasul, ca să ajungă mai înainte la în tîlnire şi să aibă timpul să mănînce o îngheţată fără grijă. Uitase aproape tot ce avea de spus Marcellei. În asemenea ceasuri se simţea destul de fericit. Parcă era din nou Mitică Gheorghiu dinainte, eternul Mitică Gheorghiu. Uitase că iubeşte, că e nenorocit în dragoste, că fata lui îi trimisese o scrisoare dureroasă, la care trebuia să răspundă cu grijă, că de acest răspuns atîrna însăşi fericirea lui. Fericirea era un lucru care nu-l interesa în asemenea ceasuri. Înţelese toate aceste adevăruri grave foarte vag, oarecum pe deasupra, şi le izgoni din minte. Intră la Nestor făcîndu-şi vînt cu pălăria.”

„Alexandru plecă pe la ceasurile cinci să-şi vadă prietenul. Petru Anicet locuia într-o casă veche şi mică, la sfîrşitul străzii Mătăsari. In faţă era o grădină neîngrijită, cu o cişmea legată cu cîrpă, ca să nu picure continuu. Trei odăiţe scunde, mirosind a lemn ud şi a bucătărie, într-una, cea-care da în curtea din dos, Petru îşi aşezase pianul, patul şi cărţile rămase de la fra,te-său. (O bună parte fuseseră vîndute, laolaltă cu mobila, îndată după moartea lui Pavel, cînd au trebuit să se mute aici.[...]
În dosul casei se întindea o curte largă, noroioasă, cu un grajd aproape surpat, pe care d-na Anicet îl închiriase totuşi unui căruţaş din mahala. În fund, lîngă gard, erau cîţiva vişini şi gutui crescuţi sălbatec, printre bălării şi floarea soarelui. Mai la o parte, o movilă de cărămizi sparte, tablă ruginită şi moloz, rămasă de la dărîmarea hanului vechi — pe care crescuseră buruieni.
[...]
Strada era caldă, prăfuită. Crezuse că îl va găsi pe Petru acasă, dar îi deschise d-na Anicet.[...] Îl pofti în antreu; o odaie cu podeaua puţin surpată, anevoie ascunsă de covoare. Cîteva scaune cu spetează aurită şi pernă de catifea, roase, schiloade. În fund, lîngă fereastră (şi aici era un geam spart, lipit cu hîrtie verde, decolorată de soare), o canapea în acelaşi stil, acoperită cu o învelitoare albă, prăfuită. Lui Alexandru i se părură mai mizere, mai triste, resturile acestea de mobilă elegantă. Nu le mai văzuse de astă toamnă. Umezeala, sărăcia, le măcinau mai repede decît şi-ar fi închipuit.”

„Alexandru cunoştea bine casa din fundătura Mătăsari. Cunoştea şi tragedia familiei Anicet, moşieri din moşi, strămoşi, siliţi acum să se mute într-un fund de mahala şi să trăiască din ajutorul unui străin. Îl iubise mai mult pe Petru, aflînd cu cîtă simplitate acceptase această vertiginoasa cădere. „Îmi place foarte mult aici, îi spuse el, îmi place această lungă linie de tramvai Nr. 14, care mă aduce în colţ, şi toată strada asta plină de vişini şi gutui. Cînd am venit noi, la Sf. Dumitru, era mohorît, plouase în ajun. Dar niciodată n-am întîlnit un parfum mai puternic de gutui ca atunci. Şi primăvara, cîţi vişini în floare...”

„Se înserase, şi Alexandru îşi amintea atîtea din convorbirile sale cu Petru încît se hotărî deodată să-l aştepte în colţul străzii. Ştia că trebuie să vină cu tramvaiul Nr. 14. Avea multe să-i spună, astă seară. Acasă s-ar fi simţit prost dacă n-ar fi petrecut în prealabil cîteva ceasuri cu Petru. Convorbirea cu Irina îl enervase; mizeria din casa Aniceţilor îl întristase. În colţ, chiar în faţa staţiei de tramvai, se afla o mică grădină de vară, cu cîteva mese afară, pe trotuar. Alexandru se aşeză acolo şi ceru o bere, aşteptîndu-l. ÎI zări după vreo jumătate de ceas, venind agale, cu servieta sub braţ, cu capul gol.”

După ce Marcella întârzie două ore la întâlnirea pe care ea i-o dăduse lui Mitia „care consumase nenumărate cafele şi îngheţate în aceste două ceasuri de aşteptare”,  cei doi iau un taxi și pleacă în direcția generală a Otopenilor. La Șosea cei doi se ceartă în mașină atunci când Marcella îi mărturisește că iubește pe altcineva, iar Mitică într-o ieșire teatrală de furie o insultă și o dă afară din mașină chiar pe marginea străzii. 

„Pentru că era foarte cald şi voiau să ajungă mai repede, Gheorghiu a oprit un taxi. îşi aducea bine aminte figura copios transpirată a şoferului. În faţa Arcului de Triumf a întrebat: „Ocolim sau o luăm înainte? Cît de precis i-au rămas toate amănuntele acestea în minte; glasul gros al şoferului, doica în rochie cadrilată, traversînd în panică aleea pietonilor, un început de nor alburiu, crescut deodată în direcţia Otopenilor...
[...]
— Să rămînem prieteni, Mitia...
Veşnica ei scăpare; să evităm, să nu ne certăm, să nu ne umilim...
— Iubesc pe altcineva, adaogă.
[...]
Deschise uşa şi aproape o îmbrînci afară, pe marginea şoselei. Coborîse fără să-şi dea seama, şi îşi puse automat mîna pe pălărie; i se părea că bate vîntul. Cu capul scos pe geam, Mitia o mai înjură odată, mai brutal, apoi maşina o porni mai departe, cu un zgomot care o umili mai mult, decît toate insultele. I se părea că aiurează, că toate lucrurile acestea s-au întîmplat într-un vis rău. Dar trebui să se tragă îndărăt, ca să n-o strivească o maşină care venea în urmă. Începu atunci să plîngă de furie, de umilinţă. Aproape alergă spre alee, să dispară mai departe între pomi, să n-o mai vadă toată lumea insultată şi umilită, acolo, la marginea şoselei. [...] Traversă atunci mai multe alei şi ajunse istovită în şoseaua Jianu.”

„Aproape că ura pe Marcella. Îl chinuia din nou dorul de răzbunare. Dacă ar fi putut-o găsi o dată singură, dacă ar fi putut-o aduce în camera lui, sau oriunde în altă parte, ca s-o umilească, s-o facă să sufere. Se plimbă mult pe stradă, trimise o notă la Bancă anunţînd că vine a doua zi, şi mîncă la Continental, cu doi cunoscuţi. Le povesti cu amănunte precise, toată dragostea lui pentru Marcella, şi povesti de asemenea o sumă de fapte imaginare pe socoteala Marcellei; că ea l-a părăsit pentru bani, că l-a înşelat cu un pianist dintr-un jazz oarecare, că are cîţiva amanţi bogaţi, unul bancher, altul la Siguranţă, altul la Bursă. Pe unul din ei îl cunoştea personal, şi ştie că suferă de boli venerice. Şi să iubeşti o asemenea femeie!”

După ce se plânge de nefericirea în dragoste, amicii lui Mitică Gheorghiu se hotărăsc să îl binedispună „organizînd o petrecere cu fete, muzică şi vin bun. Bietul Mitică, după cîte a suferit el, numai o beţie îl mai poate face să uite...” Dar când intră la faimosul restaurant Modern de pe Sărindar (azi Constantin Mille), Gheorghiu îl zărește pe un prieten al lui Jean Ciutariu, cel pe care Marcella îi mărturisise că îl iubește și îi dispare tot cheful de petrecut. 

„Au intrat la „Modern” ca să aştepte terminarea revistelor de vară. Au cerut cu toţii coniacuri la ghiaţă.[...] Începu să privească în grădină. La cîteva mese depărtare se aflau cîţiva cunoscuţi. între alţii, Eleazar, care domina masa cu glasul lui puternic, cu rîsul fără sens în care izbucnea din cinci în cinci minute. [...] Faptul că era prieten cu Ciutariu, îl făcea acum odios în ochii lui Gheorghiu. [...]Dragă, eu nu mai am răbdare să se termine revista, izbucni Mitică chemînd plata. E prea complicat. Am şi alte resurse...”