Beatris Serediuc

„Florentina trecea printr-o restructurare majoră cu magazinul, probabil în ton complet cu vremurile, care se schimbau rapid, mai ales în aria comerțului. Avea de concurat nu doar cu legile tot mai nepermisibile, șpăgile tot mai mari, furnizorii tot mai restrictivi, ci cu însuși centrul orașului, în care înfloriseră o pleiadă de magazine. Problemele erau multiple, începând cu faptul că magazinele astea vindeau produsele reale ale mărcilor pe care cei din cartier le cumpărau mereu contrafăcute, la preț mult mai ieftin și o calitate de care nimănui nu-i păsa, din simplu motiv că nu aveam termen de comparație. Odată ce unii dintre noi au început să vadă ce înseamnă niște adidași adevărați, am început să ne îndoim de calitatea mărfurilor aduse de Bondi și alți furnizori dubioși la Flory. Apoi, mai era aspectul magazinului, feng shui-ul locului. Florentina era matroana absolută a unei încăperi de 6 metri pe 6, un loc înghesuit în care aveai impresia că marfa pica peste tine dacă-l comparai cu cele din centru. Oalele erau mânuite mereu întru exemplificare, hainele erau expuse pe umerașe improvizate, cartușele de țigări formau grămezi dreptunghiulare oriunde mai era loc, iar ciocolățile și restul dulciurilor erau expuse pe rafturi înalte, unde nu puteau fi atinse decât dacă le cumpărai. Cu dezordinea simpatică de marfă, mătușă-mea fumând înțolită ca șefa pirandelor, maică-mea trebăluind printre rafturile înghesuite, două pahare de Angelli pe tejghea, scrumiera plină, scaunul mereu disponibil pentru cine vroia să stea la povești, te simțeai ca acasă. Problema era că, după ce mergeai în magazinele din centru, nu mai vroiai neapărat să petreci atât de mult timp ‘acasă’. Acolo spațiul era larg, culorile pale, luminile prietenoase, iar vânzătorii te tratau ca pe cineva din familia regală dacă arătai că ai bani de cheltuit.
În plus, țigările se găseau peste tot, oalele nu se mai vindeau ca odinioară, și hainele erau niște biete copii ale minunățiilor vândute în centru, unde vânzătoarele nu-ți suflau fumul în față și nu beau Angelli la tejghea. Și-apoi, magazinele cu autoservire în care puteai învârti ciocolățile pe orice parte și fâșâi orice ambalaj colorat între degete erau iarăși la mare căutare. Oamenii au început să meargă la Flory doar ca să stea la taclale și au încetat să mai cumpere câte una alta.”

„Era 15 ianuarie 1996 și cu două nopți înainte îmi pierdusem virginitatea. Iar în ziua aceea, înainte ca maică-mea să-mi dea marea veste, Cristi mă invitase la MacDonalds ca să îmi dea papucii.
Povestea noastră durase fix două săptămâni, timp în care eu mă visam cu el pentru eternitate. MacDonalds era nou deschis în centru și întregul oraș se înghesuia să vadă cum e și să guste câte o minunăție din meniu, în funcție de buget. După ce am fost în stare să gândesc cât de cât limpede, mi-am dat seama că Cristi se simțea vinovat, de aia invitația tocmai la Mac. Furase bani din pensia bunică-sii și am băut două shake-uri de ciocolată. Mi-a zis că ține restul banilor pentru țigări și o bere în Rock Line, unde mergea mai târziu. Fraiera de mine nu m-am prins, deși m-am întrebat pe moment de ce ar merge fără mine în Rock Line. Mă aranjasem pentru el timp de vreo jumătate de oră, mi-am împletit părul în trei pentru că îmi zisese odată că-s drăguță și atunci aveam părul așa, mă dădusem cu un luciu de buze nou șterpelit de la Florentina (rujul care de-abia se vedea pe buze era demult gata), îmi făcusem genele cu rimelul mamei, și îmi pusesem niște colanți negri și o rochie în stil gotic pe care îmi dădusem alocația de pe ultimele trei luni. N-am primit nicio privire admirativă, ba din contră, mi s-a părut că Cristi m-a privit ca pe un cățeluș, în trecere. M-a sărutat absent și imediat și-a mutat atenția spre meniul de hamburgheri, grăbindu-se totodată să-mi spună că are bani doar pentru ‘două sucuri sau ceva de genul’. Nu mi-e foame oricum, i-am zis, și nu mi-era. Aveam un gol în stomac pe care nu-l înțelegeam, dar n-avea deloc legătură cu mâncarea. Spre enervarea mea, a studiat îndelung meniul. Știu, toată lumea era obsedată de Mac, dar se presupunea că suntem îndrăgostiți, și îndrăgostiții din filme se priveau lung, se atingeau, și își făceau unul altuia complimente. Eu îl sorbeam din priviri și vroiam să-l ciufulesc și să-l mozolesc chiar acolo în fața meniului, iar el era preocupat de prețul hamburgherilor. 
- Îmi iau un shake de ciocolată, mi-a zis de-abia privindu-mă, vrei și tu unul?
Am confirmat că vreau.
- Poți să-ți iei și de vanilie dacă vrei. Primești un steguleț cu MacDonalds pe lângă el. 
Am dat din cap și m-am prefăcut preocupată de problema shake-urilor. M-am hotărât pe ciocolată, iar el a dat comanda și-apoi ne-am îndreptat împreună spre terasă. Eu am căutat cu privirile un loc mai ferit, ca să na, ne sărutăm și-așa, dar el s-a oprit la prima masă liberă. Vântul îi împrăștia părul și-i făcea gulerul hainei să fluture, iar eu îl iubeam mai mult decât oricând.”

„Am să i înving, Oana, am să fac o crescătorie de pisici și o să mi burdușesc casa cu radiouri, undele lor interferează și i împung ca niște cuțite. Am să mă înconjor de ele, ca Decebal în  munți, am nevoie de un pisic mare, nu, am nevoie de un leu cu  răget puternic, o să l numesc Claudius Maximus, iar dacă voi fi  înfrântă, el va spune lumii mai departe despre Ei, tuturor celor  care merg la zoo și ascultă. Va spune și despre mine că sunt abilă  în a întinde curse, deși fragilă ca o trestie – zice Oana, am adunat un întreg arsenal de aparate, o plasă țesută din antene, casa mea va deveni câmpul rezistenței și luptei până la ultima suflare.  Vocile lor nu se mai aud de vocile multiple din radiouri și atunci toate becurile din casă se ard și ne e foame să faci ouă prăjite din ele, șoptește domnul cu pălărie înaltă să curgă lent din tigăi și din radiouri ca galbenul din păpădii. Ei lucrează și cu tăițeii, cu incendiul și cu obiecte mici ca piunezele. Au încercat să l sufoce pe Luigi. Într o zi în care vră biuțele ciripeau strident și copiii țipau ascuțit, de parcă erau chinuiți. Erau mulți, traversau Piața Operei încolonați doi câte doi  și măcănitul vocilor lor îmi irita auzul, cafeaua devenea incoloră și zahărul iute. Pocnetul unui pahar spart, scăpat din mână de  un chelner neatent, a tunat ca un gong greu în tâmplele mele și  șoaptele au început să se audă amestecat, printre voci distonante de preșcolari. Am privit în jur ca o zebră încolțită, copiii încolonați  se mișcau atât de lent pe ritmul șoaptelor pe care nu le înțelegeam  și nu voiam să le înțeleg, un cuplu de liceeni se sărutau și se lingeau pe obraz la câțiva metri de terasa unde stăteam așezată,  înmărmurită în ora 10:41 a dimineții. Le puteam vedea limbile  moi într un sărut odios, minutul ăsta parcă încremenise pe telefonul meu și mă prefăcuse și pe mine într o statuie din centru, cu cafeaua aburindă în față. De undeva din dreapta mea se auzeau mugete, strigăte de agonie ale unei cornute torturate de  fier roșu, iar un susur de voce își creiona cuvintele tot mai clar: - Dă le foc, Sânzinica.”

„În timp ce aștept telefonul Aliciei, mă hotărăsc să pornesc spre Vaporul. Intru în perimetrul terasei în hohotele de râs ale lui Boro și Feri, care deja servesc câte-o halbă de bere, deși nu e cu mult trecut de amiază. Se beau și eu o bere? N-am unde să merg oricum, am mâncat bine, una singură n-o să fie bai. Boro poveștește ce mai e nou cu candidații din Prilibob, eu beau o gură cât juma’ de halbă de bere, soarele e sus, păsărelele ciripesc, viața redevine faină. 
Apare și Alicia, pentru o cafea scurtă, băieți, ne anunță, avem candidat și n-o să vă vină să credeți cine e! Apoi mă privește și-mi luminează și mai mult ziua. Hai, tovarășe, că te-am rezolvat, am vorbit cu cei de la Timișoreana, le trebuie clisa ta pentru Festivalul Berii, îmi zice, și sunt atât de fericit încât mai comand o bere, trebuie doar atestatul de autenticitate pentru Mangalitza și te-am rezolvat, faci și profit. Ești în business! Cum adică atestat? Păi că-i Mangalitză veritabilă, din porci de rasă, crescuți în Ungaria, what? Ce contează unde-i crescut porcul? A înnebunit toată lumea? Feri pare ușor încurcat, mușcă repede dintr-o grisină și apucă telefonul, te pun în legătură cu Dejan. Cu cine? întreb, poate că n-am auzit bine, cu Dejan. Când zice a doua oară numele ăsta, îl zice încet, și-și mută privirea sub masă, spre pantofi, de ca și cum acolo s-ar desfășura ceva atât de interesant încât nu poate fi ignorat. După mine, pantofii lui arată la fel ca mai ‘nainte, și-s tare curios și mai ales îngrijorat de alte lucruri, mai ales că-mi urcă tensiunea și am impresia că am și palpitații. Feri? Ce bazdmeg se-ntâmplă?
Mă privește cu niște ochi prea rotunzi și o mină suspect de serioasă. Inspir adânc, expir lung și iau o gură sănătoasă de bere, în așteptarea lămuririlor. Cei cu care a fâcut învârteala cu Mangalitza îs din Novi Sad. Dar sunt sigur că slana-i pe bune, zice, până la urmă porcul cel veritabil cu atestat provine din porc sârbesc combinat cu mistreț și cu alte rase de prin Ardeal, dar na, știi cum e, e una să fii bănățean, chiar dacă prin Banat s-au perindat mulți, și alta ardelean sau mai știu eu ce, sigur e veritabilă marfa, dar na, unii vor atestat, se cam repetă și știu că afacerea cu Festivalul Berii e pierdută.
Oftez lung și mă uit la apele Begheiului, ce să mai zic, născut pe Victor Babeș și crescut în Soarelui, nu-s bănățean da’ mi-s timișorean. Gebeget. 
Când m-a auzit spunând asta, Aliciei i-au sticlit ochii și m-a pus să repet. Cum ai zis? Mai zi o dată. Am repetat, cam supărat, nu-s bănățean da’ mi-s timișorean. Știi, eu mi-s crescut aicea, dar ai mei îs veniți din… Tre’ să plec, a zis, și s-a ridicat de la masă, lăsând în urmă fețe nedumerite și o adiere de parfum scump. Am rămas tăcut o vreme, în fața halbei proaspăt turnate de bere. 
A doua zi, tot orașul era împânzit cu afișe de mărimi gigantice, cu fața cu Hoheisel și noul slogan al campaniei - Neamț cu organizarea, timișorean cu buletinul, bănățean cu inima.”

Mangalitza, proză scurtă din Underground 2 ™. Orașul care nu se vede

„În primavara anului 2016, în toiul alegerilor regionale și-n plin avânt al carierei mele corporatiste, într-o dimineață în care am ajuns la lucru după o oră de biciclit într-un trafic odios, cu pantalonii rupți în genunchi și transpirat ca o râmă, l-am anunțat pe Hoheisel, șeful meu direct, că-mi dau demisia. 
O să mă-ntrebi dacă decizia asta are vreo legătură cu trânta pe care-am tras-o pe liniile de tramvai, fix în fața magazinului Bega, unde tocmai la ora aia rotundă, 9 jumate dimi, se perindau o grămadă de trecători, plus câțiva turiști care mi-a făcut o serie de fotografii printre câteva chicote, unele vinovate și altele complet nesimțite. O să răspund afirmativ și-o să adaug că trânta a fost doar cireașa de pe tort. Se împlineau zece ani de când absolvisem Poli și mă angajasem în companie, ani în care am muncit ca o afurisită de furnicuță, și-am obținut o singură promovare, aducătoare de mai mult stres decât de beneficii. Alergam ca un bezmetic, între Piața 700 și fabrica de pe Buziașului, vorba vine, că mai mult stăteam în mașină și vorbeam la telefon, rezolvând una și alta, căci traficul din Timișoara devenise în ultimii ani atât de greoi, încât ai fi zis că-i ditamai metropola. În teorie, trebuia să lucrez doar de la birou, dar în practică mă opream deseori pe la fabrică. Rezolvam crizele de-acolo apoi porneam pe Buziașului, încetuțu’ spre 700, și mă încerca o strânsoare de gât din senin, poți să-i spui paranoia, atac de panică, depresie, eu nu mă supăr. Probabil că era o combinație de toate astea. După vreo 45 de minute de trafic, după vreun ambuteiaj prin Traian și eterna lentoare de pe Michelangelo, ajungeam la birou un pachet de nervi, ca să găsesc alte probleme. Într-o vreme am început să folosesc bicicleta, dar și așa ajungeam târziu, transpirat, dezmățat, și uite, cu julituri în genunchi și probabil pe Instagram-ul vreunui turist. Chiar în dimineața aia cu trânta, în timp ce bicicleam intens căci era târziu, mi-am zis că 
a) una dintre cauzele nefericirii mele e faptul că, intrând pe partea de management, m-am îndepărtat de domeniul în care m-am specializat și singurul pe care mă simt stăpân de când mă știu, al antenelor xpol, și 
b) o viață am și pe-aia o trăiesc în stres, în mașină sau închis în clădirea aia fancy, din mijlocul Timișoarei, o adunătură prost proporționată de cărămidă, fier și energie negativă.”

Mangalitza, proză scurtă din Underground 2 ™. Orașul care nu se vede