Istorie

„Într-o seară el se întorcea de la Cotroceni unde fusese trimis de stăpânul său ca să dea nişte scrisori viziriale unui delibașă trimis într-adins de Sultan ca să omoare pe Rami-Paşa ce se întorcea atunci din Rusia. Orele nopței erau înaintate; pe cer se afla o mulțime de nori mici, care împinși de vânt, aci acopereau luna și făceau să cadă pe fața pământului un întuneric adânc, aci iarăşi se despărțeau și formau o mulțime de grupe care, luminate de palida lumină a lunei, prezintau privirei o panoramă fantastică și răpitoare.
[...]
În momentele acelea postelnicul Andronache trecea pe ulița Izvorului călare pe un armăsar arăbesc și însoțit de patru tufeccii; dar pe când cugetarea și privirea lui erau absorbite de frumoasa panoramă a cerului, o voce încântătoare străbătu auzul său; el se opri din cale şi ascultă cu mare atențiune frumosul cântec fanariotic [...] a cărui melodie plină de pasiune fiind cântată cu multă artă, produse în inima lui un efect extraordinar. Încântat de exclamaţiile amoroase de care este plină această cantilenă, se apropie de ferestrele casei din care ieşeau suavele accente, şi văzu cu destulă surpriză o femeie jună ca de douăzeci de ani, foarte frumoasă, şezând răsturnată pe un divan de mătase şi cu părul ei cel negru unduind în neorânduială. Cămaşa de borangic, singurul vestmânt ce acoperea trupul ei, era atât de transparentă încât lăsa să se vadă un piept mai alb de cât marmora, o talie de nimfă. Ochii ei cei negri și plini de văpaie amoroasă, absorbiți acum în arzătoarele visări ce deşteptau în inima ei dulcele accente ale melodiei, păreau că cereau o dulce mângâiere la chinurile ce ea suferea.”

„Ne oprim puţin din această narațiune, ca să dăm cititorilor noştri o ideie repede despre locul unde se afla palatul domnesc pe acei timpi şi despre forma architectonică și alte amănunte originale ale acestui locaș în care domnea moliciunea amestecată cu umilirea şi cu depravaţiunea. Pe spațiul de pământ ce se coprinde astăzi între casele lui Resch giuvaergiul și vechia sală a lui Momolu, era clădită pe timpul lui Caragea, noua reşedinţă domnească ce înlocuise pe cea veche din dealul Spirei, arsă la 1813. 

Architectura acestui palat era vagă şi nedeterminată; era o zidire sau o grămădire de material în care se vedeau mai multe ordine de architectură, imitate în ceea ce au ele mai grosolan și mai neregulat. Fațada ce privea către Podul Mogoşoaiei avea un balcon în formă de chioşc turcesc, mobilat cu divanuri şi laviţe tapetate cu catifea roșie, în care venea adesea principele de-şi lua cafeaua şi cibucul, privind pe trecători.
[...]
Curtea domnească pe timpul acela se deosibea cu totul de curțile domnitorilor din zilele noastre. Atunci ea înfățișa un centru unde se aduna tot ce avea Bucureştii mai inteligent, dar mai leneş şi mai depravat. Palatul era plin de boieri şi de calemgii de tot felul, dintre care fanarioții se deosibeau prin cochetăria umbletului lor, prin desele complimente și temenele ce făceau în dreapta și în stânga. [...]”

Îndrăgostit întâmplător de fata pe care o zărește seara la geam în timpul plimbării prin Cotroceni, Andronache Tuzluc se interesează cine este cea mai frumoasă fată din Mahalaua Izvor.

[...]
„dar ei voi să-mi spui care este cea mai frumoasă din toate?
- Este cucoana Duduca, fiica lui Mihale Ciohodaru.
- Şi unde locuieşte această frumoasă cucoană?
- Ea locuiește împreună cu tată-său în nişte case boiereşti peste drum de biserica Izvorului.
- Casa are două ferestre cu cafaz în fața uliței, nu este așa?”

În grădinile publice precum Giafer sau Cișmigiu oamenii veneau să facă grătar, horă  și uneori scandal. Aici veneau oameni de toate felurile, se înfiripau idile sau amantlâcuri nerușinate. 

„Ce ziceţi domnia-voastră despre acele amoruri zgomotoase, care încep prin serenade de lăutari și uneori de bande militare însoţite cu tobe și cu tipsii întocmai ca la grădina lui Giafer, și care se termină prin păruieli, în clasele de jos, şi prin ceva mai rău în cele de sus? Ce crimă au săvârșit pacinicii locuitori ai vecinătăţii, ca să fie deşteptaţi din somn în strigătele birjarilor şi oftările cele monotone și ascuţite ale amorezilor vulgari, mai indiscreţi de cât pisicile: căci aceste dobitoace sentimentale miorlăesc și ele o lună pe fiecare an, și apoi ne lasă în pace, în vreme ce pisoii cei cu două picioare, nu numai că miorlăie neîncetat, dar neavând destulă încredere în seducțiile vocei lor, mai iau şi pe alţii de le ajută.”

„Cei ce cunosc cum era forma oraşului Bucureşti înaintea focului de la 1847, n-au decât să se gândească puţin şi-şi vor aduce aminte că, mergând drept pe ulița Colții spre Sf. Gheorghe cel nou, era pe timpii aceia o piaţă triunghiulară din care își luau începutul trei ulițe: una ducea spre Bărăţie, alta către hanul lui Filaret şi cea din urmă se îndrepta către Pescăria veche din mahalaua Scaunelor. Cea dintâi era locuită de bogasieri, a doua de cojocari subțiri și groși, iar a treia, acoperită cu scânduri din Stambul, era locuită numai de abagii şi găitănari.

Pe la 1814, aceste ulițe, ca mai toate celelalte, erau aşternute cu scânduri de stejar şi aveau pe dedesubt canaluri de lemn pentru scurgerea apelor. A umbla însă pe asemenea poduri era o adevărată tortură, căci uneori ele erau pline de noroi infectat din cauza necurățirei canalelor, alteori se rupea câte o scândură tocmai când nenorocitul pedestru punea piciorul pe dânsa și fără veste el se simțea cufundat în noroi până la mijloc sau chiar se pomenea cu o mână scrântită sau cu un picior frânt. Să mai adăogăm pe lângă acestea şi lipsa de felinare şi abia ne vom putea face o idee despre trista stare în care se aflau ulițile Bucureştilor pe timpii aceia.”

O descriere cuprinzătoare și memorabilă a pieței Teatrului Național o face jurnalistul și scriitorul Pavel Mirto, în Viitorul începe luni. Ca un fel de throwback literar-enciclopedic, Ioana Pârvulescu, prin intermediul personajului Pavel oferă ceea ce poate nicio carte de istorie sau site nu a prezentat până acum. 

„Piaţa Teatrului, bine luminată de felinare electrice, de care domnul primar a fost tare mândru, ca şi cum el ar fi inventat electricitatea, era însă pustie, lucru cu totul ieşit din comun. Dacă birjarii şi-au ales drept staţie acest loc din inima oraşului, asta înseamnă că este cel mai cunoscut şi cel mai aglomerat punct al Bucureştilor, la orice oră din zi şi din noapte. Într-adevăr, de aproape o jumătate de veac, clădirea Teatrului a funcţionat la fel ca farurile de la ţărmul mării, i-a ajutat să se orienteze pe oamenii care călătoresc pe apele Capitalei noastre veşnic agitate de treburi şi veşnic buimăcite de distracţie. Aici, în faţa Teatrului, se intersectează traseele celor care înseamnă ceva în ţara asta, aici dau spectacole actriţe şi juni-primi care fac ca viaţa de pe scenă să fie mai frumoasă şi mai suportabilă decât cea din realitate, aici cântă interpreţi de operă şi faimoşi instrumentişti din toată Europa, acoperiţi de flori şi de ovaţii de către un public, dacă nu întotdeauna avizat, măcar mereu mărinimos.
Aici am văzut-o în adolescenţă pe Sarah Bernhardt, care era în stare să râdă cu jumătate de faţă şi să lăcrimeze cu cealaltă jumătate. În preajma acestei pieţe sunt hotelurile, cafenelele şi restaurantele cele mai cunoscute şi mai pline de clienţi, Continental, Fialcowski, Riegler, Capşa, Frascatti, grădina lui Iancu Oteteleşanu, iar nu departe se află Regele şi Regina, în Palatul lor. Nici viscolul cel mai mare şi nici zilele de arşiţă din luna lui cuptor nu-i alungă pe toţi birjarii din piaţă. Când lumea iese de la vreo piesă, birjele se ocupă şi dispar, într-adevăr, preţ de o clipă, dar, în timp ce piaţa se goleşte de unele, sosesc deja altele, care şi-au depus muşteriii şi se regătesc să culeagă ce-a rămas, într-o rotire de carusel.”

„Am scos de sub palton pachetul învelit în ziarul abia apărut şi, apropiindu-mă de un felinar, am citit data: Luni 23 februarie 1898. În aceeaşi clipă mi-am amintit: era seara conferinţei doctorului Gerota de la Ateneu. Nici un alt eveniment n-ar fi putut stârni atâta curiozitate şi patimă în Bucureşti. În ultimul timp au fost discuţii aprinse în familii, supărări şi certuri, o parte din doamne au hotărât să rămână acasă, elevii din cursul superior au obţinut locuri bunicele făcând ochi dulci domnişoarei Laura de la magazinul de partituri şi instrumente muzicale, unde se vând bilete pentru spectacole şi conferinţe.
[...]
Îmi dădusem seama că persoana cu care era obligatoriu să mă întâlnesc în acea seară nu poate fi decât înăuntru, la conferinţă. N-aveam bilet, însă când am spus că sunt reporter la Universul am fost invitat politicos să intru. Sunt multe împrejurări în care e foarte bine să fii ziarist. Ca întotdeauna m-au învăluit rotunjimile şi lucirile calde ale rotondei şi ale coloanelor ei, amestecul de nuanţe, ruginiu cu vinişoarele gălbui, care-mi dau impresia că marmura e încălzită de razele soarelui de vară.
[...]
În sală am auzit câteva chicote şi rumoare neobişnuită, urmate imediat de tăcere şi de nişte cuvinte la care în orice caz nu mă aşteptam:
-…l-am aşezat pe cadavrul unei femei… 
- Dumnezeule! a exclamat cineva din primul rând, cred că domnul primar Robescu. Ca la un semnal, sala a vociferat din nou, astfel că oratorul, foarte răguşit, s-a întrerupt câteva secunde să-şi dreagă vocea şi să bea apă. Am simţit că nimerisem în mijlocul unei lupte: de o parte doctorul Gerota, singur, apărat doar de înălţimea scenei, de cealaltă, o armată numeroasă de spectatori, doamne, domni mai în vârstă, studenţii de la Medicină şi de la Belle Arte, domnişori şi domnişoare, care mai aveau puţin şi săreau de pe scaune.”

„Sub ploaia măruntă, Lipscaniul semăna cu un rîu, în albia căruia nu apele (bălți şi băltoace), ci oamenii curgeau tihnit. Joseph a păşit alături de ceilalţi, încălzit de freamătul lor, auzea frînturi de discuţii, replici, şoapte răzlețe, multe în germană, destule italieneşti, ungurești şi poloneze, chiar şi rîsetele unor domnişoare pe care le ocolise. La un moment dat, rîul s-a desfăcut în două braţe, unul cotind ciudat, la deal, cum nici un rîu nu o face, înspre biserica lutherană, celălalt ducîndu-se înainte, pe panta lină. lar între zidurile Bărăţiei, afară, se strînseseră atîtea suflete încît, clipe întregi, n-a crezut că poate fi adevărat.
[...]
Curînd, în turnul alb, s-au pornit şi clopotele mijlocii, lucrate pe socoteala părinţilor augustului suveran, arhiducele Franz Karl şi prinţesa Sophie, îndemnînd la pacea cuplurilor şi a contrariilor, iar, în urma lor, a răsunat clopotul cel mic, danie a lui Maximilian, fratele împăratului austriac şi împărat la rîndu-i, în celălalt capăt al lumii, în Mexic. Dangătele acelea, catolice şi nu ortodoxe, datorate familiei Habsburg şi nu voievozilor valahi, vuind laolaltă şi nu în cele patru zări, vestind Ajunul Crăciunului şi nimic altceva, au străpuns norii de deasupra Bucuresciului şi, credea dentistul, s-au pierdut în seninul sticlos, către stele. Tot într-acolo s-a înălţat şi muzica la începutul Liturghiei îngerilor, mai ales versul „Filius meus es tu, ego hodie genui te“, cînd acordurile de orgă au lovit geamurile catedralei, apoi s-au prelins pe uşile larg deschise, au atins creştetele plecate şi le-au mîngâiat ca un fior, au plutit şi au lăsat să picure o licoare a bucuriei, care aprindea voci şi inimi şi care, într-un colţ al curţii, lîngă poartă, a făcut să licărească lacrimi pe chipul lui Herr Strauss.”

„Nenorocit în dragoste” cum el însuși crede despre sine, Mitică Gheorghiu reușește cu chiu cu vai să smulgă o întâlnire față în față cu Marcella, la cofetăria Nestor, a doua zi la 3 și jumătate, întâlnire unde speră să o convingă să fie împreună deși ea îl informase și verbal și în scris că vede între ei doi doar o relație de „buni camarazi, legaţi prin stimă şi prietenie spirituală, acea prietenie spirituală care înnobilează două suflete distinse şi înalte.”

„Plecă spre Nestor la trei şi cîteva minute. Mergea agale, făcîndu-şi vînt cu pălăria, oprindu-se în faţa vitrinelor fără să privească nimic precis. Calea Victoriei era pustie, fierbinte, înăbuşită. În dreptul Palatului grăbi pasul, ca să ajungă mai înainte la în tîlnire şi să aibă timpul să mănînce o îngheţată fără grijă. Uitase aproape tot ce avea de spus Marcellei. În asemenea ceasuri se simţea destul de fericit. Parcă era din nou Mitică Gheorghiu dinainte, eternul Mitică Gheorghiu. Uitase că iubeşte, că e nenorocit în dragoste, că fata lui îi trimisese o scrisoare dureroasă, la care trebuia să răspundă cu grijă, că de acest răspuns atîrna însăşi fericirea lui. Fericirea era un lucru care nu-l interesa în asemenea ceasuri. Înţelese toate aceste adevăruri grave foarte vag, oarecum pe deasupra, şi le izgoni din minte. Intră la Nestor făcîndu-şi vînt cu pălăria.”

„Alexandru plecă pe la ceasurile cinci să-şi vadă prietenul. Petru Anicet locuia într-o casă veche şi mică, la sfîrşitul străzii Mătăsari. In faţă era o grădină neîngrijită, cu o cişmea legată cu cîrpă, ca să nu picure continuu. Trei odăiţe scunde, mirosind a lemn ud şi a bucătărie, într-una, cea-care da în curtea din dos, Petru îşi aşezase pianul, patul şi cărţile rămase de la fra,te-său. (O bună parte fuseseră vîndute, laolaltă cu mobila, îndată după moartea lui Pavel, cînd au trebuit să se mute aici.[...]
În dosul casei se întindea o curte largă, noroioasă, cu un grajd aproape surpat, pe care d-na Anicet îl închiriase totuşi unui căruţaş din mahala. În fund, lîngă gard, erau cîţiva vişini şi gutui crescuţi sălbatec, printre bălării şi floarea soarelui. Mai la o parte, o movilă de cărămizi sparte, tablă ruginită şi moloz, rămasă de la dărîmarea hanului vechi — pe care crescuseră buruieni.
[...]
Strada era caldă, prăfuită. Crezuse că îl va găsi pe Petru acasă, dar îi deschise d-na Anicet.[...] Îl pofti în antreu; o odaie cu podeaua puţin surpată, anevoie ascunsă de covoare. Cîteva scaune cu spetează aurită şi pernă de catifea, roase, schiloade. În fund, lîngă fereastră (şi aici era un geam spart, lipit cu hîrtie verde, decolorată de soare), o canapea în acelaşi stil, acoperită cu o învelitoare albă, prăfuită. Lui Alexandru i se părură mai mizere, mai triste, resturile acestea de mobilă elegantă. Nu le mai văzuse de astă toamnă. Umezeala, sărăcia, le măcinau mai repede decît şi-ar fi închipuit.”

„Alexandru cunoştea bine casa din fundătura Mătăsari. Cunoştea şi tragedia familiei Anicet, moşieri din moşi, strămoşi, siliţi acum să se mute într-un fund de mahala şi să trăiască din ajutorul unui străin. Îl iubise mai mult pe Petru, aflînd cu cîtă simplitate acceptase această vertiginoasa cădere. „Îmi place foarte mult aici, îi spuse el, îmi place această lungă linie de tramvai Nr. 14, care mă aduce în colţ, şi toată strada asta plină de vişini şi gutui. Cînd am venit noi, la Sf. Dumitru, era mohorît, plouase în ajun. Dar niciodată n-am întîlnit un parfum mai puternic de gutui ca atunci. Şi primăvara, cîţi vişini în floare...”

„Se înserase, şi Alexandru îşi amintea atîtea din convorbirile sale cu Petru încît se hotărî deodată să-l aştepte în colţul străzii. Ştia că trebuie să vină cu tramvaiul Nr. 14. Avea multe să-i spună, astă seară. Acasă s-ar fi simţit prost dacă n-ar fi petrecut în prealabil cîteva ceasuri cu Petru. Convorbirea cu Irina îl enervase; mizeria din casa Aniceţilor îl întristase. În colţ, chiar în faţa staţiei de tramvai, se afla o mică grădină de vară, cu cîteva mese afară, pe trotuar. Alexandru se aşeză acolo şi ceru o bere, aşteptîndu-l. ÎI zări după vreo jumătate de ceas, venind agale, cu servieta sub braţ, cu capul gol.”

După ce Marcella întârzie două ore la întâlnirea pe care ea i-o dăduse lui Mitia „care consumase nenumărate cafele şi îngheţate în aceste două ceasuri de aşteptare”,  cei doi iau un taxi și pleacă în direcția generală a Otopenilor. La Șosea cei doi se ceartă în mașină atunci când Marcella îi mărturisește că iubește pe altcineva, iar Mitică într-o ieșire teatrală de furie o insultă și o dă afară din mașină chiar pe marginea străzii. 

„Pentru că era foarte cald şi voiau să ajungă mai repede, Gheorghiu a oprit un taxi. îşi aducea bine aminte figura copios transpirată a şoferului. În faţa Arcului de Triumf a întrebat: „Ocolim sau o luăm înainte? Cît de precis i-au rămas toate amănuntele acestea în minte; glasul gros al şoferului, doica în rochie cadrilată, traversînd în panică aleea pietonilor, un început de nor alburiu, crescut deodată în direcţia Otopenilor...
[...]
— Să rămînem prieteni, Mitia...
Veşnica ei scăpare; să evităm, să nu ne certăm, să nu ne umilim...
— Iubesc pe altcineva, adaogă.
[...]
Deschise uşa şi aproape o îmbrînci afară, pe marginea şoselei. Coborîse fără să-şi dea seama, şi îşi puse automat mîna pe pălărie; i se părea că bate vîntul. Cu capul scos pe geam, Mitia o mai înjură odată, mai brutal, apoi maşina o porni mai departe, cu un zgomot care o umili mai mult, decît toate insultele. I se părea că aiurează, că toate lucrurile acestea s-au întîmplat într-un vis rău. Dar trebui să se tragă îndărăt, ca să n-o strivească o maşină care venea în urmă. Începu atunci să plîngă de furie, de umilinţă. Aproape alergă spre alee, să dispară mai departe între pomi, să n-o mai vadă toată lumea insultată şi umilită, acolo, la marginea şoselei. [...] Traversă atunci mai multe alei şi ajunse istovită în şoseaua Jianu.”

„Aproape că ura pe Marcella. Îl chinuia din nou dorul de răzbunare. Dacă ar fi putut-o găsi o dată singură, dacă ar fi putut-o aduce în camera lui, sau oriunde în altă parte, ca s-o umilească, s-o facă să sufere. Se plimbă mult pe stradă, trimise o notă la Bancă anunţînd că vine a doua zi, şi mîncă la Continental, cu doi cunoscuţi. Le povesti cu amănunte precise, toată dragostea lui pentru Marcella, şi povesti de asemenea o sumă de fapte imaginare pe socoteala Marcellei; că ea l-a părăsit pentru bani, că l-a înşelat cu un pianist dintr-un jazz oarecare, că are cîţiva amanţi bogaţi, unul bancher, altul la Siguranţă, altul la Bursă. Pe unul din ei îl cunoştea personal, şi ştie că suferă de boli venerice. Şi să iubeşti o asemenea femeie!”

După ce se plânge de nefericirea în dragoste, amicii lui Mitică Gheorghiu se hotărăsc să îl binedispună „organizînd o petrecere cu fete, muzică şi vin bun. Bietul Mitică, după cîte a suferit el, numai o beţie îl mai poate face să uite...” Dar când intră la faimosul restaurant Modern de pe Sărindar (azi Constantin Mille), Gheorghiu îl zărește pe un prieten al lui Jean Ciutariu, cel pe care Marcella îi mărturisise că îl iubește și îi dispare tot cheful de petrecut. 

„Au intrat la „Modern” ca să aştepte terminarea revistelor de vară. Au cerut cu toţii coniacuri la ghiaţă.[...] Începu să privească în grădină. La cîteva mese depărtare se aflau cîţiva cunoscuţi. între alţii, Eleazar, care domina masa cu glasul lui puternic, cu rîsul fără sens în care izbucnea din cinci în cinci minute. [...] Faptul că era prieten cu Ciutariu, îl făcea acum odios în ochii lui Gheorghiu. [...]Dragă, eu nu mai am răbdare să se termine revista, izbucni Mitică chemînd plata. E prea complicat. Am şi alte resurse...”

Pornind de de Bulevardul Academiei (porțiunea dintre Calea Victoriei și Universitate, care azi este Regina Elisabeta) Mitia o urmărește pe Marcella plimbându-se cu o prietenă, până aproape de statuia lui Take Ionescu. Statuia se afla la vremea respectivă aproximativ în dreptul blocului Aro (cinema Patria) pe bulevardul Take Ionescu (azi General Magheru). 

„Mitică Gheorghiu zări într-o seară pe Bulevardul Academiei pe Marcella şi Irina Pleșa.  Fetele se pregăteau să traverseze, şi nu l-au observat. Gheorghiu rămase cîteva secunde nehotă-rît, dacă trebuie să le urmărească sau să apuce în altă direcţie. Pe Irina nu o cunoştea personal. Ştia de la Marcella că sînt prietene, destul de vag de altminteri, căci se întîlneau rar. Îl străbătu atunci gîndul că prietena aceasta i-ar putea împăca, ar putea cel puţin să transmită Marcellei cîteva cuvinte din partea lui, silind-o să le asculte. Începu deci să le urmărească, la o distanţă destul de mare. Fetele au mers împreună pînă aproape de statuia Take Ionescu. Marcella s-a despărţit apoi, şi s-a îndreptat spre staţia de tramvai.[...] 
Gheorghiu începu să alerge pe bulevard în sus, după Irina. Alerga cu paşi mari, aproape sărind, ca să nu pară ridicul. Cînd se apropie, încetini pasul.
— Vă rog să mă iertaţi, domnişoară Pleşa, începu el timid, dacă mă prezint astfel... V-am zărit în tovărăşia prietenei mele, Marcella, şi am îndrăznit...
Nu mai găsea cuvinte. Privi în jos puţin stînjenit. Îl ajută Irina. Îi spuse că îl cunoaşte, că îi vorbise de ei chiar Marcella, de mult. Gheorghiu se aprinse.”

„Sammy se gîndea la astfel de lucruri în momentul în care intra pe strada I.C. Brătianu, dinspre Biserica Botezătorului. La început nu băgă de seamă agitația din josul străzii, undeva în fața lui. Dacă ar fi fost mai prezent, încă ar fi putut face cale-ntoarsă.
Fu smuls din gînd de un fluierat dintr-acelea de stînă, născut din contorsionarea măiestrită a limbii și nu din vreun țignal ca la meciurile de fotbal. Sammy privi cu surpindere la soldatul ce fluiera și care îi făcu semn cu mîna, imperativ, ca și cum ar fi spus „da, da, despre tine e vorba!”, apoi o porni în pas alergat spre el.
În acel moment, Sammy s-a oprit. Și-a privit, din reflex, ceasul de la mînă. Soldatul venea hotărît, legănînd o pușcă veche, din răzbelul trecut. „Colonelul a aflat de noi!” - fu primul gînd al tînărului și această ipoteză îl anestezie pe loc. Înfipt în mijlocul trotuarului, așteptă pînă ce soldatul ajunse aproape. Trăgîndu-și sufletul, acesta adăstă cîteva momente, privindu-l pe Sammy concentrat, de parcă i-ar fi numărat firele de păr de pe obrazul neras. Sammy îl privea și el - soldatul, măslinos la față, puțin la trup și cu două capete mai mic decît Sammy, părea chiar mai tînăr, nu era limpede dacă avea 20 de ani împliniți.”

„Cînd au ajuns în dreptul lor, au cotit la stînga și au continuat să coboare. Coloana care îi aștepta s-a pus în mișcare îndată ce au trecut și gărzile care îi mînau din urmă. Aceștia le-au ordonat și celor care veneau acum după ei să ridice mîinile, așa că fetița a trecut în brațele tatălui, care a luat-o cu o mînă, în timp ce pe cealaltă o ținea ridicată.
A început numaidecît să numere pe degete:
_Unu.
_U-nuuu, a zis fetița după el și a apropiat palma de gura lui.
_Ce vine după unu?
_Doi-iii.
_Corect, doi. Și după doi?
_Doi-iii, a zis fetița din nou.
_Nu doi, trei.
_Tei-iii.
_Așa, trei. Și după trei?
Fetița a ridicat din umeri. N-avea încă doi ani.
_Patru.
_Patuuu, a zis ea, dar mai mult pentru ea, și a început să își sugă degetul mare.
_Terminați cu asta, a zis atunci ofițerul. Fără semne cu mîinile, că te pun s-o ridici și pe cealaltă, ai înțeles?
Bărbatul a dat din cap. Fetița își pusese fruntea pe umărul lui. Ținea și ea o mînă în aer și, din cînd în cînd, o lovea pe mama ei peste antebraț cu ea. Ar fi vrut să o facă să lase brațele jos.
În afară de cîte un scîncet de durere, care străbătea mulțimea pînă acolo, în spate, nu se auzeau decît pașii tîrșîiți ai oamenilor. Se îndreptau spre gară, în fața căreia se vedeau alți oameni, dar nu se înțelegea dacă erau vii sau morți.
_Vezi? Ne trimit undeva, nu ne împușcă, i-a șoptit atunci copilului, uitînd pentru o secundă că soției voia să-i spună asta.”

„Acolo, undeva în față, se înalță Sinagoga Mare - deși „se înalță” și „mare” e cam mult spus, fiindcă e o construcție destul de scundă comparativ cu blocurile din jur. Sinagoga, cum o știu toți ieșenii. Una din puținele rămase, așa mi s-a spus cînd am venit în Iași. Cică odinioară, înainte ca evreii să plece „la Palestina” erau cu zecile, dădeai peste ele la tot pasul. Fiindcă aici a fost cartierul evreiesc. Cu case prăpădite, șubrede și puchinoase. Un fel de ghetou, cu lume săracă și murdară. Acum, după sistematizare, locul arată mult mai bine. Așa mi s-a spus.
Numai că mie îmi place sinagoga nu fiindcă ar fi vreun monument arhitectonic de excepție, ci fiindcă e sinagogă. E o bucată din Iașiul vechi care a supraviețuit acolo, o bucată din lumea parcă mai bine așezată de odinioară.”

„Iar în Tîrgu Cucu, acolo unde e rondul de tramvai, sînt zidurile mănăstirii Golia, pe care o tot întîlneam prin cărțile scriitorilor de-aici înainte s-o văd de-adevăratelea. Toate, semne ale Iașiului românesc, armenesc, evreiesc și ce-o mai fi fost orașul ăsta. Multietnic, cum se zice acum. Locuri unde mai multe neamuri trăiesc laolalt - astea mi s-au părut întotdeauna locuri bune. Ca Viena. Ca America. Sau ca Brăila ori Timișoara, de unde am venit aici.”

„Am închiriat din Bistrița o mașină și ne-am dus cu toții la Iași. Am căutat cimitirul evreiesc și am reușit să-l găsesc și am intrat, după ce m-am rugat o vreme de o doamnă nebună, înconjurată de cîini care lătrau, mîrîiau și se izbeau de gard, speriindu-mi copiii și făcînd-o pe nevastă-mea să bombăne „tu, cu cimitirele tale evreiești, ce te-a apucat, tu nu ești evreu”. M-am dus la monumentul în formă de vagoane de tren și am început să șoptesc: David, pe unde ai umblat? Rifca, hai pînă la gard. Moshe, mai ai dulceață din aia bună? Saul, Lea, Rahela, Marcu și apoi iarăși David și David și David, pînă cînd nevastă-mea m-a luat la rost că ce tot bolborosesc acolo și eu i-am zis supărat să mă lase în pace. „Haide mă' odată că li-i foame copiilor”. M-am uitat pe rînd la cei cinci băieți ai noștri, frumoși, plictisiți și înfometați și m-am rugat în gînd să nu-i bată românii, să nu-i omoare poporul român, să nu-i alunge din țară și nici ei să nu omoare pe nimeni. Apoi l-am săltat pe cel mic în brațe și am zis: „Gata, gata, haideți că vă duce tati la Mc Donald's”.

„Avocatul Altein a rămas prizonier. A rezistat măcelului din curtea Chesturii, când fiecare nou-­intrat era întâmpinat cu lovituri de bâtă în cap. A rezistat şi focurilor de mitraliere. Care au tras în plin, după­-amiază, la ora 15.

În dimineaţa de 30 iunie, a fost suit într­-unul din cele 27 de vagoane cu evrei vii ale trenului Iaşi­-Podu Iloaiei. Încă trei vagoane au fost umplute cu cadavrele celor deja rezolvaţi în cursul nopţii. Garnitura a fost gata de plecare la ora şase, dar a pornit abia la 11,10. Pe podeaua vagoanelor, s-­au uns un strat de bălegar şi altul de var nestins. Ca temperatura caniculei de iunie să crească mai dihai.”

„Ziarul e proprietatea fraţilor Alfred şi Jean Hefter. Ovrei. Căpitanul Zelea­-Codreanu aruncă la canal firma ziarului, răcnind patriotic: „Aduceţi­-mi un jidan, să îl belesc cu mâna mea!”. S­a săturat să le facă extracţii stomatologice ziariştilor. Iubitor de progres cum este, tânjeşte spre o etapă superioară. A doua zi, merge la biserică şi se roagă cu evlavie. Îi va da Dumnezeu şi legiunea lui de sfinţi puterea să deratizeze ţara?
„Asociaţia Studenţilor Creştini”, al cărei preşedinte este, dezbate „Chestiunea jidovească” la Terasa Bejan. Se huiduie mult şi cu roade mari. Scopul principal al asociaţiei este „apărarea culturii naţionale, ameninţată de falsificarea de către jidani”. Cu vigilenţa trează, golesc ţapi cu bere Zimbru, provenită din fabrica unui „jidănoi”.
Legionarii mărşăluiesc, sparg fălci şi geamuri, cântă şi se deşartă la uşa magazinelor lui Iuda de pe Strada Lăpuşneanu. Pe un lampion din faţa Universităţii, flutură chipeşul steag fascist. Constantin Manciu, prefectul Poliţiei, intervine. Armata e chemată să asigure ordinea universitară.”

„Primul lucru remarcat de Golda, odată cu schimbarea politică dictată de pişatul boului, a fost că Cinematograful Trianon s­-a rebotezat Maxim Gorki. Şi că Cinematografului Scala i se zicea mai nou Puşkin. Mamei sale, mare admiratoare a literaturii ruse, straşnic i­ar mai fi plăcut schimbările astea. Şi-­ar fi luat pălăria şi n­-ar fi ratat premiera vreunui film.
Şi iarăşi sărăcie, şi iarăşi lipsă de viitor.
Şi deodată, un gând stârnit de meteorologia minţii: gândul de a pleca departe-­departe, unde amintirile să nu­-i afle adresa. Nu, nu în Palestina, acolo era lesne de găsit, între atâţia alţi fugari din România. Ci altundeva, peste mări şi ţări, într­-o lume nouă.”

„La recepția Hotelului Unirea, mi se zice să urc. Etajul zece, cioc-cioc. Nu răspunde nimeni. Crăcănez ușa. Un zgomot de șuvoi trădează un trup sub duș. Americani cu punctualitate românească. Puteau fi dușați, până acum.
Remarc o siluetă la geam. Privește în jos, de la etaj, orașul țesut ca o ie moldovenească. Se întoarce pe neașteptate, mă măsoară cu doi ochi roșii ca de plâns. S-o fi certat cu copilul sau are conjunctivită. Își ascunde jena sub o tuse scurtă.
_Tu ești ghidul nostru, așa-i?! Ben, da' ieși odat' de sub dușu' ăla nenorocit!
Îmi întinde mâna cu brățara inclusă:
_Dora Bernstein. Zi-mi Dora.
_Sânziana Stipiuc. Spuneți-mi Sânziana.
_OK, Suzy.
Costum bej, pantofi pentru monturi dureroase. Colier, cercei și inel. Câteva lebede din specia Swarowski plutesc pe balta de aur alb. Buze groase, mari înghițitoare de ruj, dau drumul unui surâs ironic permanent. Nas lungit cu finețe, santinelă a feței. Păr scurt, prea blond pentru a fi adevărat. Ah, genul ăsta de bătrâne! Care cred că părul scurt și vopsit le întinerește. Dimpotrivă. E același efect ca la femeile cu picioare scurte, cocoțate pe tocuri. Cu cât tocurile sunt mai înalte, cu atât cocoțatele mai scunde par.”

„Da, lucrurile fierb, însă direcţia în care se îndreaptă va fi cu orice preţ ţinută sub control. Sunt semne bune. Corneliu Şumuleanu, crudul profesor legionar de la Medicină, a avut bunăvoinţa de a răposa, zilele trecute. Chiar înaintea alegerilor generale. Aha, l­a-ţi avut la catedră, atunci ştiţi ce poamă era, cum îi îndemna pe studenţii creştini să­-i zdrobească cu bâtele la orele de curs pe colegii evrei. Halal dascăl! Nu cumva a doua sau a treia zi după îngropăciune a găsit scrise pe gard cuvintele acelea cu adevărat oribile? Festivitatea funerară a fost pe 17 decembrie, a participat inclusiv sinistrul Zelea-Codreanu.
Ohoho, ce circ a fost, am aici rapoartele băieţilor! Uitaţi: în faţa laboratorului de chimie de pe strada Săulescu, 14 preoţi au oficiat slujba. 14 preoţi, dom’ doctor, 14 popi cu barba sură, lungă de se şterg la sulă! 15, dacă îl adăugăm pe Mitropolitul Nicodim al Moldovei şi Sucevei, care a ţinut un discurs despre înălţarea smintitului din sicriu la ceruri, musai la ceruri. Şumuleanu ăsta, care îşi transformase orele în spaţiu de pugilat iudeo-­creştin, a fost cinstit cu onorurile cuvenite unui voievod. Şeful Baroului de avocaţi, Petru Pogonat, a cuvântat că ţara pierde „un izvor de înţelepciune”. Prea de tot, chiar dacă avocaţii sunt mincinoşi prin însăşi natura profesiei lor. Partea care ne îngrijorează e că 10.000 de oameni au căscat gura pe traseul coşciugului spre cimitir. Mulţi dintre ei nu şi­au lăsat acasă bocetele. La o populaţie de 100.000 de oameni, cât numără oraşul...”