Neomodernism

„Mai târziu, când m-am mutat cu Mitrică în Drumul Taberei, a fost ca şi cum am fi intrat deodată într-o altă lume. Ţie nu ţi-a lipsit niciodată centrul, cu lumea lui elegantă, cinematografele, cafenelele cu terasă, unde ne opream întotdeauna seara pentru un sirop sau o bere, viaţa într-un oraş mare era o fericire, chiar dacă erai sărac. Degeaba spuneai, uitându-te la femeile elegante care treceau pe lângă noi, ce, crezi că pentru ele viaţa e o fericire? Da, credeam, şi ce-a fost mai târziu mi-a arătat că aveam dreptate. Pentru mine a fost ca şi cum m-aş fi mutat brusc în iad, de unde mai devreme zburasem cu îngerii rafaeliţi pe deasupra unei lumi noi şi uimitoare.”

„Seara ieşeam însă împreună şi întârziam prin magazinele de pe Calea Victoriei. Nicu ne aştepta în faţa Ateneului şi mergeam toţi trei la teatru, la operă, la cinematografele de pe bulevardul care cobora spre Cişmigiu. Uneori ne plimbam până târziu în parcul abia luminat, ce plin de promisiuni era atunci totul. Mitrică era încă un vis frumos, distanţa îi ştergea toate defectele şi depărtarea îl înconjura de mister, totul era încă posibil, încă pe punctul de a începe, războiul trecuse, nimic nu mai amintea de el în afară de câte un loc gol printre case, ca o măsea lipsă, o clădire care se reconstruia, terenul viran pe care se aflase până nu demult teatrul mare. Coboram spre Cişmigiu şi trăgeam adânc aer în piept, Bucureştiul mirosea altfel, peste bulevard plutea un voal subţire de parfum şi fum de ţigară, însă abia în parc miresmele se dezlănţuiau. Iarna lumea îşi pierdea mirosul, totul devenea igienic, simplu, fără nuanţe : aerul tare, îngheţat, ce aducea uneori izul de lemn ars prin sobele caselor, vreo adiere plăcută pe care însă vântul rece o destrăma imediat. Atunci însă, când venea vara, toate se amestecau, ume zeala bălţii răscolite uneori de câte o barcă, mireasma de pe Aleea Trandafirilor, unde tufe de toate culorile şi mărimile se încâlceau de-a lungul dalelor de piatră, agăţându-se în fustele lungi ale trecătoarelor. Îmi amintesc că nu scăpasem nici aici de bragă, se găsea la chioşcul central, împreună cu siropuri de câteva feluri şi ţigări.”

„De când ajunseserăm la Bucureşti, veneam seara să te iau de la Palatul telefoanelor, vara era încă lumină şi Calea Victoriei plină de lume care se târa într-o direcţie sau alta, fără oprire. Dacă făceai abstracţie de firmele luminoase, erai înapoi pe Strada Domnească, pe care dacă înaintai suficient dădeai direct în faleză. Şi aici puteai ajunge jos, la Dâmboviţa, dar cheiurile nu aveau nimic din farmecul celor de la Galaţi, nu se plimbau perechi la braţ, lipseau şi ţigăncile cu coşuri de răchită pline de trandafiri îmbobociţi. În noiembrie, cerul gri se acoperea de stoluri de ciori, umpleau aerul de un fâşâit întunecat, ca şi cum ar fi târât un linţoliu peste oraş. Te aşteptam în faţa Palatului, lumina scădea aproape brusc, în câteva minute vedeam în jur ca printr-o bucată de voal negru. Felinarele nu se aprindeau încă, doar vitrinele prăvăliilor împrăştiau penumbra, dar nu suficient cât să vezi unde puneai piciorul, aşa că o vreme mulţimea haotică se îmbulzea mai puţin, părând că se deplasează în aceeaşi direcţie, dar balansând stânga-dreapta ca valurile unei mări întunecate. Îmi părea rău că nu pot vedea mai clar siluetele femeilor care ieşeau din clădirea telefoanelor, colegele tale erau mai toate bine îmbrăcate, făceau rost de tipare de la casele de modă şi-şi croiau taioare din stofă mai ieftină, dar care, dacă era bine aleasă, cădea pe corp aproape ca una scumpă.”