Radu Cosașu

Pierderea tatălui declanșează un travaliu de doliu care îl poartă pe autor oriunde dar nu acasă, pe străzile Bucureștiului, la sediul central al tinerilor uteciști, fără să vrea să se apropie de vehiculul funerar dar totuși urmărindu-l de la distanță și până la urmă îmbrâncit în fața cimitirului, într-o realitate imposibil de evitat. 

„Eram decis să nu dau socoteală nimănui - atunci, pentru prima oară în viața mea, am început să rătăcesc pe străzi, fără țel, fără idei, dus doar de o panică netrebnică. Am pornit-o pe Bucur, pe Între Gârle, am ieșit pe Chei, am trecut prin fața tăbăcăriilor lui Gralex, am ajuns la Lemetru, am trecut podul la confluența putorilor dinspre Abator și pielării și m-am întors, pe partea cealaltă a Cheiului, la podul Mărășeștilor, oprindu-mă doar în fața pompierilor din Radu-Vodă. [...] M-am întors la postul de observație din Cuza-Vodă - mașină neagră, a Comunității, se afla în fața casei noastre; am aruncat halvița exact în clipa când pe poartă era scos sicriul însoțit de toți ai casei, mama, sora mea, bunica, mătușile, Roza. Începu să fulguiască, sicriul fu instalat în mașină, plamele mi le simțeam umede și lipicioase, imposibil să-mi descleștez degetele, am cerut în gând să apară un taxi. 
Mașina funebră plecă spre Lânăriei, familia intră în curte, un taxi opri în fața fostei băcănii a lui Costică, distrusă în bombardamentul din 4 aprilie, șoferul intră în tutungerie, l-am așteptat să iasă, i-am cerut imediat să mă ducă în sus, repede, până dă de o mașină neagră. S-a conformat, pe la fabrica de sifoane am zărit-o, i-am poruncit să ne ținem după ea, la distanța asta, să nu încerce nici să se apropie, dar nici s-o piardă din vedere, am ieșit în Șerban-Vodă, am urcat Dealul Șincaiului, am trecut prin fața crematoriului, începusem să mă liniștesc - eram totuși primul om care-l ducea pe ultimul său drum, fără să fiu văzut, fără s-o știe nimeni, fără să mă compromit, fără să fac concesii - când, deodată, în clipa când mașina neagră opri în fața porții cimitirului spaniol, peste drum de Bellu, șoferul meu stopă și mă îmbrânci în portieră, răsturnându-mă pe pavaj:
- Jos, în mă-ta pe gheață! Nu conduc și nu iau bani de la jidani dovediți! și demară pe dată.
Am avut puterea să surâd celor adunați în jurul meu. Curățându-mă pe palton, le-am explicat că nu ne-am ințeles la prețul cursei, n-am avut cât îmi ceruse și m-a luat la bătaie. Speculanți ordinari. Jigodii."