Filip Florian

„Sub ploaia măruntă, Lipscaniul semăna cu un rîu, în albia căruia nu apele (bălți şi băltoace), ci oamenii curgeau tihnit. Joseph a păşit alături de ceilalţi, încălzit de freamătul lor, auzea frînturi de discuţii, replici, şoapte răzlețe, multe în germană, destule italieneşti, ungurești şi poloneze, chiar şi rîsetele unor domnişoare pe care le ocolise. La un moment dat, rîul s-a desfăcut în două braţe, unul cotind ciudat, la deal, cum nici un rîu nu o face, înspre biserica lutherană, celălalt ducîndu-se înainte, pe panta lină. lar între zidurile Bărăţiei, afară, se strînseseră atîtea suflete încît, clipe întregi, n-a crezut că poate fi adevărat.
[...]
Curînd, în turnul alb, s-au pornit şi clopotele mijlocii, lucrate pe socoteala părinţilor augustului suveran, arhiducele Franz Karl şi prinţesa Sophie, îndemnînd la pacea cuplurilor şi a contrariilor, iar, în urma lor, a răsunat clopotul cel mic, danie a lui Maximilian, fratele împăratului austriac şi împărat la rîndu-i, în celălalt capăt al lumii, în Mexic. Dangătele acelea, catolice şi nu ortodoxe, datorate familiei Habsburg şi nu voievozilor valahi, vuind laolaltă şi nu în cele patru zări, vestind Ajunul Crăciunului şi nimic altceva, au străpuns norii de deasupra Bucuresciului şi, credea dentistul, s-au pierdut în seninul sticlos, către stele. Tot într-acolo s-a înălţat şi muzica la începutul Liturghiei îngerilor, mai ales versul „Filius meus es tu, ego hodie genui te“, cînd acordurile de orgă au lovit geamurile catedralei, apoi s-au prelins pe uşile larg deschise, au atins creştetele plecate şi le-au mîngâiat ca un fior, au plutit şi au lăsat să picure o licoare a bucuriei, care aprindea voci şi inimi şi care, într-un colţ al curţii, lîngă poartă, a făcut să licărească lacrimi pe chipul lui Herr Strauss.”

„Era un lucru la mintea cocoşului că cine stă pe Băiuț, adică în Drumul Taberei, ţine cu Steaua. In afară de Filip şi de mine, n-am mai auzit de nimeni - şi mai erau şi boşorogii, şi mai era şi Şchiopu Bărbosu - care să nu aibă ceva de împărţit cu l-a trimis tovarăşa, ci cocoţat pe ceea ce noi numeam atunci cazemată (un garaj de beton, lăsat de izbelişte), bălăngănindu-şi picioarele în gol şi privindu-mă mustrător pentru prima oară. Nu, nu ai dreptul să dai în Cristos. El nu ştia nimic pe-atunci de zborurile lui din înserare, nu ştia nici măcar de Bau-Bau sau de Luminiţa şi, mai ales, nu avea nicio idee cum că un taur care stă la ţară prea mult se poate întoarce pe aleea Băiuț un băiat ca oricare altul.”