Neomodernism

„Mai târziu, când m-am mutat cu Mitrică în Drumul Taberei, a fost ca şi cum am fi intrat deodată într-o altă lume. Ţie nu ţi-a lipsit niciodată centrul, cu lumea lui elegantă, cinematografele, cafenelele cu terasă, unde ne opream întotdeauna seara pentru un sirop sau o bere, viaţa într-un oraş mare era o fericire, chiar dacă erai sărac. Degeaba spuneai, uitându-te la femeile elegante care treceau pe lângă noi, ce, crezi că pentru ele viaţa e o fericire? Da, credeam, şi ce-a fost mai târziu mi-a arătat că aveam dreptate. Pentru mine a fost ca şi cum m-aş fi mutat brusc în iad, de unde mai devreme zburasem cu îngerii rafaeliţi pe deasupra unei lumi noi şi uimitoare.”

„Seara ieşeam însă împreună şi întârziam prin magazinele de pe Calea Victoriei. Nicu ne aştepta în faţa Ateneului şi mergeam toţi trei la teatru, la operă, la cinematografele de pe bulevardul care cobora spre Cişmigiu. Uneori ne plimbam până târziu în parcul abia luminat, ce plin de promisiuni era atunci totul. Mitrică era încă un vis frumos, distanţa îi ştergea toate defectele şi depărtarea îl înconjura de mister, totul era încă posibil, încă pe punctul de a începe, războiul trecuse, nimic nu mai amintea de el în afară de câte un loc gol printre case, ca o măsea lipsă, o clădire care se reconstruia, terenul viran pe care se aflase până nu demult teatrul mare. Coboram spre Cişmigiu şi trăgeam adânc aer în piept, Bucureştiul mirosea altfel, peste bulevard plutea un voal subţire de parfum şi fum de ţigară, însă abia în parc miresmele se dezlănţuiau. Iarna lumea îşi pierdea mirosul, totul devenea igienic, simplu, fără nuanţe : aerul tare, îngheţat, ce aducea uneori izul de lemn ars prin sobele caselor, vreo adiere plăcută pe care însă vântul rece o destrăma imediat. Atunci însă, când venea vara, toate se amestecau, ume zeala bălţii răscolite uneori de câte o barcă, mireasma de pe Aleea Trandafirilor, unde tufe de toate culorile şi mărimile se încâlceau de-a lungul dalelor de piatră, agăţându-se în fustele lungi ale trecătoarelor. Îmi amintesc că nu scăpasem nici aici de bragă, se găsea la chioşcul central, împreună cu siropuri de câteva feluri şi ţigări.”

„De când ajunseserăm la Bucureşti, veneam seara să te iau de la Palatul telefoanelor, vara era încă lumină şi Calea Victoriei plină de lume care se târa într-o direcţie sau alta, fără oprire. Dacă făceai abstracţie de firmele luminoase, erai înapoi pe Strada Domnească, pe care dacă înaintai suficient dădeai direct în faleză. Şi aici puteai ajunge jos, la Dâmboviţa, dar cheiurile nu aveau nimic din farmecul celor de la Galaţi, nu se plimbau perechi la braţ, lipseau şi ţigăncile cu coşuri de răchită pline de trandafiri îmbobociţi. În noiembrie, cerul gri se acoperea de stoluri de ciori, umpleau aerul de un fâşâit întunecat, ca şi cum ar fi târât un linţoliu peste oraş. Te aşteptam în faţa Palatului, lumina scădea aproape brusc, în câteva minute vedeam în jur ca printr-o bucată de voal negru. Felinarele nu se aprindeau încă, doar vitrinele prăvăliilor împrăştiau penumbra, dar nu suficient cât să vezi unde puneai piciorul, aşa că o vreme mulţimea haotică se îmbulzea mai puţin, părând că se deplasează în aceeaşi direcţie, dar balansând stânga-dreapta ca valurile unei mări întunecate. Îmi părea rău că nu pot vedea mai clar siluetele femeilor care ieşeau din clădirea telefoanelor, colegele tale erau mai toate bine îmbrăcate, făceau rost de tipare de la casele de modă şi-şi croiau taioare din stofă mai ieftină, dar care, dacă era bine aleasă, cădea pe corp aproape ca una scumpă.”

„La prânz Odor intră în Bucureşti pe la Băneasa şi se odihni un ceas într-un lan de lucernă, lângă vila doctorului Minovici, cu clopoţei puşi să sune de vânt, sub arcadele culei. Pe drum îşi umpluse buzunarele cu boabe de grâu, din care ronţăi până seara, aşa că nu simţi foamea, iar apă bău de la cişmele. Cât mai era ziuă se plimbă pe străzile din centru, fără să-l uimească nimic, nici casele boiereşti, nici palatele şi nicio clipă nu-i pizmui pe oamenii care locuiau în ele. Se gândi la ei fiindcă îi vedea uneori pe ferestre, sau coborând din caleşti şi intrând pe sub portaluri; singurul lui sentiment faţă de această lume era indiferenţa. Abia seara se dumeri că n-avea unde să doarmă; terminase şi grâul din buzunare.”

„Osman îl ajunse din urmă, îi dete nouă băncuţe şi o pătură, cam roasă, pe care o punea iarna în spinarea calului.
— Na, măi băiete, îi spuse, să ai şi tu ceva cu tine!
Odor se gândi că poate era un semn, cu nouă băncuţe în mână se gândea la floarea cu nouă petale de pe monograma domnului Alcibiade. Nu regretă nicio clipă că plecase de acasă. Din cele nouă băncuţe mâncă nouă zile, fără prea multă socoteală, pâine cu măsline; pe urmă reduse măslinele şi alte nouă zile mâncă numai pâine; să se fi mulţumit de la început cu pâinea, ar fi dus-o o lună. Câteva zile dormi învelit în pătură, în lanul de lucernă pe lângă vila Minovici; când se stârnea vântul, auzea sunând clopoţeii, şi de atunci, orice clopoţel îi dădea un fior de frig pe şira spinării, fiindcă vântul de noapte e rece chiar vara, mai ales în afara oraşului. Poate şi locul acela, unde se odihnise odată iar acum venea să înnopteze, era o predestinare, să fie tocmai lângă vila doctorului Minovici, abia terminată.
Peste aproape doi ani, când scrisese atâtea caiete că deveniseră o povară în viaţa lui fără casă, avea să se ducă la morgă cu gândul să-şi vândă trupul, pentru experienţe, dându-şi cuvântul că dacă până la treizeci şi trei de ani nu se întâmpla să moară, se omoară singur. Nu avu însă norocul să-l găsească pe doctorul Minovici, care probabil l-ar fi înţeles mult mai bine, ci pe Lucifer Chiricuţă, un discipol cam răzvrătit, fanatic al vieţii de după moarte.”

„Era o haită întreagă, scăpată de la vilă, mai răi ca lupii, dar nu se atinseră de el, că altfel s-ar fi trezit în ei gustul sângelui, ei doar îl alungară. Lui Odor nu-i fu frică, aştepta să-l sfâşie, cu seninătate, împăcat cu moartea, fiindcă nu punea niciun preţ pe fiinţa sa fizică, decât preţul pe care l-ar fi dat alţii – şi numai pe acest ultim motiv avea să se ducă într-o zi să-şi vândă trupul. În schimb era sigur că eul său rămânea indestructibil, din moment ce nimeni nu putea să-l descopere şi nimic să-l atingă. Simţea numai milă pentru câini în ai căror ochi vedea o ură furioasă, atât de absurdă; nimic nu-l despărţea de ei, n-aveau nimic să împartă, nici o bucată de pâine, o mâncase pe toată. Şi-i plângea, cu mâhnire adâncă şi sinceră: „Bieţii câini, bieţii câini!” cum îl plânsese pe Osman.
Aici ar putea să fie un anacronism, erau opt câini, Odor îi numărase, dar nu înţeleg prezenţa lor acolo în anul 1910. Este adevărat că la vila doctorului Minovici a funcţionat o şcoală de câini poliţişti, şi aceştia erau într-adevăr în număr de opt, majoritatea buldogi, dar abia doi ani mai târziu, când apar dovezi scrise. Câinii care-l alungaseră pe Odor rămân un mister.”