Simbolism

Sub amenințarea invaziei nemților oamenii se pregătesc să evacueze orașul, plecând spre Iași. „Căderea Capitalei, e chestie de câteva zile numai.”  Aflăm că mai întîi au fost puse la adăpost toate colecțiile de artă și obiectele, mobilele de valoare din Peleș, apoi citim că cei mai importanți demnitari și familiile lor „numai filo-boși” vor pleca cu prioritate. La urmă vor rămâne civilii care se vor îmbulzi în ultimele trenuri care pleacă spre Moldova. 

„Gara Mogoșoaia e tixită de lume. Bărbați, femei, oameni maturi și copii, forfotesc, ținându-se de mână să nu se piardă. "Orbii" lui Maeterlink au reușit înfine să se reprezinte și în România.
[...]
Șeful gării, un ofițer de rezervă, anunță că trenul pentru Iași se găsește pe linia a treia. Masa compactă de oameni amărâți, se revarsă cleioasă ca astfaltul peste primele două rânduri de șine... În ușa fiecărui vagon, un jandarm cercetează biletele de identitate... Peronul se golește ca un joc de șah, după ce adversarii și-au mâncat majoritatea figurilor. De o parte și de alta, n-au mai rămas decât regii, câte o regină, câte un nebun, sau câte un simplu pion.
Șeful gării face pe regele. Măsoară peronul gării cu pași mărunți și după ce constată că s-a îmbarcat toată lumea, dă ordin să se atașeze și vagonul special de pe linia de garaj. În vagonul special se găsesc deja instalați o regină și un nebun, care îi ține de urît până la plecarea trenului.”

„Pe trotuarul de peste drum de Palat, o doamnă cumpără crizanteme. O clipă, Lucu se oprește locului. Din tot furnicarul o vede numai pe ea. O subțire siluetă de brună, într-o fluturare de linuri galbene, usoare. La picioarele ei, o țigancă lăsată pe genunchi îndărătul unui coș cu flori îi oferă un buchet, răsucindu-l cu pumnul întins spre soare. Se îndreptă grăbit într-acolo. De cîte ori zărea o femeie pe placul lui, Lucu Silion grăbea pasul. Dar tot de atîtea ori, o amintire care-l pîndea ca dintr-un ungher neștiut venea să-i întunece ispitire clipei. [...]
Ajunse pînă în mijlocul Pieței Palatului. Ca niște cărăbuși uriași, mașini negre, mașini albe și albastre, scînteietoare în pavezele lor de nichel și cristal, treceau tușind agresiv pe lîngă el, apostrofîndu-l cu răcnete răgușite de claxon. Agentul de circulație îl fluieră de cîteva ori, fără folos. Cu ochii la țintă, cu mersul întețit, Lucu se strecură cu dibăcie printre automobilele vijelioase, fără să înceteze de a se mustra: "E pentru ultima oară, își zicea; la urma urmei nu fac nimic rău... e o simplă curiozitate... pas meme une peccadille." (un fleac). Străbătînd piața, se trezi pe trotuarul vecin , chiar în preajma necunoscutei. Pe colțul acela lărgit, un grup tineresc, trei băieți și o fată, studenți desigur, hohoteau gesticulînd lîngă o vitrină. 
[...]  Silion făcu inventarul fulgerător al frumuseții ieșite în calea lui. „E genul meu!”, observă el cu satisfacție. „E genul meu!” În asemenea cazuri, Silion știe că nu-i rămâne decît să meargă drept înainte "wie ein Held zur Siege" (ca un erou spre victorie), și lucrurile vor veni de la sine.”

Încercând să atragă atenția necunoscutei brunete care îi picase cu tronc și pentru că ratase o posibilă conversație cu ea, aceasta îndepărtându-se deja cu trăsura, Lucu recurge la un gest epatant pentru a-i atrage atenția. 

„Stătu o clipă înfipt pe loc, ca în fața unui prăpăd neașteptat. Trăsura se depărta încet de tumultul pieței de-a lungul străzii Wilson, tăcută, aproape pustie. Numai studenții opriți lîngă afișele multicolore ale Oficiului de Turism își cu însuflețire zgomotoasa lor pălăvrăgeală. Ghemuită pe vine, lîngă zid, în fața coșului ei cu flori, țiganca îi urmărea cu privirea, fumînd și scuipînd meditativ printre dinți.  N-a fost un gînd: ca un erete Lucu Silion se năpusti spre ea, îi smulse coșul, apucîndu-l de mîner, îi strigă ceva la repezeală și porni în goană după birjă. În cîteva salturi o ajunse și, trecînd în stînga atelajului, sări pe scară și apăru ca un pirat la abordaj. Necunoscuta dădu un țipăt abia scîncit; birjarul simțind o greutate nouă care îi apleca trăsura într-o parte, întoarse capul, dar, văzînd ce se petrece, nu găsi cu cale să oprească, pe cînd Lucu, zăpăcit și stîngaci, revărsă troianul ruginiu al crizantemelor la picioarele călătoarei. Fără zăbavă, fără un cuvînt, sări apoi pe asfalt. Birja, caii și birjarul își văzură de drum, și Lucu, oprit în mijlocul străzii, cu coșul gol în mînă, rămase locului, plin de speranță, pînă ce totul dispăru după colț. Necunoscuta nu întorsese capul.”

„La prânz Odor intră în Bucureşti pe la Băneasa şi se odihni un ceas într-un lan de lucernă, lângă vila doctorului Minovici, cu clopoţei puşi să sune de vânt, sub arcadele culei. Pe drum îşi umpluse buzunarele cu boabe de grâu, din care ronţăi până seara, aşa că nu simţi foamea, iar apă bău de la cişmele. Cât mai era ziuă se plimbă pe străzile din centru, fără să-l uimească nimic, nici casele boiereşti, nici palatele şi nicio clipă nu-i pizmui pe oamenii care locuiau în ele. Se gândi la ei fiindcă îi vedea uneori pe ferestre, sau coborând din caleşti şi intrând pe sub portaluri; singurul lui sentiment faţă de această lume era indiferenţa. Abia seara se dumeri că n-avea unde să doarmă; terminase şi grâul din buzunare.”

„Osman îl ajunse din urmă, îi dete nouă băncuţe şi o pătură, cam roasă, pe care o punea iarna în spinarea calului.
— Na, măi băiete, îi spuse, să ai şi tu ceva cu tine!
Odor se gândi că poate era un semn, cu nouă băncuţe în mână se gândea la floarea cu nouă petale de pe monograma domnului Alcibiade. Nu regretă nicio clipă că plecase de acasă. Din cele nouă băncuţe mâncă nouă zile, fără prea multă socoteală, pâine cu măsline; pe urmă reduse măslinele şi alte nouă zile mâncă numai pâine; să se fi mulţumit de la început cu pâinea, ar fi dus-o o lună. Câteva zile dormi învelit în pătură, în lanul de lucernă pe lângă vila Minovici; când se stârnea vântul, auzea sunând clopoţeii, şi de atunci, orice clopoţel îi dădea un fior de frig pe şira spinării, fiindcă vântul de noapte e rece chiar vara, mai ales în afara oraşului. Poate şi locul acela, unde se odihnise odată iar acum venea să înnopteze, era o predestinare, să fie tocmai lângă vila doctorului Minovici, abia terminată.
Peste aproape doi ani, când scrisese atâtea caiete că deveniseră o povară în viaţa lui fără casă, avea să se ducă la morgă cu gândul să-şi vândă trupul, pentru experienţe, dându-şi cuvântul că dacă până la treizeci şi trei de ani nu se întâmpla să moară, se omoară singur. Nu avu însă norocul să-l găsească pe doctorul Minovici, care probabil l-ar fi înţeles mult mai bine, ci pe Lucifer Chiricuţă, un discipol cam răzvrătit, fanatic al vieţii de după moarte.”

„Era o haită întreagă, scăpată de la vilă, mai răi ca lupii, dar nu se atinseră de el, că altfel s-ar fi trezit în ei gustul sângelui, ei doar îl alungară. Lui Odor nu-i fu frică, aştepta să-l sfâşie, cu seninătate, împăcat cu moartea, fiindcă nu punea niciun preţ pe fiinţa sa fizică, decât preţul pe care l-ar fi dat alţii – şi numai pe acest ultim motiv avea să se ducă într-o zi să-şi vândă trupul. În schimb era sigur că eul său rămânea indestructibil, din moment ce nimeni nu putea să-l descopere şi nimic să-l atingă. Simţea numai milă pentru câini în ai căror ochi vedea o ură furioasă, atât de absurdă; nimic nu-l despărţea de ei, n-aveau nimic să împartă, nici o bucată de pâine, o mâncase pe toată. Şi-i plângea, cu mâhnire adâncă şi sinceră: „Bieţii câini, bieţii câini!” cum îl plânsese pe Osman.
Aici ar putea să fie un anacronism, erau opt câini, Odor îi numărase, dar nu înţeleg prezenţa lor acolo în anul 1910. Este adevărat că la vila doctorului Minovici a funcţionat o şcoală de câini poliţişti, şi aceştia erau într-adevăr în număr de opt, majoritatea buldogi, dar abia doi ani mai târziu, când apar dovezi scrise. Câinii care-l alungaseră pe Odor rămân un mister.”