Casa domnului Alcibiade - Sfârșit de mileniu, I

„La prânz Odor intră în Bucureşti pe la Băneasa şi se odihni un ceas într-un lan de lucernă, lângă vila doctorului Minovici, cu clopoţei puşi să sune de vânt, sub arcadele culei. Pe drum îşi umpluse buzunarele cu boabe de grâu, din care ronţăi până seara, aşa că nu simţi foamea, iar apă bău de la cişmele. Cât mai era ziuă se plimbă pe străzile din centru, fără să-l uimească nimic, nici casele boiereşti, nici palatele şi nicio clipă nu-i pizmui pe oamenii care locuiau în ele. Se gândi la ei fiindcă îi vedea uneori pe ferestre, sau coborând din caleşti şi intrând pe sub portaluri; singurul lui sentiment faţă de această lume era indiferenţa. Abia seara se dumeri că n-avea unde să doarmă; terminase şi grâul din buzunare.”

„Osman îl ajunse din urmă, îi dete nouă băncuţe şi o pătură, cam roasă, pe care o punea iarna în spinarea calului.
— Na, măi băiete, îi spuse, să ai şi tu ceva cu tine!
Odor se gândi că poate era un semn, cu nouă băncuţe în mână se gândea la floarea cu nouă petale de pe monograma domnului Alcibiade. Nu regretă nicio clipă că plecase de acasă. Din cele nouă băncuţe mâncă nouă zile, fără prea multă socoteală, pâine cu măsline; pe urmă reduse măslinele şi alte nouă zile mâncă numai pâine; să se fi mulţumit de la început cu pâinea, ar fi dus-o o lună. Câteva zile dormi învelit în pătură, în lanul de lucernă pe lângă vila Minovici; când se stârnea vântul, auzea sunând clopoţeii, şi de atunci, orice clopoţel îi dădea un fior de frig pe şira spinării, fiindcă vântul de noapte e rece chiar vara, mai ales în afara oraşului. Poate şi locul acela, unde se odihnise odată iar acum venea să înnopteze, era o predestinare, să fie tocmai lângă vila doctorului Minovici, abia terminată.
Peste aproape doi ani, când scrisese atâtea caiete că deveniseră o povară în viaţa lui fără casă, avea să se ducă la morgă cu gândul să-şi vândă trupul, pentru experienţe, dându-şi cuvântul că dacă până la treizeci şi trei de ani nu se întâmpla să moară, se omoară singur. Nu avu însă norocul să-l găsească pe doctorul Minovici, care probabil l-ar fi înţeles mult mai bine, ci pe Lucifer Chiricuţă, un discipol cam răzvrătit, fanatic al vieţii de după moarte.”

„Era o haită întreagă, scăpată de la vilă, mai răi ca lupii, dar nu se atinseră de el, că altfel s-ar fi trezit în ei gustul sângelui, ei doar îl alungară. Lui Odor nu-i fu frică, aştepta să-l sfâşie, cu seninătate, împăcat cu moartea, fiindcă nu punea niciun preţ pe fiinţa sa fizică, decât preţul pe care l-ar fi dat alţii – şi numai pe acest ultim motiv avea să se ducă într-o zi să-şi vândă trupul. În schimb era sigur că eul său rămânea indestructibil, din moment ce nimeni nu putea să-l descopere şi nimic să-l atingă. Simţea numai milă pentru câini în ai căror ochi vedea o ură furioasă, atât de absurdă; nimic nu-l despărţea de ei, n-aveau nimic să împartă, nici o bucată de pâine, o mâncase pe toată. Şi-i plângea, cu mâhnire adâncă şi sinceră: „Bieţii câini, bieţii câini!” cum îl plânsese pe Osman.
Aici ar putea să fie un anacronism, erau opt câini, Odor îi numărase, dar nu înţeleg prezenţa lor acolo în anul 1910. Este adevărat că la vila doctorului Minovici a funcţionat o şcoală de câini poliţişti, şi aceştia erau într-adevăr în număr de opt, majoritatea buldogi, dar abia doi ani mai târziu, când apar dovezi scrise. Câinii care-l alungaseră pe Odor rămân un mister.”