Biserica Curtea Veche

„— Am poruncă de la Mircea-Vodă să te ajut să găsești loc potrivit pentru biserica domnească ce vrei să ridici, Măria Ta, spuse el.

Chiajna privi bucata de curte din fața lor, singura care părea neatinsă de praful alb al șantierului din spate, cei câțiva zarzări cu fructele încă nepârguite și smocurile de iarbă ce ieșiseră ici-colo din pământul bătătorit. Boierul Radu din Drăgoești părea să se fi așezat deja la marginea celui mai bun loc, ca și cum l-ar fi ales și acum doar încerca să o convingă pe ea că alegerea este bună.

Chiar era cu adevărat, așa că Chiajna hotărî să-i facă pe plac și să isprăvească iute.

-Șerban din Izvorani va veghea la ridicarea construcției, mai spuse boierul Radu, arătând către bărbatul ce stătuse până atunci într-o latură, neluat în seamă de cinstita adunare, trăgându-și lama pumnalului pe o bucată de cremene pe care o strecură în punga de la brâu atunci când își auzi numele.

(...)

Cucerită pe deplin de sălbăticia familiei Izvoranilor și mai cu seamă de dezgustul și o mică spaimă ascunsă pe care ei o puseseră în boierul Drăgoescu, Chiajna puse capăt pricinii, poruncind să fie însemnat locul de biserică cu sfori întinse între țăruși. Către miazăzi, casele vechi de la apa Dâmboviței, către miazănoapte, fierăriile și postăvăria Curții, dincolo de care se întindeau atelierele șelarilor, prăvăliile bogate ale gabrovenilor ce vindeau cuțite și Târgul de Sus. Către răsărit, Drumul Giurgiului ce ducea la Constantinopol, iar către apus, palatul aflat acum în șantier. 

Încet-încet, zilele Curții Domnești a Bucureștilor începură să semene unele cu altele.”

„Nan privi printre căpriorii acoperișului la curtea Palatului Voievodal. Biserica cea nouă a Doamnei se ridica mândră alături, încinsă cu brâuri de câte trei rânduri de cărămidă roșie ce se iveau dintre șerparele de piatră albă. Chiajna o poruncise aidoma Mănăstirii Coziei de pe Olt, a lui Mircea cel Bătrân, ca să aducă în ochii Mariei Craiovescu mărturia că Drăculeștii sunt stăpânii de drept ai acestei țări. În plus, i se păruse nimerit ca cea mai frumoasă biserică a soțului său să fie aidoma bisericii celui dintâi Mircea-Vodă. Biserica cea nouă avea să capete hramul Bunei Vestiri, sărbătoarea de a doua zi când erau așteptați la Curtea Domnească douăzeci de preoți care să săvârșească slujba de sfințire.”

Despre Pena Corcodușa aflăm mai multe cu prilejul scenei din fața birtului din Covaci unde toată lumea adunată ca la circ văd o făptură „beată moartă”, „bătrână și veștejită, cu capul desbrobodit și numai sdrențe toată, cu un picior desculț, ea părea, în turba-i cumplită, o făptură a iadului.” Trista poveste a Penei Corcodușa o aflăm de la Pantazi mai târziu în roman, „o istorie veche; o istorie de dragoste și nu de toate zilele. Era pe vremea răsboiului din șaptezeci-și-șapte.”

„Vardiștii îndepărtară bețiva. Pantazi intrase în vorbă cu o fetiță ce, zâmbind, își ațintise tot timpul asupra acelei triste priveliști a nemerniciei omenești uitătura vioaie și semeață, întrebând-o dacă știa cine era ticăloasa bătrână care acum se trântise în mijlocul podului, ca ursul, și nu mai voia să se scoale.
- E Pena Corcodușa, răspunse fetița. S-a îmbătat iar. Când e trează e cum-se-cade, dar dacă se ciupește, face urât. 
După ce-i strecură ceva în mână, Pantazi o mai descusu pe fată. Aflarăm că Pena trăia pe lângă Curtea-veche, sta la biserică la pangar, făcea treabă prin piață. Îndeletnicirea ei de căpetenie era să scalde morți. Fusese și la balamuc mai demult.”