Cartierul Cotroceni

Cotroceni este un cartier situat în sectoarele 5 și 6 ale Bucureștiului, cu multe clădiri importante și valoroase, mare parte fiind case antebelice și interbelice, reprezentative pentru arhitectura perioadelor lor. Aici este situat și Palatul Cotroceni.

Dealul Cotroceni a fost în trecut acoperit de Codrii Vlăsiei, pădure ce acoperea majoritatea teritoriului pe care se află astăzi orașul București. În 1679 a fost construită în această zonă o mănăstire de către Șerban Cantacuzino, care mai târziu a fost transformată în palat regal în 1888 de către Carol I. În jurul palatului și-au construit case cei care slujeau la palat precum și cei care dețineau ranguri înalte în armată. Carol I a construit în jurul palatului Gara Cotroceni, care servea drept gară regală. Personalități importante au locuit în acest cartier precum: Ion Minulescu, Marin Preda, Ion Barbu sau Liviu Rebreanu.

Toponimul Cotroceni provine cel mai probabil de la verbul arhaic „a cotroci”, care înseamnă fie „a scotoci”, fie „a adăposti”. Numele ar putea fi legat de pădurea deasă în care se ascundeau haiducii și tâlharii până prin 1660, când dealul Cotroceni devine proprietatea lui Șerban Cantacuzino.

Sursa: Wikipedia RO / Foto: „Villa Mimi și Titi”, Alex Vega

În unele seri

cineva scapă din mână 

un balon cu heliu

deasupra

cartierului Cotroceni

undeva pe strada Ana Davila

un balon roșu 

luat ușor de vînt

zboară pe deasupra Academiei Militare

tinerii ofițeri îl salută cu mâna la chipiu

apoi coboară lent în zig zag

pe deasupra parcului Romniceanu

copiii îl arată cu degetul chicotind

e purtat pe deasupra acoperișurilor

și apoi trece razant pe lângă

turla bisericii Elefterie

și în urma sa

se aud ușor clopotele 

o rafală îl răsucește brusc în aer 

și o ia în susul Dîmboviței

pînă la ultimele etaje ale Spitalului Municipal

pacienții lăcrimează cînd îl văd 

cum le trece razant pe la ferestrele saloanelor

apoi zboară peste Palatul Medicinei

unde studenții îl urmăresc cu capetele scoase afară din Aula mare

și aplaudă

e purtat pe deasupra Palatului Cotroceni 

și se oprește brusc în ramurile 

unui castan din Grădina Botanică

ața balonului roșu cu heliu

leagă acum gestul mâinii 

care l-a scăpat de pe strada Ana Davila

direct de frunzele castanului din Botanică 

unde a rămas proptit

ața îi atarnă

ca

un cordon ombilical

între două străzi, două lumi, două emisfere

ața îi atârnă peste acoperișurile cartierului

ca o posibilitate 

întredeschisă 

peste capetele noastre

brusc

între fața de jos și cea de sus 

a speranței

ața plicului meu de ceai Yogitea 

pe care îl pun în apa clocotită 

atîrnă peste cană

iar pe eticheta lui de hârtie scrie

as much is above,

that much is below

„Parada pisicilor din Cotroceni a luat un nou avânt când, la parterul vilei din dreapta casei mele, s-a mutat un birou de tineri arhitecți însoțiți de un cvartet de pisici. De fapt exista o mamă a lor, domnișoara Purnavel, o doamnă subțirică cu mersul mărunt. În scurtă vreme, am aflat de la ea povestea pisicilor care populau biroul de alături.
 Le adusese în Cotroceni salvându-le dintr-o casă cu curte din Pantelimon, învecinată cu casa ei. Vecinul, mi-a povestit ea, le crescuse de mici, dar s-a însurat și soția lui detesta pisicile. „Ołi eu, ori pisicile!"" a spus de cum s-a instalat în casă, și, de îndată ce le vedea în curte, se repezea să le alunge cu mătura. Când s-a mutat cu biroul de arhitectură alături de casa mea, domnişoara Purnavel a luat cu ea și cele patru pisici persecutate. Și, la scurtă vreme după mutare, toate s-au grăbit să-mi descopere grădina.”

„Îşi aminti deodată că avusese o batistă îmbibată CIB parfumul ei, batistă pe care o aruncase stupid, iremediabil. Tot ce făcuse astăzi, era stupid şi, mai ales, iremediabil. Posesiunea unei asemenea batiste i se părea o extraordinară fericire. Trebuie numaidecît s-o caute. Era acolo Marcella, ar fi avut-o din nou aproape, sorbindu-i parfumul ei, amintindu-şi căldura ei.
[...]
Ştia destul de vag casa şi strada unde o aruncase, dar păstrase limpede în memorie zidurile casei, forma grilajului. Aproape alergă ca să caute un taxi. Orice minut pierdut ar fi putut însemna o catastrofă. Orice întîrziere ar fi produs poate ireparabilul. Hotărîrea îi dăduse o forţă sigură, o anumită seriozitate. Trebuia ca măcar acest lucru să se întîmple altfel, împotriva destinului, după voinţa lui. În acele cîteva ceasuri de umblet în neştire, ajunsese aproape de Atelierele C.F.R. Grădina unde azvîrlise batista se afla într-una din străzile dinapoia Facultăţii de Medicină. Distanţa nu era prea mare, pentru timpul care trecuse. Dar Gheorghiu bătuse străzile la rînd,. luînd-o spre dreapta sau spre stînga, după cum se nimerea, şi refăcuse de mai multe ori circuitul Cotrocenilor,. Se sui în maşină şi spuse şoferului să-l ducă la podul Elefterie. De-acolo se va putea descurca singur.
[...]
Plăti şoferului şi, după ce-l lăsă să pornească înainte pe bulevard, începu să alerge. Recunoştea străzile; recunoştea mai ales stările sufleteşti pe care le abandonase pe aici cu cîteva ceasuri mai înainte, şi care acum îl întîmpinau cu fiecare imagine ştiută. Întîlni umbra unui castan uriaş; îl străbătură din nou toate gîndurile care îi treceau prin cap atunci cînd o zărise întîia oară, la începutul nopţii. Recunoscu, lîngă un colţ, foişorul unei vile. Ştia că de-aici trebuie să cotească la stînga, ca să întîlnească strada casei lui... Casa lui. Ar putea să se mute aici, ar putea să închirieze chiar acele camere în faţa cărora... Dar nu era deloc timp de închipuiri. Orice clipă ar putea schimba cu desăvîrşire totul. În orice clipă, cartierul acesta prieten, strada asta atît de scumpă — ar putea deveni tot atît de neutră ca şi celelalte. Dacă, din întîmplare, n-ar mai găsi batista...
[...]
Trebuia să fie atent, să recunoască fiecare casă, să-şi amintească orice amănunt. I se păru că se află drept în faţa curţii căutate. Simţi în tot trupul un val cald, şi obrajii i se îmbujorară deodată. Dar după ce pipăi grilajul, înţelesese că se înşelase. Porni mai departe, aţîţat, înfierbîntat, aşteptînd ca la fiecare pas să-i răsară casa lui în faţă, şi totuşi temîndu-se să nu creadă prea repede, să nu se amăgească. Ajunse la capătul străzii, şi începu să creadă că se rătăcise. Avea în orice caz o speranţă; strada „adevărată” încă n-o atinsese. Asta însemna că batista ar putea fi la locul ei, că are încă şanse să o regăsească... [...]”

„Într-o seară el se întorcea de la Cotroceni unde fusese trimis de stăpânul său ca să dea nişte scrisori viziriale unui delibașă trimis într-adins de Sultan ca să omoare pe Rami-Paşa ce se întorcea atunci din Rusia. Orele nopței erau înaintate; pe cer se afla o mulțime de nori mici, care împinși de vânt, aci acopereau luna și făceau să cadă pe fața pământului un întuneric adânc, aci iarăşi se despărțeau și formau o mulțime de grupe care, luminate de palida lumină a lunei, prezintau privirei o panoramă fantastică și răpitoare.
[...]
În momentele acelea postelnicul Andronache trecea pe ulița Izvorului călare pe un armăsar arăbesc și însoțit de patru tufeccii; dar pe când cugetarea și privirea lui erau absorbite de frumoasa panoramă a cerului, o voce încântătoare străbătu auzul său; el se opri din cale şi ascultă cu mare atențiune frumosul cântec fanariotic [...] a cărui melodie plină de pasiune fiind cântată cu multă artă, produse în inima lui un efect extraordinar. Încântat de exclamaţiile amoroase de care este plină această cantilenă, se apropie de ferestrele casei din care ieşeau suavele accente, şi văzu cu destulă surpriză o femeie jună ca de douăzeci de ani, foarte frumoasă, şezând răsturnată pe un divan de mătase şi cu părul ei cel negru unduind în neorânduială. Cămaşa de borangic, singurul vestmânt ce acoperea trupul ei, era atât de transparentă încât lăsa să se vadă un piept mai alb de cât marmora, o talie de nimfă. Ochii ei cei negri și plini de văpaie amoroasă, absorbiți acum în arzătoarele visări ce deşteptau în inima ei dulcele accente ale melodiei, păreau că cereau o dulce mângâiere la chinurile ce ea suferea.”

„Mă înapoiam de la o lecţie din cartierul Cotroceni, când dintr-o camionetă a Crucii Roşii cobora o doamnă cu văl fumuriu. Voalul, fluturând, răspândea miros de Arpčge. Doamna strângea ochii, ca să fie mai sigură că ne cunoaştem, că nu se înşală.
— Mirona!
— Mamă!
Strigătul meu ne surprinse deopotrivă. Venea de departe, din primii ani ai copilăriei, şi era poate încărcat de aceeaşi instinctivă emoţie.
— Mirona! a repetat, stăpânindu-şi cu greu mirarea, sau poate îngrijorarea.
N-am ştiut ce să mai spun. La fel ca în copilărie, când regăseam o jucărie pierdută, încercam – după prima mişcare de bucurie – o dezamăgire; mi se părea mai puţin frumoasă, mai puţin arătoasă decât o păstrase închipuirea mea. Frumoasa Tanţi parcă se mai micşorase, se mai uscase. Se împiedica în tocurile prea înalte şi gâfâia de parcă ar fi urcat o scară. Cochetă, simţi nevoia să se scuze:
— Am avut o gripă urâtă şi o gastrită… Şi ca să n-o mai privesc atât de atentă – sau ca să se laude – îmi arăta clădirea din faţă: Lucrez, aici, la 303. Au început să sosească marii mutilaţi. Vrei să vizitezi spitalul? Fostul manej regal… Hai, vino cu mine! Să vezi ce frumos e! O minune!”

„Eram invitați să petrecem noaptea dintre ani la Ștef, care locuia în Cotroceni în casa părinților lui. Roxana îmi spusese că Ștef ocupa singur etajul, iar părinții lui locuiau la parter, că aveau intrări separate și că, după cuvintele Roxanei, nu se călcau pe bătături.”