Underground 2 ™. Orașul care nu se vede

„În timp ce aștept telefonul Aliciei, mă hotărăsc să pornesc spre Vaporul. Intru în perimetrul terasei în hohotele de râs ale lui Boro și Feri, care deja servesc câte-o halbă de bere, deși nu e cu mult trecut de amiază. Se beau și eu o bere? N-am unde să merg oricum, am mâncat bine, una singură n-o să fie bai. Boro poveștește ce mai e nou cu candidații din Prilibob, eu beau o gură cât juma’ de halbă de bere, soarele e sus, păsărelele ciripesc, viața redevine faină. 
Apare și Alicia, pentru o cafea scurtă, băieți, ne anunță, avem candidat și n-o să vă vină să credeți cine e! Apoi mă privește și-mi luminează și mai mult ziua. Hai, tovarășe, că te-am rezolvat, am vorbit cu cei de la Timișoreana, le trebuie clisa ta pentru Festivalul Berii, îmi zice, și sunt atât de fericit încât mai comand o bere, trebuie doar atestatul de autenticitate pentru Mangalitza și te-am rezolvat, faci și profit. Ești în business! Cum adică atestat? Păi că-i Mangalitză veritabilă, din porci de rasă, crescuți în Ungaria, what? Ce contează unde-i crescut porcul? A înnebunit toată lumea? Feri pare ușor încurcat, mușcă repede dintr-o grisină și apucă telefonul, te pun în legătură cu Dejan. Cu cine? întreb, poate că n-am auzit bine, cu Dejan. Când zice a doua oară numele ăsta, îl zice încet, și-și mută privirea sub masă, spre pantofi, de ca și cum acolo s-ar desfășura ceva atât de interesant încât nu poate fi ignorat. După mine, pantofii lui arată la fel ca mai ‘nainte, și-s tare curios și mai ales îngrijorat de alte lucruri, mai ales că-mi urcă tensiunea și am impresia că am și palpitații. Feri? Ce bazdmeg se-ntâmplă?
Mă privește cu niște ochi prea rotunzi și o mină suspect de serioasă. Inspir adânc, expir lung și iau o gură sănătoasă de bere, în așteptarea lămuririlor. Cei cu care a fâcut învârteala cu Mangalitza îs din Novi Sad. Dar sunt sigur că slana-i pe bune, zice, până la urmă porcul cel veritabil cu atestat provine din porc sârbesc combinat cu mistreț și cu alte rase de prin Ardeal, dar na, știi cum e, e una să fii bănățean, chiar dacă prin Banat s-au perindat mulți, și alta ardelean sau mai știu eu ce, sigur e veritabilă marfa, dar na, unii vor atestat, se cam repetă și știu că afacerea cu Festivalul Berii e pierdută.
Oftez lung și mă uit la apele Begheiului, ce să mai zic, născut pe Victor Babeș și crescut în Soarelui, nu-s bănățean da’ mi-s timișorean. Gebeget. 
Când m-a auzit spunând asta, Aliciei i-au sticlit ochii și m-a pus să repet. Cum ai zis? Mai zi o dată. Am repetat, cam supărat, nu-s bănățean da’ mi-s timișorean. Știi, eu mi-s crescut aicea, dar ai mei îs veniți din… Tre’ să plec, a zis, și s-a ridicat de la masă, lăsând în urmă fețe nedumerite și o adiere de parfum scump. Am rămas tăcut o vreme, în fața halbei proaspăt turnate de bere. 
A doua zi, tot orașul era împânzit cu afișe de mărimi gigantice, cu fața cu Hoheisel și noul slogan al campaniei - Neamț cu organizarea, timișorean cu buletinul, bănățean cu inima.”

Mangalitza, proză scurtă din Underground 2 ™. Orașul care nu se vede

„În primavara anului 2016, în toiul alegerilor regionale și-n plin avânt al carierei mele corporatiste, într-o dimineață în care am ajuns la lucru după o oră de biciclit într-un trafic odios, cu pantalonii rupți în genunchi și transpirat ca o râmă, l-am anunțat pe Hoheisel, șeful meu direct, că-mi dau demisia. 
O să mă-ntrebi dacă decizia asta are vreo legătură cu trânta pe care-am tras-o pe liniile de tramvai, fix în fața magazinului Bega, unde tocmai la ora aia rotundă, 9 jumate dimi, se perindau o grămadă de trecători, plus câțiva turiști care mi-a făcut o serie de fotografii printre câteva chicote, unele vinovate și altele complet nesimțite. O să răspund afirmativ și-o să adaug că trânta a fost doar cireașa de pe tort. Se împlineau zece ani de când absolvisem Poli și mă angajasem în companie, ani în care am muncit ca o afurisită de furnicuță, și-am obținut o singură promovare, aducătoare de mai mult stres decât de beneficii. Alergam ca un bezmetic, între Piața 700 și fabrica de pe Buziașului, vorba vine, că mai mult stăteam în mașină și vorbeam la telefon, rezolvând una și alta, căci traficul din Timișoara devenise în ultimii ani atât de greoi, încât ai fi zis că-i ditamai metropola. În teorie, trebuia să lucrez doar de la birou, dar în practică mă opream deseori pe la fabrică. Rezolvam crizele de-acolo apoi porneam pe Buziașului, încetuțu’ spre 700, și mă încerca o strânsoare de gât din senin, poți să-i spui paranoia, atac de panică, depresie, eu nu mă supăr. Probabil că era o combinație de toate astea. După vreo 45 de minute de trafic, după vreun ambuteiaj prin Traian și eterna lentoare de pe Michelangelo, ajungeam la birou un pachet de nervi, ca să găsesc alte probleme. Într-o vreme am început să folosesc bicicleta, dar și așa ajungeam târziu, transpirat, dezmățat, și uite, cu julituri în genunchi și probabil pe Instagram-ul vreunui turist. Chiar în dimineața aia cu trânta, în timp ce bicicleam intens căci era târziu, mi-am zis că 
a) una dintre cauzele nefericirii mele e faptul că, intrând pe partea de management, m-am îndepărtat de domeniul în care m-am specializat și singurul pe care mă simt stăpân de când mă știu, al antenelor xpol, și 
b) o viață am și pe-aia o trăiesc în stres, în mașină sau închis în clădirea aia fancy, din mijlocul Timișoarei, o adunătură prost proporționată de cărămidă, fier și energie negativă.”

Mangalitza, proză scurtă din Underground 2 ™. Orașul care nu se vede