Sus e numele meu, Ila!

„Cum stăteam așa în umbra zidului, privindu-mi pantofii, renunțând la învârtitul ciorapilor prin buzunar și gândindu-mă cum m-a gonit Maica, la surorile pe care, în schimb, le ținuse, care încă se mai bucurau de mese calde și de figuri prietenoase, aud o voce. 
- Nu e dreaptă lumea asta, și totuși clădirea asta îți dă impresia că ar fi.
O voce de bărbat. Umbra lui se proiectează aproape de pantofii mei. Mă întorc puțin să îl studiez, poartă un costum vag șifonat, dar pretențios, într-o mână ține mai multe ziare și o mapă. (....)
- Ne cunoaștem?
Întreb și îl privesc cu curaj direct în ochi. E mai tânăr decât îi sună vocea și privit direct capătă un aer de nesiguranță, amplificat de urechile bine distanțate de cap și puțin transparente. E doar un băiat, poate puțin mai mare decât mine. Cred că am fost prea autoritară în tonul întrebării sau poate în privirea directă, nu contează, mai bine să impresionezi prin forță.
- Nu, nu ne cunoaștem, poate ar trebui să mă scuz. Am încercat să fiu filosof. Vorbeam de Palatul Justiției, la care vă uitați și dumneavoastră. Un edificiu impresionant. A fost proiectat de arhitectul Alfred Ballu, iar apoi a lucrat și profesorul Mincu. În prezent este și profesorul meu, domnul Mincu, domnia-sa este profesorul meu. Sunt student la arhitectură.
- Și v-a spus că ar exista clădiri care să îndrepte nedreptățile lumii?
Ironia, arta conversației. Dar nu a auzit. Discursul lui a mers ca un tren ce nu se poate opri la un fluier simplu, are inerție și e pe șine. Părea a fi acel tip de om, care se desfată auzindu-se, sunt bombastic și mulțumit. Dar ce coincidență! Nimerise, fără să știe, aproape de gândurile mele amare. Habar nu aveam ce e construcția din fața mea. Tocmai Palatul de Justiție, interesant, mi-am zis și am zâmbit. Încurajat de zâmbet, băiatul se agită umblând prin buzunare, de unde scoate un pachet de țigări pe care îl întinde către mine.
- Vă servesc cu o țigară? Am condus-o pe mama la o întâlnire, zâmbește și arată o ușă cu o vitrină, la croitoreasă. Și dumneavoastră, mă scuzați că vorbesc prea mult, și dumneavoastră tot la doamna cu mantouri?
Oscilez, nu știu ce să fac cu oferta de țigări, nu am încercat niciodată și nu e momentul acum. Mă apropii de tânăr, e puțin mai înalt decât mine, da’ nu cu mult, oricum, e un caraghios. El se apleacă puțin într-un salut, pare că ar vrea să îmi întindă mâna, dar rămâne la jumătatea drumului. 
- Permiteți-mi să mă prezint, Emilian Baciu, student, la ordinele dumneavoastră.
- Ileana Iordăchescu, încă elevă. elevă. Nu, nu aștept la „Casa de blănuri”, spun citind peste umărul lui firma scrisă în semicerc pe vitrina indicată. Și nici nu fumez. Doar admiram cariatidele, mă întrebam dacă se împotmoleau în drapajul acela, dacă, cu un asemenea aranjament, femeile chiar puteau merge.
Îmi mijesc puțin ochii privind către palat și continui, intrând în retorica lui pompoasă, dar încercând să fiu totuși cu un pas mai sus. -Uite cum se proiectează clădirea și cariatidele în apă, imaginea lor e mai vie și mai colorată pe apă decât în realitate. Nu e așa, domnule Baciu?
- Emilian, prefer să îmi spuneți așa, dacă nu vă deranjează. Iar la întrebarea dumneavoastră vă răspund un da hotărât și puțin surprins, pentru că nu mă gândisem până acum la oglindiri. Am considerat mereu clădirea în sine, doar pe ea, extrasă din peisaj.”

„La prima ieșire pe care am avut-o încolonate, pentru o defilare în fața Palatului Regal, ca la un semn, aproape de bulevardul cel mare, când veneam pe o străduță, cu case prea mari pentru cât era de îngustă, am lăsat desenele să plutească în urma noastră ca niște mici manifeste. La ora aia era puțină lume, trecătorii grăbiți parcă nici nu ne vedeau, iar hârtiile noastre le erau cu atât mai invizibile. Eu și cu Agatha, care mergeam mai în urmă, am văzut bine plutirea micilor portrete luate de vânt pe lângă pereții înalți. Am stat să îmi urmăresc peticul de foaie, să văd pe unde ajunge. S-a ridicat la nivelul unei ferestre frumoase, cu încadraturi clasice din piatră albă, și a rămas prinsă în tabla de pe pervaz. Cineva va deschide în seara asta fereastra, să respire aerul rece și îmi va găsi chipul. Voi fi pentru câteva secunde o enigmă sau poate doar o scurtă mirare.”

„Aproape se vede Calea Victoriei, mă opresc din mers, situația asta cu noi vorbind din mers îmi pare ușor nefirească așa că îmi sprijin coșul meu frumos de gard și mă așez și eu pe postamentul de piatră albă, cu fața spre strada mare. Mă întorc spre el zâmbind. Îmi zâmbește și el, lăsând valiza jos. 
- Am mai trecut pe aici, demult, când eram încă la cămin și eram în cârd cu toate fetele. E gardul Palatului Ştirbei.
- Bulevardul-vitrină, asta e. Arată fără să ascundă toate viciile orașului.”

„Străduțele pietruite pe care merg acum, după ce am lăsat Dâmbovița în spate, sunt reale. Fiecare umbră, pată de soare, fiecare zid pe lângă care trec vorbesc cu glasul prezentului, un prezent din piatră tare. Am pornit la drum și nu mă mai întorc. Nici nu mai contează mica mămică grijulie și al ei odor cu urechi clăpăuge, o să îi uit, deja i-am uitat. Alte raze de furie, de răzbunare amânată, îmi luminează drumul, răzbunarea mea mai veche, nu superficialități cu madame cu plase, și nici vise infantile, cusute din romane scrise și imaginate de alții. Cișmeaua era tot acolo, acu’ apăruseră și niște băncuțe cu picioare de fier răsucite, dar de urcat pe deal se arătau trei drumuri, trei străzi. Tot nepavate, cu pietre mari din loc în loc, cu curți cu tufe de flori scuturate și portițe din fier vopsit. Cum oare de avusesem impresia că era doar una?”