Ciocoii vechi și noi

„Boerii se plimbau în caleşti și butci cu arcurile poleite, spre a se deosebi de neguţători. Podul Mogoşoaei şi al Târgului de afară erau cele mai de căpetenie preumblări ale boerilor. Mesele şi petrecerile lor se făceau în familii mai multe adunate la un loc; rar se întâmpla să mănânce la grădini; dar şi atunci preferau grădina lui Scufa, via Brâncoveanului din dealu Spirii şi grădina lui Belu de lângă Văcăreşti, spre a nu da prilej norodului a surprinde vreo necuviință a lor şi a li se pierde printr-aceasta prestigiul.”

„Locuitorii din clasa de mijloc, deprinşi de mult timp cu viața orientală, cea plină de lene și poezie, vara se adunau la grădinile Breslea, Barbălată, Cişmegiu și Giafer. Acolo fiecare isnaf sau cap de familie își întindea masa și împreună cu caznicii şi amicii, beau și mâncau, apoi începea a învârti hora strămoșească și danţurile cele vesele, care se deosebesc foarte puțin de tarantela neapolitană şi care plac atât de mult întregului popor latin.”

Alexandru Ipsilanti era conducătorul mișcării de eliberare a Greciei de sub Imperiul Otoman, Eteria, și responsabil pentru uciderea lui Tudor Vladimirescu. 

„In fine armata eteriei, mărită prin corpul lui Vasile Caravia și Iordache Olimpie, intră în Țara Românească, iar la 25 Mai ajunse la satul Colintina și formă acolo cuartierul ei general. Ipsilant primi închinăciunile boierilor, ale clerului și pe ale tuturor tagmelor ostășeşti şi neguțătoreşti. Lingușirile însă ce i se făcea în toate dilele de fananoți şi câțiva români corupți, ce voiau să exploateze eteria în interesul lor, ameţise foarte mult capul acestui căpitan; dar tocmai când bietul om se obicinuise cu viața și pompa domnească la care începuse să aspire, primi trista ştire că turcii au intrat în ţară prin mai multe părți, şi că se îndreptează asupră-i cu forţe considerabile ca să-l zdrobească deodată.”

Duplicitarul Dinu care se opusese revoluției lui Tudor Vladimirescu, apoi o susținuse atunci când vedea că are sorți mari de izbândă și ar putea însemna să își piardă privilegiile, vede în sosirea lui Alexandru Ipsilanti în Țara Românească, susținut de Rusia, o oportunitate unică de a-l înlătura pe Tudor Vladimirescu și de a opri răzmerița pornită de acesta împotriva boierimii. 

„După ce ciocoiul se împăcă cu conştiinţa sa în privința lașităţei ce voia să comită și după ce îşi făcu toate dresurile cu unul dintre consuli, porunci să înhame armăsarii la butcă și se duse la Colintina ca să se prezinte înaintea lui Ipsilante.
[...]
Ciocoiul îşi scoase cizmele cele de saftian roșii şi rămâind numai cu meșii îşi puse o pereche de papuci galbeni de Țarigrad, își strânse giubeaua la piept şi intră în camera lui Ipsilante, unde după ce făcu câteva complimente pline de linguşire, voi să sărute haina principelui, dar fiindcă principele refuză cu delicateţă acest act înjositor, ciocoiul sărută ciucurii patului pe care ședea Fanariotul.”

Îndrăgostit întâmplător de fata pe care o zărește seara la geam în timpul plimbării prin Cotroceni, Andronache Tuzluc se interesează cine este cea mai frumoasă fată din Mahalaua Izvor.

[...]
„dar ei voi să-mi spui care este cea mai frumoasă din toate?
- Este cucoana Duduca, fiica lui Mihale Ciohodaru.
- Şi unde locuieşte această frumoasă cucoană?
- Ea locuiește împreună cu tată-său în nişte case boiereşti peste drum de biserica Izvorului.
- Casa are două ferestre cu cafaz în fața uliței, nu este așa?”

„Tudor Vladimirescu, luând ştire că lpsilante a intrat în țară, își împărți oștirea în două părţi: dintr-una formă mici garnisoane pentru apărarea mănăstirilor din Valahia mică, în care îşi avea depuse provisiunile necesare pentru hrana oștirei; iar cu o parte compusă din şease mii de panduri aleşi și două mii cinci sute de arnăuţi comandaţi de Macedonski şi Prodan, luă calea către Bucureşti, şi se aşeză în mănăstirea Cotroceni, și pe câmpia dimprejurul ei, formând din această localitate un lagăr fortificat, din care observa mișcările lui Ipsilante, pe boeri şi politica turcească. 

Simțindu-l pe Tudor Vladimirescuca pe un rival, Ipsilanti își dorește înlăturarea lui: «Voi porni numaidecât la Cotroceni, ca să zmulg din pieptul şi inima potrivnicului meu acele virtuți care astăzi chiar îl fac mai iubit şi mai respectat de cât pe mine!...»”

„Într-o seară el se întorcea de la Cotroceni unde fusese trimis de stăpânul său ca să dea nişte scrisori viziriale unui delibașă trimis într-adins de Sultan ca să omoare pe Rami-Paşa ce se întorcea atunci din Rusia. Orele nopței erau înaintate; pe cer se afla o mulțime de nori mici, care împinși de vânt, aci acopereau luna și făceau să cadă pe fața pământului un întuneric adânc, aci iarăşi se despărțeau și formau o mulțime de grupe care, luminate de palida lumină a lunei, prezintau privirei o panoramă fantastică și răpitoare.
[...]
În momentele acelea postelnicul Andronache trecea pe ulița Izvorului călare pe un armăsar arăbesc și însoțit de patru tufeccii; dar pe când cugetarea și privirea lui erau absorbite de frumoasa panoramă a cerului, o voce încântătoare străbătu auzul său; el se opri din cale şi ascultă cu mare atențiune frumosul cântec fanariotic [...] a cărui melodie plină de pasiune fiind cântată cu multă artă, produse în inima lui un efect extraordinar. Încântat de exclamaţiile amoroase de care este plină această cantilenă, se apropie de ferestrele casei din care ieşeau suavele accente, şi văzu cu destulă surpriză o femeie jună ca de douăzeci de ani, foarte frumoasă, şezând răsturnată pe un divan de mătase şi cu părul ei cel negru unduind în neorânduială. Cămaşa de borangic, singurul vestmânt ce acoperea trupul ei, era atât de transparentă încât lăsa să se vadă un piept mai alb de cât marmora, o talie de nimfă. Ochii ei cei negri și plini de văpaie amoroasă, absorbiți acum în arzătoarele visări ce deşteptau în inima ei dulcele accente ale melodiei, păreau că cereau o dulce mângâiere la chinurile ce ea suferea.”

„Ne oprim puţin din această narațiune, ca să dăm cititorilor noştri o ideie repede despre locul unde se afla palatul domnesc pe acei timpi şi despre forma architectonică și alte amănunte originale ale acestui locaș în care domnea moliciunea amestecată cu umilirea şi cu depravaţiunea. Pe spațiul de pământ ce se coprinde astăzi între casele lui Resch giuvaergiul și vechia sală a lui Momolu, era clădită pe timpul lui Caragea, noua reşedinţă domnească ce înlocuise pe cea veche din dealul Spirei, arsă la 1813. 

Architectura acestui palat era vagă şi nedeterminată; era o zidire sau o grămădire de material în care se vedeau mai multe ordine de architectură, imitate în ceea ce au ele mai grosolan și mai neregulat. Fațada ce privea către Podul Mogoşoaiei avea un balcon în formă de chioşc turcesc, mobilat cu divanuri şi laviţe tapetate cu catifea roșie, în care venea adesea principele de-şi lua cafeaua şi cibucul, privind pe trecători.
[...]
Curtea domnească pe timpul acela se deosibea cu totul de curțile domnitorilor din zilele noastre. Atunci ea înfățișa un centru unde se aduna tot ce avea Bucureştii mai inteligent, dar mai leneş şi mai depravat. Palatul era plin de boieri şi de calemgii de tot felul, dintre care fanarioții se deosibeau prin cochetăria umbletului lor, prin desele complimente și temenele ce făceau în dreapta și în stânga. [...]”

În grădinile publice precum Giafer sau Cișmigiu oamenii veneau să facă grătar, horă  și uneori scandal. Aici veneau oameni de toate felurile, se înfiripau idile sau amantlâcuri nerușinate. 

„Ce ziceţi domnia-voastră despre acele amoruri zgomotoase, care încep prin serenade de lăutari și uneori de bande militare însoţite cu tobe și cu tipsii întocmai ca la grădina lui Giafer, și care se termină prin păruieli, în clasele de jos, şi prin ceva mai rău în cele de sus? Ce crimă au săvârșit pacinicii locuitori ai vecinătăţii, ca să fie deşteptaţi din somn în strigătele birjarilor şi oftările cele monotone și ascuţite ale amorezilor vulgari, mai indiscreţi de cât pisicile: căci aceste dobitoace sentimentale miorlăesc și ele o lună pe fiecare an, și apoi ne lasă în pace, în vreme ce pisoii cei cu două picioare, nu numai că miorlăie neîncetat, dar neavând destulă încredere în seducțiile vocei lor, mai iau şi pe alţii de le ajută.”