Biografic

„Era un lucru la mintea cocoşului că cine stă pe Băiuț, adică în Drumul Taberei, ţine cu Steaua. In afară de Filip şi de mine, n-am mai auzit de nimeni - şi mai erau şi boşorogii, şi mai era şi Şchiopu Bărbosu - care să nu aibă ceva de împărţit cu l-a trimis tovarăşa, ci cocoţat pe ceea ce noi numeam atunci cazemată (un garaj de beton, lăsat de izbelişte), bălăngănindu-şi picioarele în gol şi privindu-mă mustrător pentru prima oară. Nu, nu ai dreptul să dai în Cristos. El nu ştia nimic pe-atunci de zborurile lui din înserare, nu ştia nici măcar de Bau-Bau sau de Luminiţa şi, mai ales, nu avea nicio idee cum că un taur care stă la ţară prea mult se poate întoarce pe aleea Băiuț un băiat ca oricare altul.”

„Da. Eu nu știam că merg spre Jilava, atunci nu știau unde mă duceau. Puteam să mă duc și în Siberia. La un moment dat, mă loveam de toți pereții celulei. Eram de data asta într-o de-aia de o persoană. Drumul spre Jilava era plin de hârtoape. [...]  După un timp m-au scos și m-au băgat în cameră cu celelalte deținute. Atunci am aflat că sunt în Jilava, pentru că auzisem de Văcărești, auzisem de Gherla, de Canal, dar habar nu aveam că există Jilava pe lume.”

„Cum stăteam așa în umbra zidului, privindu-mi pantofii, renunțând la învârtitul ciorapilor prin buzunar și gândindu-mă cum m-a gonit Maica, la surorile pe care, în schimb, le ținuse, care încă se mai bucurau de mese calde și de figuri prietenoase, aud o voce. 
- Nu e dreaptă lumea asta, și totuși clădirea asta îți dă impresia că ar fi.
O voce de bărbat. Umbra lui se proiectează aproape de pantofii mei. Mă întorc puțin să îl studiez, poartă un costum vag șifonat, dar pretențios, într-o mână ține mai multe ziare și o mapă. (....)
- Ne cunoaștem?
Întreb și îl privesc cu curaj direct în ochi. E mai tânăr decât îi sună vocea și privit direct capătă un aer de nesiguranță, amplificat de urechile bine distanțate de cap și puțin transparente. E doar un băiat, poate puțin mai mare decât mine. Cred că am fost prea autoritară în tonul întrebării sau poate în privirea directă, nu contează, mai bine să impresionezi prin forță.
- Nu, nu ne cunoaștem, poate ar trebui să mă scuz. Am încercat să fiu filosof. Vorbeam de Palatul Justiției, la care vă uitați și dumneavoastră. Un edificiu impresionant. A fost proiectat de arhitectul Alfred Ballu, iar apoi a lucrat și profesorul Mincu. În prezent este și profesorul meu, domnul Mincu, domnia-sa este profesorul meu. Sunt student la arhitectură.
- Și v-a spus că ar exista clădiri care să îndrepte nedreptățile lumii?
Ironia, arta conversației. Dar nu a auzit. Discursul lui a mers ca un tren ce nu se poate opri la un fluier simplu, are inerție și e pe șine. Părea a fi acel tip de om, care se desfată auzindu-se, sunt bombastic și mulțumit. Dar ce coincidență! Nimerise, fără să știe, aproape de gândurile mele amare. Habar nu aveam ce e construcția din fața mea. Tocmai Palatul de Justiție, interesant, mi-am zis și am zâmbit. Încurajat de zâmbet, băiatul se agită umblând prin buzunare, de unde scoate un pachet de țigări pe care îl întinde către mine.
- Vă servesc cu o țigară? Am condus-o pe mama la o întâlnire, zâmbește și arată o ușă cu o vitrină, la croitoreasă. Și dumneavoastră, mă scuzați că vorbesc prea mult, și dumneavoastră tot la doamna cu mantouri?
Oscilez, nu știu ce să fac cu oferta de țigări, nu am încercat niciodată și nu e momentul acum. Mă apropii de tânăr, e puțin mai înalt decât mine, da’ nu cu mult, oricum, e un caraghios. El se apleacă puțin într-un salut, pare că ar vrea să îmi întindă mâna, dar rămâne la jumătatea drumului. 
- Permiteți-mi să mă prezint, Emilian Baciu, student, la ordinele dumneavoastră.
- Ileana Iordăchescu, încă elevă. elevă. Nu, nu aștept la „Casa de blănuri”, spun citind peste umărul lui firma scrisă în semicerc pe vitrina indicată. Și nici nu fumez. Doar admiram cariatidele, mă întrebam dacă se împotmoleau în drapajul acela, dacă, cu un asemenea aranjament, femeile chiar puteau merge.
Îmi mijesc puțin ochii privind către palat și continui, intrând în retorica lui pompoasă, dar încercând să fiu totuși cu un pas mai sus. -Uite cum se proiectează clădirea și cariatidele în apă, imaginea lor e mai vie și mai colorată pe apă decât în realitate. Nu e așa, domnule Baciu?
- Emilian, prefer să îmi spuneți așa, dacă nu vă deranjează. Iar la întrebarea dumneavoastră vă răspund un da hotărât și puțin surprins, pentru că nu mă gândisem până acum la oglindiri. Am considerat mereu clădirea în sine, doar pe ea, extrasă din peisaj.”

„La prima ieșire pe care am avut-o încolonate, pentru o defilare în fața Palatului Regal, ca la un semn, aproape de bulevardul cel mare, când veneam pe o străduță, cu case prea mari pentru cât era de îngustă, am lăsat desenele să plutească în urma noastră ca niște mici manifeste. La ora aia era puțină lume, trecătorii grăbiți parcă nici nu ne vedeau, iar hârtiile noastre le erau cu atât mai invizibile. Eu și cu Agatha, care mergeam mai în urmă, am văzut bine plutirea micilor portrete luate de vânt pe lângă pereții înalți. Am stat să îmi urmăresc peticul de foaie, să văd pe unde ajunge. S-a ridicat la nivelul unei ferestre frumoase, cu încadraturi clasice din piatră albă, și a rămas prinsă în tabla de pe pervaz. Cineva va deschide în seara asta fereastra, să respire aerul rece și îmi va găsi chipul. Voi fi pentru câteva secunde o enigmă sau poate doar o scurtă mirare.”

„Străduțele pietruite pe care merg acum, după ce am lăsat Dâmbovița în spate, sunt reale. Fiecare umbră, pată de soare, fiecare zid pe lângă care trec vorbesc cu glasul prezentului, un prezent din piatră tare. Am pornit la drum și nu mă mai întorc. Nici nu mai contează mica mămică grijulie și al ei odor cu urechi clăpăuge, o să îi uit, deja i-am uitat. Alte raze de furie, de răzbunare amânată, îmi luminează drumul, răzbunarea mea mai veche, nu superficialități cu madame cu plase, și nici vise infantile, cusute din romane scrise și imaginate de alții. Cișmeaua era tot acolo, acu’ apăruseră și niște băncuțe cu picioare de fier răsucite, dar de urcat pe deal se arătau trei drumuri, trei străzi. Tot nepavate, cu pietre mari din loc în loc, cu curți cu tufe de flori scuturate și portițe din fier vopsit. Cum oare de avusesem impresia că era doar una?”

„Aproape se vede Calea Victoriei, mă opresc din mers, situația asta cu noi vorbind din mers îmi pare ușor nefirească așa că îmi sprijin coșul meu frumos de gard și mă așez și eu pe postamentul de piatră albă, cu fața spre strada mare. Mă întorc spre el zâmbind. Îmi zâmbește și el, lăsând valiza jos. 
- Am mai trecut pe aici, demult, când eram încă la cămin și eram în cârd cu toate fetele. E gardul Palatului Ştirbei.
- Bulevardul-vitrină, asta e. Arată fără să ascundă toate viciile orașului.”

Gilbert a crescut în Rahova, în zona Petre Ispirescu, într-un apartament alături de mama lui, tatăl (până când părinții au divorțat), fratele Malu și bunica Florica. 

„În balconul din apartamentul de pe Petre Ispirescu, găseai mereu găleți din plastic pline cu garoafe, dar nu orice garoafe, cel mai des erau roșii, îmbujorate, așa zicea frumoasa de mamaie Florica.”

„Fotbalul și joaca cu prietenii din blocul M139 din Petre Ispirescu erau de neînlocuit. Eram mulți copii de aceeași vârstă și mereu inventam jocuri noi.

Eu și Malu ne iubeam mult. Transformam sufrageria în stadion – făceam o minge din mai mulți ciorapi îndesați unul în altul și trăgeam la poartă. Poarta era din perne. Poziția de start era întotdeauna în fața canapelei vișinii, asortată cu draperiile.”

„Într-o noapte din vara lui 1997, dormeam în aceeași cameră cu mama, în apartamentul nostru din Rahova. Eu aveam zece ani, iar Malu, fratele meu mai mic, dormea cu mamaie Florica în altă cameră.

Dormitorul nostru avea un geam care dădea în spatele blocului, unde era și bara de bătut covoare. Geamul era deschis și de afară veneau liniște și un pic de lumină. La un moment dat, m-am trezit. Eu eram la perete, iar mama ar fi trebuit să fie lângă mine, dar nu mai era. Distingeam siluete. Două forme stăteau pe marginea patului recamier. Un spate îndoit, al mamei. Celălalt spate era al lui tata. Energia din cameră era ca o gaură.

Din conversație am putut să înțeleg că părinții mei vorbeau niște lucruri foarte serioase și că ceva grav și important se întâmplă.

M-am făcut mic, mic, mic, să mă ascund în cearșaful cu care eram învelit, dar tot se vedea că sunt eu.

Tata o anunța pe mama că nu mai vrea să continue căsnicia. Mama se împotrivea și plângea. Plânsetul ei parcă venea din suflet, îi simțeam adâncimea durerii.

Când să mai spui Sunt și eu aici, aș vrea să vă împăcați?

În momentul ăla, m-am simțit inexistent.

Toată copilăria și adolescența aveau să mă bântuie plânsetul și suferința mamei.”

„După-amiaza, ne-am întors în cartier. În spatele blocului nostru era un cort mare, și în jurul lui se strânseseră sute de persoane de la toate scările din zonă. Nunta alor mei colora griul comunist în care se scălda cartierul. Pe trotuare erau parcate multe Mercedesuri cu geamuri fumurii, ale neamurilor din partea bunicului Gruia. Talentu’ nostru merțanele. Pe lângă cort se vindeau semințe, înghețată, baloane, era ca la un festival. Bărbații aveau ochelari de soare și erau un amestec de cowboy à la Clint Eastwood și mafioți d-ăia frumoși. Frumusețea aia de îți taie respirația. Muzica venea de la boxe mari și se auzea până la capătul străzii. Nu se îngrijora nimeni că decibelii ar putea supăra vecinii.”

„La sfârșitul anilor ’90, pe strada Petre Ispirescu, colț cu 13 Septembrie, era un local căruia noi îi spuneam La Paca. Eu și verii mei ne duceam la un internet café de lângă el și jucam Counter-Strike sau intram pe mIRC1 și Yahoo! Messenger. ID-ul meu era gylbert11. L-am scris cu „y“ ca să pară mai atrăgător, iar 11 era numărul de pe tricoul lui Adrian Ilie, care îmi plăcea cum juca.

La Paca se strângeau greii Bucureștiului, nume mari din lumea interlopă. Tot timpul erau mașini luxoase pe acolo. Unul dinte verii mei făcea parte din această lume. Discutau afaceri și jucau remi, table, biliard și barbut pe bani.

Aveam vreo 14 ani când acești grei stăteau ba în față la Paca, ba înăuntru și ne mai chemau și pe noi, copiii: „Ia-mi și mie țigări, semințe“, iar restul banilor ne rămâneau nouă. Ei nu băgau în seamă pe oricine, dar eu eram din familie, „în ăsta avem încredere“. Noi chiar intram acolo și îi vedeam pe acești oameni la masă, în costume, uneori vorbeau cu mine și făceau caterincă, alteori erau serioși. „Ce faci, băiatu’ meu, ce face taică-tu? Cum merge cu fotbalul? Te bagă antrenorul la meciuri?“ Mă bucura când îmi dădeau șpagă. Uneori aveam emoții când ăștia smecheri vorbeau cu mine. Am auzit de câteva ori și afacerile lor și m-a surprins să aud cum făceau ei bani, că erau foarte duri.”

La câteva zile distanță, eram la bar la Paca cu alți veri de-ai mei. Am auzit de la o cunoștință că s-au strâns vreo 30 de persoane la Piața Rahova, ca să mă bată. Ziceau că am fost obraznic cu unul dintre ei. L-am sunat pe unchiul meu, iar el mi-a zis să-l aștept la Paca.

După jumătate de oră, a apărut cu șase-șapte mașini, toate negre, cu geamuri fumurii. Mi-a zis să urc cu tot cu prietenii mei și ne-am dus la Piața Rahova, undeva pe lângă ghetouri. Da, avem și noi ghetouri, nu doar în Bronx. Unul dintre ei era gras, avea burtă și mustață, mai avea și pălărie. A ieșit din mașină și a strigat: „Muriți, băăăă!“. Eu am rămas surprins. Nu mă gândeam că se poate transforma în ceva atât de serios. Din celelalte mașini cu care veniserăm au ieșit și alți bărbați cu săbii, alergând.”

„În 1999, trecuseră deja zece ani de la revoluție. Aveam 12 ani, iar mama mă trimitea să iau mâncare de la mamaie de la tarabă. Eu simțeam libertatea pentru că mă duceam aproape zilnic la Piața Moghioroș. Îmi plăcea să văd orașul, să explorez. Era deja un univers mai mare decât Rahova, vedeam alte cartiere, altă lume. Profitam de lucrul ăsta, pentru că mama nu mă lăsa mereu să plec așa departe la vârsta aia. Până acolo schimbam trei mijloace de transport: autobuzul 139 până la 13 Septembrie, tramvaiul 8 până la Ghencea și tramvaiul 41 până la Moghioroș.

Când intram în piață, treceam pe lângă sibienii cu brânză și tot felul de cărnuri și mezeluri din Ardeal, apoi pe lângă standurile la care se vindeau ciorapi, chiloți, prize, electronice și accesorii GSM și o țineam drept, până în capăt. Acolo se amestecau toate mirosurile și culorile, începeau tarabele cu flori și zarzavaturi.

— Uite-l pe băiatul lui Clara, fata mea, ce frumos e! mă prezenta mamaie, zisă pe acolo Florica Buzata.”

„Când veneau clienții, îmi zicea despre fiecare: „El e inspectorul cutare, el e clientul meu de 40 de ani“. Era respectată în piață pentru că era corectă, vindea cele mai proaspete flori, arunca ce știa că nu e bine să mai vândă.”