Ficțiune istorică

Aici lucrează o bună parte din personajele romanului "Viața începe vineri". Nicu, băiatul care face comisioane după școală livrând gazeta la porțile câtorva oameni de vază precum, portarul, nea Cercel, gazetarii Nicolae Procopiu, Pavel și Peppin Mirto. 

La ziarul Universul, cu câteva zile înainte de Crăciun un valet anunță pierderea unui portofel care nu conținea nici bani, nici acte, ci „altceva” aparent mult mai prețios, iar recompensa oferită este foarte mare. 

„- Și stăpânul meu, stăpânul lui, vreau sã zic, oferă bună recompensă. Locuim nu departe de biserica Icoanei, pe strada Teilor, casele cele noi la care s-a lucrat toată vara.”

Anunțul apare în ziar sub forma: „S-a pierdut un portmoneu din piele de căprioară în zona Teilor-Clemenței. A se adresa…“ și îi intrigă și pe gazetari care se miră că „recompensa e de trei ori mai mare decât de obicei” și pe Nicu care pornește în căutarea portofelului.

Cele două străzi menționate, Teilor și Clemenței, se numesc azi Vasile Lascăr și, respectiv, C.A. Rosetti. 

În căutarea unui adăpost, străinul din alte vremuri, Dan Kretzu, ajunge la biserica Icoanei să ceară ajuor. Acolo o găsește pe Epiharia, o tânără credincioasă și binevoitoare care îi găsește un loc temporar în casa unde stau vara zugravii care lucrează la refacerea bisericii. Singurul indiciu pe care îl avem că acest dialog se întâmplă în Biserica Icoanei ni-l dă chiar Epiharia care „îl pândea cu coada ochiului pe străinul care stătea în picioare lângă sfânta icoană a Maicii Domnului, adusă aici încă din vremea Brâncoveanului, ca să fie binecuvântare pentru toți cei care trec pragul lăcașului.”

Stabilirea personajului doctorului Margulis o face chiar fiica lui, în cheie ironică:

 „Îmi place să citesc în trăsură. Mama mă ia la rost, papà, care nu uită nici în familie că-i Domnul doctor Leon Margulis, medic primar cu cabinet în str. Sf. Ionicã nr. 8, „în dosul Teatrului Național“, zice că-mi stric ochii și-o să nasc copii cu vederea slabă.”

Concurența celor de la Universul era un pic mai jos pe strada Sărindar la numărul 11, acolo își avea sediul cotidianul antiregalist Adevărul. Ceea ce scriu redactorii Adevărului este supus criticii amestecate cu oarecare invidie de către gazetarii de la Universul, strânși la redacție pentru a pregăti numărul de Anul Nou. Aceștia studiază articolul de fond apărut în Adevărul și comentează cu iz premonitoriu pe marginea lui.

Unul din firele poveștii din Viața începe vineri se țese în jurul întâmplării care a uluit Bucureștiul la final de secol 19, când ziaristul și directorul publicației de limbă franceză L’Indepéndence Roumaine, Gheorghe Emanuel Lahovary, a fost ucis în duel cu spadă de către Nicu Filipescu, omul politic care a fost primar al Bucureștiului și Președintele Partidului Conservator. Acesta din urmă a primit 6 luni de închisoare dar a fost grațiat de regele Carol I și a revenit în viața politică. 

Gazetarul Peppin îi face un rezumat lui Dan Crețu care în mod uimitor pentru el nu cunoștea toate aceste detalii. 

Aflăm de locuința doctorului Margulis și a familiei lui mai întâi de la Nicu, băiatul care se împrietenise cu Iacob (Jacques) mezinul familiei Margulis.

„Bãiatul știa bine străzile Bucureștilor și o mulțime de bucureșteni bine îl știau pe Nicu. Cu unii se împrietenise chiar, așa cum se întâmplase cu cei din strada Fântânei, familia Margulis.”

O descriere cuprinzătoare și memorabilă a pieței Teatrului Național o face jurnalistul și scriitorul Pavel Mirto, în Viitorul începe luni. Ca un fel de throwback literar-enciclopedic, Ioana Pârvulescu, prin intermediul personajului Pavel oferă ceea ce poate nicio carte de istorie sau site nu a prezentat până acum. 

„Piaţa Teatrului, bine luminată de felinare electrice, de care domnul primar a fost tare mândru, ca şi cum el ar fi inventat electricitatea, era însă pustie, lucru cu totul ieşit din comun. Dacă birjarii şi-au ales drept staţie acest loc din inima oraşului, asta înseamnă că este cel mai cunoscut şi cel mai aglomerat punct al Bucureştilor, la orice oră din zi şi din noapte. Într-adevăr, de aproape o jumătate de veac, clădirea Teatrului a funcţionat la fel ca farurile de la ţărmul mării, i-a ajutat să se orienteze pe oamenii care călătoresc pe apele Capitalei noastre veşnic agitate de treburi şi veşnic buimăcite de distracţie. Aici, în faţa Teatrului, se intersectează traseele celor care înseamnă ceva în ţara asta, aici dau spectacole actriţe şi juni-primi care fac ca viaţa de pe scenă să fie mai frumoasă şi mai suportabilă decât cea din realitate, aici cântă interpreţi de operă şi faimoşi instrumentişti din toată Europa, acoperiţi de flori şi de ovaţii de către un public, dacă nu întotdeauna avizat, măcar mereu mărinimos.
Aici am văzut-o în adolescenţă pe Sarah Bernhardt, care era în stare să râdă cu jumătate de faţă şi să lăcrimeze cu cealaltă jumătate. În preajma acestei pieţe sunt hotelurile, cafenelele şi restaurantele cele mai cunoscute şi mai pline de clienţi, Continental, Fialcowski, Riegler, Capşa, Frascatti, grădina lui Iancu Oteteleşanu, iar nu departe se află Regele şi Regina, în Palatul lor. Nici viscolul cel mai mare şi nici zilele de arşiţă din luna lui cuptor nu-i alungă pe toţi birjarii din piaţă. Când lumea iese de la vreo piesă, birjele se ocupă şi dispar, într-adevăr, preţ de o clipă, dar, în timp ce piaţa se goleşte de unele, sosesc deja altele, care şi-au depus muşteriii şi se regătesc să culeagă ce-a rămas, într-o rotire de carusel.”

„Am scos de sub palton pachetul învelit în ziarul abia apărut şi, apropiindu-mă de un felinar, am citit data: Luni 23 februarie 1898. În aceeaşi clipă mi-am amintit: era seara conferinţei doctorului Gerota de la Ateneu. Nici un alt eveniment n-ar fi putut stârni atâta curiozitate şi patimă în Bucureşti. În ultimul timp au fost discuţii aprinse în familii, supărări şi certuri, o parte din doamne au hotărât să rămână acasă, elevii din cursul superior au obţinut locuri bunicele făcând ochi dulci domnişoarei Laura de la magazinul de partituri şi instrumente muzicale, unde se vând bilete pentru spectacole şi conferinţe.
[...]
Îmi dădusem seama că persoana cu care era obligatoriu să mă întâlnesc în acea seară nu poate fi decât înăuntru, la conferinţă. N-aveam bilet, însă când am spus că sunt reporter la Universul am fost invitat politicos să intru. Sunt multe împrejurări în care e foarte bine să fii ziarist. Ca întotdeauna m-au învăluit rotunjimile şi lucirile calde ale rotondei şi ale coloanelor ei, amestecul de nuanţe, ruginiu cu vinişoarele gălbui, care-mi dau impresia că marmura e încălzită de razele soarelui de vară.
[...]
În sală am auzit câteva chicote şi rumoare neobişnuită, urmate imediat de tăcere şi de nişte cuvinte la care în orice caz nu mă aşteptam:
-…l-am aşezat pe cadavrul unei femei… 
- Dumnezeule! a exclamat cineva din primul rând, cred că domnul primar Robescu. Ca la un semnal, sala a vociferat din nou, astfel că oratorul, foarte răguşit, s-a întrerupt câteva secunde să-şi dreagă vocea şi să bea apă. Am simţit că nimerisem în mijlocul unei lupte: de o parte doctorul Gerota, singur, apărat doar de înălţimea scenei, de cealaltă, o armată numeroasă de spectatori, doamne, domni mai în vârstă, studenţii de la Medicină şi de la Belle Arte, domnişori şi domnişoare, care mai aveau puţin şi săreau de pe scaune.”

După un episod care pare o halucinație psihedelică Iulia deschide ochii într-o lume aproape necunoscută cu „un cer nou şi un pământ nou.” În jurul ei câteva persoane binevoitoare încearcă să o ajute. 

„Iarăşi – am auzit vocea ei – cred c-a leşinat iar. Nu, nu-i actriţă, are tenul prea pur… Parcă n-a stat la soare niciodată. O fi vreo voluntară la plimbările astea prin Bucureştii vechi. Mi se pare că pornirea e chiar aici, la Ateneu. Văd că le dă costume super… 
Voia să spună superbe, desigur, dar ceva a întrerupt-o.
[...]
M-au sprijinit amândoi ca să mă ridic, unul de-un braţ, celălalt de altul, şi am izbutit să stau în picioare, dar ameţeam ca dusă de vârtej. Chiar în faţa mea era clădirea Ateneului, care la lumina zilei îmi părea mult mai decolorată ca aseară, iar peste noapte copacii din grădină fuseseră tăiaţi absolut toţi. Nu ştiu cine şi de ce comisese barbaria asta, grădina Episcopiei era goală, numai cu o statuie cenuşie, dar totul mi se părea acum lipsit de importanţă şi tulbure. Da, era ca şi cum vedeam totul printrun geam murdar. Ne-am întors cu faţa spre strada Franklin şi am simţit iar că sunt scoasă din lume, că lumea mea m-a scuipat afară şi lumea cea nouă nu mă primeşte înlăuntru: nu era strada Franklin! Era un loc pe care nu-l mai văzusem.”

Între limitele descrise de Piața Matache Măcelaru și Piața Chibrit își are activitatea dar și sfera de influență vestitul dansator de tango Gogu Vrabete. 

„Cartierul era plin cu case de rendez-vous, cârciumi și tractiruri cu felinare roșii. De pivnițe, ganguri întunecoase cu curve, curți umbroase cu mese și mușterii care își negociau tariful. Încãierãri în fiecare searã. Se luau în cuțit sã-și probeze onoarea. Ultimul rest al codului cavalerilor din Europa îl găseai într-un colț din Valahia. Aici dădeai de Gogu Vrabete.
Noaptea, cartierul era mai nesigur ca frontul. Pegră, interlopi, tipi de mână forte, ex-boxeri, tâlhari. Venea și lume din afarã, nu doar fanții dintre Chibrit și Matache Măcelarul.”

Salonul lui Akim este locul unde Gogu Vrabete este rege, toată lumea îl cunoștea și admira iar el putea să se desfășoare ca o vedetă de prim rang: „venea când dansul era-n toi, fix între piesa 4 și 5, maximum de rafinament în ce privește protocolul. Știa sã-și vândã marfa. O seară de dans fãrã Gogu Vrabete era de neimaginat.”

„Se ducea la salonul lui Akim înțolit în costum cenușiu la două rânduri, cu dungulițe subțiri ca firul pânzei de păianjen. Un trandafir înfipt în rever. [...] Odată ajuns la salonul Akim, îl imita pe Bogart dându-se jos din Packard. Îi plăcuse scena din film la nebunie. Portiera întredeschisă, întâi apărea pălăria. Punea talpa și se strecura afară, după ce privea lung prin parbriz. Un minut cât să observe lumea strânsă pe trotuar că a sosit. Iată-l sub firmamentul „Salon de dans“ — litere albastre verzi violet, alături de o pereche îmbrățișatã pe un afiș înalt cât felinarul. Difuzoarele date la maximum zăpăceau strada. 
Cavaleri și domnișoare, intrați înăuntru! zbiera un grăsan. Să vezi cea mai tare orchestră, acordeon, ghitară, contrabas, pian Steinway, la tobe Sergiu Malagamba. Băuturi fine la discreție, sifon la gheațã, pateurile maestrului Zigu. La intrare câțiva duri îl recunoșteau. Se dădeau în lături plini de respect.”

Aflăm mai târziu în roman cum Gogu s-a „bătut” în tango-uri cu Jean Glonț-Cairo ca să își păstreze supremația de cel mai bun dansator. De fericire a plecat spre casă dansând pe străzi și visând la o carieră strălucită: „Eu, Gogu Vrabete, din salonul de dans Akim din Piața Matache Măcelaru, Calea Griviței nr. 78! Visa la o carieră de dansator de tango. S-a dus acasã dansând prin ploaie. Se vedea culegând aplauze, poza pe afiș. În mahala vor auzi de el la radio, o să-i citească toți numele în jurnale.”

Aflăm din pățania cu Jean Glonț-Cairo că Gogu Vrabete îl detronase pe acesta din postura de cel mai bun dansator cât Cairo a stat la închisoare. Odată ieșit și aflând că Gogu l-a înlocuit e gata să îl ucidă. 

„Venise acasă și găsise pe altul cocoțat pe tron. Timpul nu ședea în loc. Erau alte vremuri. Cine e ăsta? a întrebat. Un nașparliu din Grant. Ți-a luat locul. N-a răbdat. Așa a ajuns Cairo să dea cu cuțitul.”

După ce îl învinge cinstiti pe Jean Cairo la un battle de tango, Gogu pleacă acasă în Grant unde îl așteaptă scrisoarea care îi va schimba soarta.

„A ajuns târziu acasă, sub podul Grant. A găsit în cutia poștală plicul bleu cu ștampila Comisariatului militar din strada Francmasonă. Îi cerea să se prezinte la vizita medicală pentru încorporare. Habar n-avea că Rusia lui Stalin trebuia nimicită și carnea de tun era la mare căutare.”

„După scena cu curierul, generalul l-a întâlnit pe Felix Petrovici la Cercul militar. Degradarea unui general era o procedură complicată. Nu s-a mirat, rusul apărea pretutindeni din senin — avea ceva supranatural. L-a invitat să-i facă o vizită. Nimic de zis, politicos.
[...]
A intrat direct în subiect peste câteva zile, când Buzã, în civil, a pășit în birou. L-a poftit să se așeze la o masă lungă, încărcată cu dosare. A luat câteva și i le-a întins amabil. «Vă doresc o lectură plăcută.»”

„Cartierul Gării de Nord a ars. La 7.43 zidurile încă fumegau. Bombele au prăpădit până dincolo de mahalaua Dracului și cartierul burghez Domenii, au bătut piața Chibrit. Depou, triaj, Grant, zob. Jale mare. Mii de morți și tot atâția răniți, într-o jumătate de oră, la prânz, când mâncau toți de prânz, să le stea bine dumicatul.”

Dintr-un extras din presa epocii aflăm că Poliția este îl caută pe „tâlharul Cairo și complicii lui” care dăduseră „mai multe lovituri în diverse cartiere, Lipscani, Cotroceni, Parcul Jianu” (unde au devalizat locuința ministrului de Interne dl. Teohari Georgescu). 

„Poliția a primit informația că se afla într-o casă din piața Gemeni, la tăinuitoarea Lilans B, exprostituată la bordelul «Casanova». E cu curva aia, Katia Olșevsky? a întrebat denunțătoarea, dar comisarul Țepeluș n-a dorit să răspundă acestei chestiuni iscată de gelozie. Gangsterii au fost surprinși pe când împărțeau prada, poliția a făcut somațiile. A urmat o urmărire ca-n filme până la Hala Traian.”

Tot dintr-un extras din presa vremii aflăm că împătimitul parior de la Hipodromul Băneasa își joacă ultima șansă de a-și recuperea averea pierdută tot prin pariuri și... pierde. Și pentru că era prevăzător își anunțase deja ziar moartea, cu o zi înainte. 

„Culiță Afanei, cunoscut pierde-vară, ăi-a jucat ultima șansă. Dacă ar fi câștigat, își refãcea averea. Punâd răul înainte, că pierde, și-a anunțat moartea în prealabil în ziare, la rubrica Decese. Calul pe care a pariat, April, iapa de 2 ani, a pierdut la potou. A fost găsit într-o baltă de sânge de jockey-ul Aristide. Pariorul și-a tras un glonț în gură, chiar dacă nu a crezut nimeni că o va face. Anunțul decesului a apărut în dimineața aceleiași zile în presă, chiar înainte de a i se găsi cadavrul. Ceasul rău! În anunț cititorii, rudele, cunoscuții au fost invitați de sinucigaș la incinerarea sa de la crematoriul „Cenușa”. Nefericitul parior se găsește doar azi la Morgă.”

„Sub ploaia măruntă, Lipscaniul semăna cu un rîu, în albia căruia nu apele (bălți şi băltoace), ci oamenii curgeau tihnit. Joseph a păşit alături de ceilalţi, încălzit de freamătul lor, auzea frînturi de discuţii, replici, şoapte răzlețe, multe în germană, destule italieneşti, ungurești şi poloneze, chiar şi rîsetele unor domnişoare pe care le ocolise. La un moment dat, rîul s-a desfăcut în două braţe, unul cotind ciudat, la deal, cum nici un rîu nu o face, înspre biserica lutherană, celălalt ducîndu-se înainte, pe panta lină. lar între zidurile Bărăţiei, afară, se strînseseră atîtea suflete încît, clipe întregi, n-a crezut că poate fi adevărat.
[...]
Curînd, în turnul alb, s-au pornit şi clopotele mijlocii, lucrate pe socoteala părinţilor augustului suveran, arhiducele Franz Karl şi prinţesa Sophie, îndemnînd la pacea cuplurilor şi a contrariilor, iar, în urma lor, a răsunat clopotul cel mic, danie a lui Maximilian, fratele împăratului austriac şi împărat la rîndu-i, în celălalt capăt al lumii, în Mexic. Dangătele acelea, catolice şi nu ortodoxe, datorate familiei Habsburg şi nu voievozilor valahi, vuind laolaltă şi nu în cele patru zări, vestind Ajunul Crăciunului şi nimic altceva, au străpuns norii de deasupra Bucuresciului şi, credea dentistul, s-au pierdut în seninul sticlos, către stele. Tot într-acolo s-a înălţat şi muzica la începutul Liturghiei îngerilor, mai ales versul „Filius meus es tu, ego hodie genui te“, cînd acordurile de orgă au lovit geamurile catedralei, apoi s-au prelins pe uşile larg deschise, au atins creştetele plecate şi le-au mîngâiat ca un fior, au plutit şi au lăsat să picure o licoare a bucuriei, care aprindea voci şi inimi şi care, într-un colţ al curţii, lîngă poartă, a făcut să licărească lacrimi pe chipul lui Herr Strauss.”

„De la depărtare vede Turnul Colţei, cu crucea din vârf şi capetele de lei care rânjesc în soarele orbitor, iar pe sub bolta lui întunecată, unde parcă şi zăduful se mai domolea, se scurge înăuntru o mulţime amestecată. Cerşetori cu răni deschise, lăsate la vedere, în zdrenţe putrezite şi pline de puroi, care se prind de pulpana hainei trecătorului, smulgându‐i orice, un bănuţ, o vorbă de mângâiere (dar mult mai des o‐njurătură, bucureştenilor nu le e milă de schilozi), tinere precupeţe cu braţele dezgolite, boieri cu anterie grele, lucioase, sub care picură greu sudoarea. Banii nu miros, şi fiecare îi capătă cum poate, banul mişcă lucrurile‐n Bucureşti şi, sub o formă sau alta, toţi sunt în căutarea lor. De la schilodul care caută să stârnească mila trecătorului care‐a intrat o clipă în răcoarea mănăstirii, să se‐nchine, până la cel mai dichisit boier care trece plictisit în leagănul căptuşit cu mătase brodată mărunt, şi sub a cărui piroteală stă aprins mereu un ochi vigilent, toţi visează mărfuri, bani, onoruri. Splendorile unei lumi întregi le trec zilnic pe la nas bucureştnilor, şi nu costă nimic să priveşti, nici să‐ţi doreşti.
[...]
De sus, din turn, oraşul ar fi trebuit să fie o mare livadă întreruptă de ochiuri de apă şi de vii toamna pline de rod. Priveai, de aici, case şi oameni, uneori ca nişte puncte abia vizibile: Academia, uliţa mare, casele baraţilor, Curtea şi foişorul lui Mavrocordat şi, dacă n‐ar fi vară şi străzile înecate în verdele frunzişului, s‐ar vedea şi casele Manţilor, livada lor şi maidanul turcului. Sunt la fel de mici ca atunci când leagănul se apropie de dealul Cernăteştiului şi Stanca vede primele bordeie apărând la orizont: mici, ca nişte pete albe, care cresc pe măsură ce se apropie, până se fac case ca toate casele, cu ferestre, uşă, grădini pline de flori. O lume mai mică se dezvăluie de sus privitorului, una pe care pare că dacă ai întinde mâna ai putea s‐o atingi şi s‐o bagi în buzunar.
Bucureştiul vara e o grădină mare, din care se aude din când în când glasul subţirel al unui ţigan lăutar.”

„Au început să sape din nou în primăvară, la câțiva metri distanță de locul unde săpaseră prima oară, în latura dinspre școală. Au săpat până au dat de peretele exterior al pivniței, Elena și-a amintit roșul incredibil de bine păstrat al cărămizii subțiri. Vederea pământului umed, plin de rădăcini, răscolit de lopețile oamenilor i-a făcut rău. Câteva zile a venit diminețile să urmărească munca oamenilor. De la moartea lui Petru, nu mai suporta să stea ziua în casa goală, încă distrusă din noaptea bombardamentului. Cum cererea depusă, din nou, în primele zile ale primăverii fusese aprobată de primărie, curtea se
lărgise cu câțiva metri buni și casa putea fi ridicată în afara perimetrului pivnițelor roșii. Locul arăta cu totul altfel acum, strada era și ea alta. Elena aștepta să înflorească cei șapte castani din fața școlii, era momentul ei preferat din an pe strada Mântuleasa. 
[...]
Casa a început să crească odată cu venirea verii. Din cauza pivnițelor, n-a putut fi aliniată paralel cu școala, zidul mergea pieziș, de parcă arhitectul greșise când trasase planul construcției. Din curte, se vedea prin frunzișul care tremura în vântul ușor de iunie turla bisericii, peste acoperișurile caselor de vizavi. Elenei i se părea că strada se schimbase mult, deși nu trecuse atâta timp, pe mijlocul ei treceau uneori automobile moderne, cu vopseaua strălucitoare, conduse de tinere femei acoperite până în pământ de halate maronii, cu pălăriile înfășurate într-un voal des. Goneau spre Calea Moșilor, lăsând în urmă strada învăluită într-un praf auriu care se reașeza lent pe trotuare, pe frunzele copacilor și pe hainele trecătorilor. Orientată cu spatele spre școală, de-a lungul curții ei, casa avea un perete cu o fereastră înaltă spre stradă, o intrare largă, cu evantaiul de sticlă care apăra treptele mari, late și un mic peron de piatră. Grădina ocolea peronul, într-un L care se prelungea mult în spatele casei, într-o porțiune sălbatică, pe care încă creșteau oțetarii vechiului maidan. Uneori, când intra pe stradă dinspre Calea Călărașilor, Elena vedea calcanul cenușiu, ca un zid mort înălțat strâmb în mijlocul unei grădini. Dar curând vegetația a crescut atât de înaltă, încât aproape îl acoperea.”

„Începusem școala și alergam ca bezmetica pe bulevardul Elisabeta, citind afișele de cinema, oprindu-mă pe la vitrine, mai ales la bomboneria cea nouă, vizavi de Hotel Princiar. [...] Și mă mai opream pe la parfumuri, treceam cu indiferență pe lângă liceul "Lazăr", de unde adeseori răzbătea câte o trompetă, încât ajungeam acasă mereu cu întârziere și o găseam pe mama pachet de nervi, cu masa pusă și aperitivele pe jumătate duse. [...]
Eram la masa de prânz, iar Noni pusese deja ciorba în farfurii. Tata își ridicase ochelarii de pe frunte [...] și-am auzit-o pe mama spunând:
- Să știți că am închiriat mansarda, partea dinspre bulevard, pe șase luni. 
[...]
Toată viața noastră se derula în acea casă, în care totul părea simplu și nesfârșit. La parter erau magazinul de pălării și croitoria tatălui meu. La etajul întâi aveam salonul, bucătăria, băile și alte încăperi, pentru musafiri. Dormitoarele ocupau etajul al doilea, iar la mansardă aveam două apartamente pentru închiriat.
[...]
În ziua aia mi-am făcut lecțiile, am răsfoit dicționarul la fereastră, cu intuiția că începe alt timp, cu descoperiri colosale, care aveau să mă scoată din plăcerile de atunci, legate în primul rând de fereastra camerei mele și de bulevardul Elisabeta. Puteam să număr toate mașinile care treceau, respectiv într-o oră număram până la patruzeci de automobile, fără să pun la socoteală tramvaiele sau trăsurile. [...]”

„La începutul lui februarie s-a inaugurat Cercul Militar și, cu tot frigul, au fost câteva serbări, la care a venit și regele. De fapt, toată familia regală. Mai întâi m-am uitat pe fereastră, apoi am alergat până acolo, să-l văd pe rege, pe care îl mai văzusem în toate jurnalele de la cinema, dar niciodată pe viu. Era înghesuială mare pe bulevard și, din puhoiul de lume, mi-a rămas în minte un tip incredibil de slab, cu uniformă albastră și epoleți aurii. 
Câteva zile au fost serbări pe treptele albe. Tata zice că, pe lângă fanfară, se aud îngerii de la Sărindar, catedrala care fusese pe vremuri acolo. 
Într-o seară au cântat niște artiști de la Operă, între care mi-i amintesc pe Evantia Costinescu, Goangă și Toscani. Când și-a încheiat aria, Toscani l-a prezentat pe Zavaidoc.
- Un tenor tânăr foarte bun, a zis el, piteștean ca mine și soldat brav. 
Zavaidoc a cântat un cântec pe care Toscani zicea că l-a compus special pentru el. Era frig, dar suportabil, și vedeam aburul risipindu-se din gurile cântăreților. [...]
Când a început Zavaidoc, s-a încălzit strada. Vocea lui a inundat Calea Victoriei și bulevardul Elisabeta, iar de undeva de sub asfaltul tapetat cu zăpadă venea ecoul, un răspuns la plânsul omului care moare. Nu mai știu despre ce era cântecul, ceva cu o fată, dar melodia se încolăcea pe Cercul Militar și pătrundea în urechile oamenilor. Se umpluse de lume, nu puteai să arunci un ac. Fără să știu, am fost martoră la ceva fără final, iar mai târziu, după ani, mi-am dat seama că orice cântec al lui se întipărea în pereții orașului. 
În seara aia a fost delir. Urla lumea și aplauda ca la nebuni, încât nu mai simțeam frigul, până când a apărut un general sau cineva cu grad mare, care se lăuda că el îi dăduse numele de Zavaidoc. Mi-amintesc că se adâncea noaptea, iar pe treptele albe, în frigul de moarte, au început să cânte mai întâi cântăreții, apoi tot bulevardul, Trăiască Regele în pace și onor, dar vocea lui Zavaidoc ieșea ca o lance dintre celelalte și-am ajuns acasă înghețată bocnă, dar cu glasul lui în minte, încât de-atunci, cred, m-au hotărât să-l pun pe lista oamenilor care contau pentru mine.”

După crima comisă împotriva doctorului Carniol presa oficială dar și vorba din târg relatează circumstanțele în care s-a petrecut și aflăm că medicul a încercat să se trateze singur după împușcătură, în primul rând încercând administrarea unui stupefiant numit pantopon. 

„Culmea e că parcă și ziarele se umpluseră de pantoponul lui Carniol. Îmi amintesc că scriau despre un vânzător de la Casa Greceanu, unde era atunci o cofetărie, La Lefter, dar căreia toată lumea îii zicea La Casa Greceanu, n-aș ști să spun de ce, iar vânzătorul fusese arestat, și se găsiseră asupra lui medicamente multe, printre care și pantopon. Poliția îl făcuse să spună de unde le are, iar acest îl făcuse îmi dădea pur și simplu fiori. Îl vedeam bătut, strâns cu ușa, amenințat rău. Vânzătorul aducea medicamentele de la un farmacist evreu din Oradea Mare. Amănuntul că era evreu deja îl punea în legătură cu doctorul nostru. S-a vorbit mult și pe tema asta. Vânzătorul de la Greceanu vindea stupefiante și alte doctorii unor actrițe de la Național și unui scriitor, care urmau să fie audiați.”

Ajunsă la București cu o poveste cumplită și încercarea de a-și repara viața și pe a fratelui ei, Matilda, enigmatica femeie a cărei poveste o aflăm în partea a doua a romanului Zavaidoc, închiriază o cameră pe strada Boteanu și încearcă să își pună viața în ordine, întâmpinând obstacol după obstacol. 

„Am ajuns în strada Boteanu, Aflred a plătit mașina și-am coborât. Clădirea era impozantă și avea mai multe intrări, între care una aproape dosnică: o ușă îngustă, camuflată de un arțar. Cu siguranță, acolo fusese o cușetă de portar sau un depozit. O cameră mai mică nici n-am văzut, dar costase exact cât puteam să ofer. Înăuntru era un pat îngust și un lavoar. În schimb, fereastra era destul de largă și dădea în grădină. Pe acolo aruncam ligheanul cu apă, pe acolo săream ca să ajung la closet, Cam asta era tot.”

„Niște cliente i-au povestit mamei că în seara aia Zavaidoc cântase romanța Jeanei la restaurantul Carpați și se umpluse de lume pe strada Academiei, iar acum deja circulau versurile din care aflai că Jeana luae drumul Americii. Mama tocmai zicea să mergem și noi într-o seară să ascultăm cântecul, iar tocmai când ne făceam planuri, ne-a invitat Zavaidoc, si-așa am aflat că era ziua lui. 
A fost prima oară când am intrat la Carpați, care a și rămas restaurantul meu preferat. Avea intrare din bulevardul Elisabeta, dar și o ușă secundară în Academiei. Mi-au rămas în minte perdelele de un verde stins, ca niște aripioare de libelule, care se unduiau peste tot, de jur împrejur, încât ți se părea că a intrat într-un glob căptușit cu mătase. Totul era elegant, de la mesele albe, la scena cu perete pictat. Niște siluete fantomatice, femei care-și rupeau șiruri lungi de mărgele pășeau pe vârfuri, unele fumând țigarete lungi, toate în alb, încât păreau umbre ale unei lumi intangibile. Acolo cânta Zavaidoc, iar la o masă largă erau prietenii lui, toți tineri și artiști, puși pe veselie, mai ales unul cu o trompetă lungă, din care scotea din când în când un ton nesfârșit. [...]
Atunci l-am auzit cântând cu-adevărat, trecând cu vocea lui unică peste niște tristeți fără moarte, apoi cu o bucurie adevărată, ca la final să pună tot ceea ce un om ar vrea să scoată din el fără să fie în stare, conștient că e încă plin, că în el au rămas grămezi de fapte, prizoniere fără speranță. [...]
În sfârșit, după ce se încălziseră bine creierele, a cântat și Jeana, din care se desprindea fără dubiu drumul ei spre Constanța. Vedeai vaporul, auzeai chemarea Mării Negre.”

„Seara am luat-o pe Dorobanți. Citisem în Universul că Zavaidoc cântă la un restaurant numit La Parcul Veseliei, al unui timp care se semna A. Vișoiu. Dădea mereu anunț la mica publicitate, ca să se știe cine cântă acolo ori ce bucătar a mai fost angajat, și de fiecare dată, pe lângă Zavaidoc ori taraful cutare apărea și numele lui, încât multă lume numea restaurantul, destul de simandicos, pur și simplu La Vișoiu.  
„Astă-seară”, scria în ziar, "cântă Taraful Teodorescu." Îi și văzusem pe toți trei urcând în mașină, Lică ținându-și vioara în brațe, Zoița cu armonica într-o mână, iar Zavaidoc, ca un boier, în urma lor, fumând o țigară simplă, din care curgeau dâre de fum. [...] Așa că după un timp am coborât și am luat bicicleta. Nu mă așteptam să aud ceva. Restaurantul părea ascuns în adâncimea unei clădiri albe, la nr. 64, și nu erau șanse mari să văd ce se întâmplă înăuntru. Dar când am intrat pe Dorobanți lumea era adunată în stradă. Se oprise circulația și dinăuntru se auzea ca uraganul vocea lui Zavaidoc. [...] Ca și cum ar fi știut că sunt acolo a ieșit în poartă, continuând să cânte, iar lumea a izbucnit ca la comandă într-un chiot puternic. [...] Oamenii, opriți întâmplător, unii care coborâseră din automobile, chiuiau și dansau chiar acolo, în stradă, încât patronul a deschis porțile, căci restaurantul avea și o grădină largă, în spate.”

„Ulița Mântuleasa pornește din Ulița Târgului de Afară, numită mai nou Calea Moșilor și se termină în Calea Călărașilor. De-o parte și alta, case cu împrejmuiri largi, grădini și livezi peste care plutesc miresme de tămâie dinspre biserica Mântuleasa, de unde se înalță cântări cerești. Lăcașul bisericesc își primise numele de la jupânesele Maria și Stanca, respectiv, sora și soția răposatului Manta Cupețu, după moartea căruia donaseră sume mari de bani pentru construirea în stil brâncovenesc a unei biserici în formă de cruce, ctitorită de Grigore al V-lea Alexandru Ghica. În jurul bisericii s-a păstrat aceeași ambianță îngemănată cu slăvi și cântări îngerești redate, în primii ani ai veacului XX, de preotul Bratu, susținut de tonalitățile grave ale grămăticului Iane, zugravul bisericii. Fusese o vreme când la București, întocmai ca în așezările din Balcani, bisericile constituiau inima unui cartier, iar comunitățile din jurul lor, impresionate de cânturile bisericești, se simțeau mântuite.
Popor credincios, înzestrat cu simțul religios, românii iubesc asemenea cântări, căci altfel cum ar putea fi deslușită istoria generațiilor de credincioși cu sufletul plin de măreția apusă a Byzantionului? Aproape de ulița Mântuleasa, câteva repere, parte din poveste: spitalul doctorului Șuțu de pe strada Plantelor 9, unde fusese răpus Mihai Eminescu și, puțin mai încolo, Școala de băieți, cu doi castani bătrâni în față care dau o tentă liniștită și misterioasă locului. Stă mărturie o imagine sepia, printre puținele rămase din acele vremuri. La fel și fotografiile care fixează în carnea timpului imagini ale caselor cu vitralii, construite în stil brâncovenesc, case vagon cu copertine în formă de scoică la intrare, garduri metalice cu ornamente, porți cu clanță în formă de sfinx, curți largi cu grădini multicolore, livezi, paradisuri cu fructe parfumate cu miez dulce. 
Locuitorii, majoritatea negustori, un buchet multicultural – români, armeni, greci, bulgari, sârbi, albanezi, aromâni – dețin prăvălii și dughene pe Ulița Târgului de Afară. Ferită de zgomote, de ropotele cailor înhămați la birje și căruțe, adăpostită de coroanele castanilor, pe ulița Mântuleasa rar se aud strigăte și ziceri ale vânzătorilor ambulanți, cu excepția bătrânului oltean cu cobilița care vinde zarzavaturi pentru mâncăruri și ciorbe și ale iaurgiului renumit pentru laptele covăsit. Uneori, își fac totuși apariția vânzătorul de gaz și florăreasa ochioasă, al cărei domeniu e pe strada Traian. În casa de la numărul 25 pe care o închiriază, Nikolaki speră că toate se vor rândui după dorințele lui. Cu timpul, intenționează s-o cumpere. După mutare, își aduce-aminte de vorbele pe care mama Mina i le spusese când ieșise pe poarta casei și plecase spre București: Băiete, ai grijă, fii blajin ca hulubul și ager ca șarpele. Chiar dacă banii n-au miros, nu minți și nu înșela, oricât de ispititor ar fi.”

Drumul circarilor ocolește Dealul Filaretului și Mitropolia, pe drumurile desfundate ale mahalelor și înnoptează pe timp de furtună în Câmpul Dudeștilor.

„Sammy se gîndea la astfel de lucruri în momentul în care intra pe strada I.C. Brătianu, dinspre Biserica Botezătorului. La început nu băgă de seamă agitația din josul străzii, undeva în fața lui. Dacă ar fi fost mai prezent, încă ar fi putut face cale-ntoarsă.
Fu smuls din gînd de un fluierat dintr-acelea de stînă, născut din contorsionarea măiestrită a limbii și nu din vreun țignal ca la meciurile de fotbal. Sammy privi cu surpindere la soldatul ce fluiera și care îi făcu semn cu mîna, imperativ, ca și cum ar fi spus „da, da, despre tine e vorba!”, apoi o porni în pas alergat spre el.
În acel moment, Sammy s-a oprit. Și-a privit, din reflex, ceasul de la mînă. Soldatul venea hotărît, legănînd o pușcă veche, din răzbelul trecut. „Colonelul a aflat de noi!” - fu primul gînd al tînărului și această ipoteză îl anestezie pe loc. Înfipt în mijlocul trotuarului, așteptă pînă ce soldatul ajunse aproape. Trăgîndu-și sufletul, acesta adăstă cîteva momente, privindu-l pe Sammy concentrat, de parcă i-ar fi numărat firele de păr de pe obrazul neras. Sammy îl privea și el - soldatul, măslinos la față, puțin la trup și cu două capete mai mic decît Sammy, părea chiar mai tînăr, nu era limpede dacă avea 20 de ani împliniți.”

„Cînd au ajuns în dreptul lor, au cotit la stînga și au continuat să coboare. Coloana care îi aștepta s-a pus în mișcare îndată ce au trecut și gărzile care îi mînau din urmă. Aceștia le-au ordonat și celor care veneau acum după ei să ridice mîinile, așa că fetița a trecut în brațele tatălui, care a luat-o cu o mînă, în timp ce pe cealaltă o ținea ridicată.
A început numaidecît să numere pe degete:
_Unu.
_U-nuuu, a zis fetița după el și a apropiat palma de gura lui.
_Ce vine după unu?
_Doi-iii.
_Corect, doi. Și după doi?
_Doi-iii, a zis fetița din nou.
_Nu doi, trei.
_Tei-iii.
_Așa, trei. Și după trei?
Fetița a ridicat din umeri. N-avea încă doi ani.
_Patru.
_Patuuu, a zis ea, dar mai mult pentru ea, și a început să își sugă degetul mare.
_Terminați cu asta, a zis atunci ofițerul. Fără semne cu mîinile, că te pun s-o ridici și pe cealaltă, ai înțeles?
Bărbatul a dat din cap. Fetița își pusese fruntea pe umărul lui. Ținea și ea o mînă în aer și, din cînd în cînd, o lovea pe mama ei peste antebraț cu ea. Ar fi vrut să o facă să lase brațele jos.
În afară de cîte un scîncet de durere, care străbătea mulțimea pînă acolo, în spate, nu se auzeau decît pașii tîrșîiți ai oamenilor. Se îndreptau spre gară, în fața căreia se vedeau alți oameni, dar nu se înțelegea dacă erau vii sau morți.
_Vezi? Ne trimit undeva, nu ne împușcă, i-a șoptit atunci copilului, uitînd pentru o secundă că soției voia să-i spună asta.”

„Acolo, undeva în față, se înalță Sinagoga Mare - deși „se înalță” și „mare” e cam mult spus, fiindcă e o construcție destul de scundă comparativ cu blocurile din jur. Sinagoga, cum o știu toți ieșenii. Una din puținele rămase, așa mi s-a spus cînd am venit în Iași. Cică odinioară, înainte ca evreii să plece „la Palestina” erau cu zecile, dădeai peste ele la tot pasul. Fiindcă aici a fost cartierul evreiesc. Cu case prăpădite, șubrede și puchinoase. Un fel de ghetou, cu lume săracă și murdară. Acum, după sistematizare, locul arată mult mai bine. Așa mi s-a spus.
Numai că mie îmi place sinagoga nu fiindcă ar fi vreun monument arhitectonic de excepție, ci fiindcă e sinagogă. E o bucată din Iașiul vechi care a supraviețuit acolo, o bucată din lumea parcă mai bine așezată de odinioară.”

„Iar în Tîrgu Cucu, acolo unde e rondul de tramvai, sînt zidurile mănăstirii Golia, pe care o tot întîlneam prin cărțile scriitorilor de-aici înainte s-o văd de-adevăratelea. Toate, semne ale Iașiului românesc, armenesc, evreiesc și ce-o mai fi fost orașul ăsta. Multietnic, cum se zice acum. Locuri unde mai multe neamuri trăiesc laolalt - astea mi s-au părut întotdeauna locuri bune. Ca Viena. Ca America. Sau ca Brăila ori Timișoara, de unde am venit aici.”

„Am închiriat din Bistrița o mașină și ne-am dus cu toții la Iași. Am căutat cimitirul evreiesc și am reușit să-l găsesc și am intrat, după ce m-am rugat o vreme de o doamnă nebună, înconjurată de cîini care lătrau, mîrîiau și se izbeau de gard, speriindu-mi copiii și făcînd-o pe nevastă-mea să bombăne „tu, cu cimitirele tale evreiești, ce te-a apucat, tu nu ești evreu”. M-am dus la monumentul în formă de vagoane de tren și am început să șoptesc: David, pe unde ai umblat? Rifca, hai pînă la gard. Moshe, mai ai dulceață din aia bună? Saul, Lea, Rahela, Marcu și apoi iarăși David și David și David, pînă cînd nevastă-mea m-a luat la rost că ce tot bolborosesc acolo și eu i-am zis supărat să mă lase în pace. „Haide mă' odată că li-i foame copiilor”. M-am uitat pe rînd la cei cinci băieți ai noștri, frumoși, plictisiți și înfometați și m-am rugat în gînd să nu-i bată românii, să nu-i omoare poporul român, să nu-i alunge din țară și nici ei să nu omoare pe nimeni. Apoi l-am săltat pe cel mic în brațe și am zis: „Gata, gata, haideți că vă duce tati la Mc Donald's”.

„Avocatul Altein a rămas prizonier. A rezistat măcelului din curtea Chesturii, când fiecare nou-­intrat era întâmpinat cu lovituri de bâtă în cap. A rezistat şi focurilor de mitraliere. Care au tras în plin, după­-amiază, la ora 15.

În dimineaţa de 30 iunie, a fost suit într­-unul din cele 27 de vagoane cu evrei vii ale trenului Iaşi­-Podu Iloaiei. Încă trei vagoane au fost umplute cu cadavrele celor deja rezolvaţi în cursul nopţii. Garnitura a fost gata de plecare la ora şase, dar a pornit abia la 11,10. Pe podeaua vagoanelor, s-­au uns un strat de bălegar şi altul de var nestins. Ca temperatura caniculei de iunie să crească mai dihai.”

„Ziarul e proprietatea fraţilor Alfred şi Jean Hefter. Ovrei. Căpitanul Zelea­-Codreanu aruncă la canal firma ziarului, răcnind patriotic: „Aduceţi­-mi un jidan, să îl belesc cu mâna mea!”. S­a săturat să le facă extracţii stomatologice ziariştilor. Iubitor de progres cum este, tânjeşte spre o etapă superioară. A doua zi, merge la biserică şi se roagă cu evlavie. Îi va da Dumnezeu şi legiunea lui de sfinţi puterea să deratizeze ţara?
„Asociaţia Studenţilor Creştini”, al cărei preşedinte este, dezbate „Chestiunea jidovească” la Terasa Bejan. Se huiduie mult şi cu roade mari. Scopul principal al asociaţiei este „apărarea culturii naţionale, ameninţată de falsificarea de către jidani”. Cu vigilenţa trează, golesc ţapi cu bere Zimbru, provenită din fabrica unui „jidănoi”.
Legionarii mărşăluiesc, sparg fălci şi geamuri, cântă şi se deşartă la uşa magazinelor lui Iuda de pe Strada Lăpuşneanu. Pe un lampion din faţa Universităţii, flutură chipeşul steag fascist. Constantin Manciu, prefectul Poliţiei, intervine. Armata e chemată să asigure ordinea universitară.”

„Primul lucru remarcat de Golda, odată cu schimbarea politică dictată de pişatul boului, a fost că Cinematograful Trianon s­-a rebotezat Maxim Gorki. Şi că Cinematografului Scala i se zicea mai nou Puşkin. Mamei sale, mare admiratoare a literaturii ruse, straşnic i­ar mai fi plăcut schimbările astea. Şi-­ar fi luat pălăria şi n­-ar fi ratat premiera vreunui film.
Şi iarăşi sărăcie, şi iarăşi lipsă de viitor.
Şi deodată, un gând stârnit de meteorologia minţii: gândul de a pleca departe-­departe, unde amintirile să nu­-i afle adresa. Nu, nu în Palestina, acolo era lesne de găsit, între atâţia alţi fugari din România. Ci altundeva, peste mări şi ţări, într­-o lume nouă.”

„La recepția Hotelului Unirea, mi se zice să urc. Etajul zece, cioc-cioc. Nu răspunde nimeni. Crăcănez ușa. Un zgomot de șuvoi trădează un trup sub duș. Americani cu punctualitate românească. Puteau fi dușați, până acum.
Remarc o siluetă la geam. Privește în jos, de la etaj, orașul țesut ca o ie moldovenească. Se întoarce pe neașteptate, mă măsoară cu doi ochi roșii ca de plâns. S-o fi certat cu copilul sau are conjunctivită. Își ascunde jena sub o tuse scurtă.
_Tu ești ghidul nostru, așa-i?! Ben, da' ieși odat' de sub dușu' ăla nenorocit!
Îmi întinde mâna cu brățara inclusă:
_Dora Bernstein. Zi-mi Dora.
_Sânziana Stipiuc. Spuneți-mi Sânziana.
_OK, Suzy.
Costum bej, pantofi pentru monturi dureroase. Colier, cercei și inel. Câteva lebede din specia Swarowski plutesc pe balta de aur alb. Buze groase, mari înghițitoare de ruj, dau drumul unui surâs ironic permanent. Nas lungit cu finețe, santinelă a feței. Păr scurt, prea blond pentru a fi adevărat. Ah, genul ăsta de bătrâne! Care cred că părul scurt și vopsit le întinerește. Dimpotrivă. E același efect ca la femeile cu picioare scurte, cocoțate pe tocuri. Cu cât tocurile sunt mai înalte, cu atât cocoțatele mai scunde par.”

„Da, lucrurile fierb, însă direcţia în care se îndreaptă va fi cu orice preţ ţinută sub control. Sunt semne bune. Corneliu Şumuleanu, crudul profesor legionar de la Medicină, a avut bunăvoinţa de a răposa, zilele trecute. Chiar înaintea alegerilor generale. Aha, l­a-ţi avut la catedră, atunci ştiţi ce poamă era, cum îi îndemna pe studenţii creştini să­-i zdrobească cu bâtele la orele de curs pe colegii evrei. Halal dascăl! Nu cumva a doua sau a treia zi după îngropăciune a găsit scrise pe gard cuvintele acelea cu adevărat oribile? Festivitatea funerară a fost pe 17 decembrie, a participat inclusiv sinistrul Zelea-Codreanu.
Ohoho, ce circ a fost, am aici rapoartele băieţilor! Uitaţi: în faţa laboratorului de chimie de pe strada Săulescu, 14 preoţi au oficiat slujba. 14 preoţi, dom’ doctor, 14 popi cu barba sură, lungă de se şterg la sulă! 15, dacă îl adăugăm pe Mitropolitul Nicodim al Moldovei şi Sucevei, care a ţinut un discurs despre înălţarea smintitului din sicriu la ceruri, musai la ceruri. Şumuleanu ăsta, care îşi transformase orele în spaţiu de pugilat iudeo-­creştin, a fost cinstit cu onorurile cuvenite unui voievod. Şeful Baroului de avocaţi, Petru Pogonat, a cuvântat că ţara pierde „un izvor de înţelepciune”. Prea de tot, chiar dacă avocaţii sunt mincinoşi prin însăşi natura profesiei lor. Partea care ne îngrijorează e că 10.000 de oameni au căscat gura pe traseul coşciugului spre cimitir. Mulţi dintre ei nu şi­au lăsat acasă bocetele. La o populaţie de 100.000 de oameni, cât numără oraşul...”

„Cunoștea ca pe apă mersul pieței de la picioarele turnului. Păsările se adunau în fața Șirului Grâului, coborâte din văzduh la furat, ademenite de semințele risipite de prin saci. La răstimpuri, negustorii trimiteau câte un băiat de prăvălie să măture locul și să aducă grânele înăuntru, prin spate. Băiatul plimba alene mătura din nuiele, cu ochii la slujnicuțele care umpleau piața, trecând de la o tarabă la alta. Când prindea privirea câte uneia, se sprijinea în mătură și-și lăsa la vedere șorțul lui până-n pământ, semn de om cu stare, cu simbrie la negustorii cei bogați ai cetății.
Călugări luterani în rase pământii, încinși la brâu cu mătănii din funie și cu traiste pentru merinde pe umeri, se opreau pe Șirul Fructelor și începeau discuții lungi cu precupețele, punctate din când în când cu câte o cruce pe care și-o închinau peste piept. Trăgeau nădejde că, dacă discuția avea să fie îndeajuns de lungă și convingătoare, atunci aveau să-și capete merele, napii, verzele și prunele fără plată.
La un capăt al Podului Minciunilor se așeza păpușarul, îmbrăcat în zdrențe, jucând pe sfori două marionete și adunând în jurul lui toți copiii din piață. Vremurile când Mitruț se afla printre ei, privind vrăjit cum două paiațe se bat cu ghioage de un deget, nu erau prea îndepărtate. La capătul celălalt al podului se afla stâlpul infamiei, în jurul căruia locul rămânea de obicei gol, ca și cum palma aceea de pământ ar fi mustit de păcuri ori aerul ar fi fost otrăvit de miasme grele.
Pe butoaiele de pe Șirul Botelor, din fața cârciumilor, se scoteau ulcele cu vin pe care târgoveții, de-ai cetății ori străini veniți cu treburi, le beau în picioare. Cele mai multe erau aldămașuri pentru tot felul de negustorii care erau puse la cale acolo. Mirosurilor înțepătoare și acre, de vin stătut și doage putrezite, care se ridicau din această parte a pieței, le răspundeau din cealaltă parte aromele mirodeniilor aduse de negustorii călători din Șchei de la portughezii care-și ancorau corăbiile în portul Galaților. Când soseau caravanele cu scorțișoară, vanilie sau ienibahar și umpleau Casa de Negoț cu lăzile lor parfumate, întreaga piață se sfințea de arome. Văzduhul rămânea înmiresmat până când soseau negustorii cu bolte pe Ulița Porții, ca să ia marfa și să o vândă cu uncia în prăvăliile lor de mirodenii.
Dinspre Târgul Straielor se apropiau de turn și de Mitruț care cu fân, ca niște căpițe umblătoare. Către Poarta Vămii plecau rădvane cu câte două perechi de cai și canafi pe la ferestre. De pe Ulița Căldărarilor soseau meșterii cu spinările încovoiate sub poverile de oale, cratițe, ibrice și medelnițe legate între ele cu sfoară, atât de iscusit încât nu scoteau niciun zăngănit în mers. Dinspre Târgul Boilor, de pe o latură a Casei de Negoț, răzbăteau mugetele vitelor împinse către scaunele măcelarilor. Prin piața înțesată de sași, români din Șchei și călători sosiți din patru zări se plimba un meserciu care tăia păsări pentru un zlot, cu satârul în cumpănă în dreapta și buturuga pe umărul stâng.”

„În dieta începută îndată după ce trâmbițașul din turn sunase ceasurile nouă, locul lui Herman notarul fusese hotărât chiar în fața cristelniței de bronz din crucea transeptului. Nu se îngăduise nimănui să se așeze în banca din față pe mâna stângă, așa fel ca nimeni să nu-l stânjenească, iar el să se poată ocupa în voie de sarcina primită. Soarele la răsărit intra pe ogivele înalte și bătea în apa din cristelniță, umplând-o cu bănuți de argint și făcând pe Herman notarul să se întrebe cum de nu se iscau clinchete din întâlnirea aceasta. Coloanele înșirate în fața lui, de-a lungul corului, păreau începutul unei păduri tainice, pe care Herman notarul nu era vrednic să o privească, așa că i se îngăduia să vadă numai primii șase copaci.
Sub privirile sfinților poleiți cu aur, își așezase pe bancă penele ascuțite cu o seară înainte, călimările din plumb, peticele cu care își ștergea degetele pătate de cerneală și șcătula cu cenușă de presărat peste foile scrise. Catedrala pustie îi întorcea din boltele înalte fiecare sunet, fâșâitul foilor, pașii târșiți ușor pe podelele din piatră, scârțâitul slab al capacului călimării, făcând pe Herman notarul să simtă că se mișcă sub ochii unui Dumnezeu nemulțumit pentru că el strică liniștea din casa Sa.
Adusese un pupitru scund pe care-l așezase dinaintea băncii, potrivindu-l îndelung, pentru că se tot clătina și l-ar fi împiedicat la scris. Rămăsese apoi în picioare, retras în umbra stranelor din nava laterală de la miazăzi, până când biserica se umpluse. Acela fusese ceasul în care degetele îi înghețaseră și capul începuse să-l doară.”

„Înțelese că urmează să apară Măria Sa atunci când frații Buzești ieșiră călare pe poartă. Ca să nu alerge dinaintea alaiului care ar fi pornit pe ulița Târgului Cailor, se strecură pe lângă ziduri până la colțul Șirului Botelor, cu gând să aștepte până îi vede pornind, apoi să ocolească pe ulița Șcheilor și să ajungă înaintea lor la Poarta Ecaterinei. Boierii munteni se opriseră însă, ocupând cu totul ulița, unul arăta în sus, către Târgul Cailor, altul făcea semne cu mâna către piață și Casa Sfatului, chibzuind pe unde ar fi mai bine să meargă.
Când în sfârșit porniră, băiatul văzu alaiul venind spre el. Hotărâseră să apuce pe cel de-al doilea drum, prin Târgul Peștelui, ieșind în ulița Șcheilor și de acolo drept spre Poarta Ecaterinei. Se întoarse și alergă cât îl țineau picioarele pe dincoace, chiar pe Târgul Cailor, pulpana hainei unui căpitan îi șterse umărul în fugă, se feri de mâinile străjerilor din fața casei, întinse către el ca niște vipere viclene, și continuă să alerge cu capul pe spate și gura deschisă. La Bastionul Fierarilor coti la stânga și izbuti, ajunse înaintea lor la poartă.
De pe partea cealaltă, copilul din Șchei rămase o clipă nemișcat, urmărindu-l încordat, cu ochii măriți și răsuflarea tăiată. Îl văzu aruncând o privire peste umăr, de-a lungul uliței Șcheilor, și pricepu că vede în spatele lui alaiul domnesc, așa că o rupse la fugă spre piața Prundului.”

„Pe pășunile întinse ca-n palmă din fața Porții Mari a Brașovului, oștenii valahi își făcuseră tabără, împrejmuind locul cu sulițe înfipte în pământ, printre care scoseseră gurile tunurilor, îndreptându-le către poartă. Înainte de răsărit, când toată cetatea dormea, junii îi conduseseră pe ceilalți, aflați la Pietrele lui Solomon, roată pe după ziduri, pe sub poala pădurii de la picioarele Turnului Alb, prin livezile din jurul hanului Vulturul de Aur și de acolo, pe la marginea Blumănei, până în tabără. Nopțile erau tot mai reci, dar încă se mai putea dormi pe pământul gol, sub cerul liber. Dinaintea taberei, bastionul porții principale a cetății, înalt de șase stânjeni fără să fie pus la socoteală turnul cu ceas, se înălța negru pe cer. Poarta grea din stejar ghintuit fusese ferecată, grilajul coborât, podul ridicat. Din spatele barbacanelor și a gurilor pentru smoală de la toate cele patru caturi, gărzile din cetate îi priveau, deșteptați din somn de câinii de la marginea Blumănei, care simțiseră oameni și lătraseră.”

„Neacșu și Grama porniră către casa judelui din Târgul Cailor, unde fusese găzduit Mihai Viteazul, trecând prin mijlocul cetei de copii cu sănii. Nu era prima oară când duceau vreo solie Măriei Sale. Nu-i vorbiseră însă niciodată. Lăsaseră mesajul la câte un căpitan român și apucaseră să vadă cel mult pe vreunul dintre frații Buzești, nelipsiți din preajma voievodului. Păstrau ca amintiri însemnate cele câteva prilejuri în care zăriseră pe vodă însuși, o dată în capătul curților, încălecând în vreme ce un argat de la grajduri îi ținea calul de frâu, o dată strigând din prag, către un sol care ieșise ca săgeata, „să-i spui că așa am zis eu!” și trântind apoi ușa cu putere, o dată la fereastra de la catul de sus, cu un pocal în mână, râzând în hohote, acoperit îndată de trupul stolnicului Stroe Buzescu, care închisese fereastra și trăsese perdeaua. Le plăcea să-și petreacă vremea înșirându-și iar și iar prin minte clipele acestea, ca pe niște mătănii numărate din vârful degetelor.”

„O droaie de copii se trăgeau cu săniile de-a lungul Șirului Inului, până la fierăria din capul Uliței Vămii. Umbra Casei Sfatului păstrase zăpada pe partea aceea, piața având acolo o porțiune mare, albă, de forma clădirii. Momentele cele mai primejdioase ale jocului, și tocmai de aceea stârnind mai abitir veselia întregii cete, erau atunci când ajungeau cu săniile prin fața străjilor de la intrarea în Casa Sfatului și apoi dincolo, prin fața fierăriei, unde calfele de-abia îi așteptau ca să-i bulgărească.

Negustorii îi urcaseră pe acoperișuri pe cei mai de nădejde băieți de prăvălie, cu lopeți late de lemn, ca să împingă zăpada jos. Pass auf! Păzea! se înălțau peste piață strigătele lor, apoi bufniturile troienelor speriau precupețele cu coșuri de pe Șirul Fructelor și din fața poticăriei de pe colț. Pass auf! se dezvinovățeau băieții ridicând din umeri, aplecați peste cornișă și distrându-se pe seama sperieturii femeilor.”

„Ajuns sub boltele de la intrarea în Casa Sfatului, Herman notarul bătu din picioare ca să cadă zăpada, scoase din buzunarele dolmanului o pereche de ocheri ca niște foarfeci din os, îi potrivi pe nas și se aplecă spre ivăr, dibuind gaura cu cheia. Zorii abia mijeau, iar între clădirile cetății era încă întuneric. Cheia lovi pe de lături de câteva ori, Herman notarul strânse din ochi în spatele ocherilor, apoi pipăi gaura și merse cu cheia de-a lungul degetului cu care o acoperise. Descuie, intră și lăsă ușa deschisă larg, ca să se aerisească după întâlnirea de ieri, când magistratul orașului și foaterii tuturor breslelor se sfădiseră până la căderea nopții, ca de obicei în ultima vreme. [...] La lumina pâlpâitoare a lămpașelor, pereții sălilor de jos deveniră dintr-odată mai îndepărtați. Pe colțul unui scrin, într-o străchioară, putrezeau două mere, rămase pesemne de la întrunirile trecute, pentru că femeia care îngrijea Casa Sfatului îmbătrânea și uita ce are de făcut. Mirosul lor de doage în care s-a învechit vinul fu ridicat până sus, la îmbinarea boltelor, de o pală de vânt înghețat care pătrunse pe ușa deschisă. Ocherii notarului se aburiră, și el îi luă de pe nas și îi curăță cu un ștergar.”

„În gara Bartolomeu, aflată lângă cea mai veche biserică din Brașov, bărbați și femei, de-a valma, au fost băgați în niște vagoane de vite. Nimeni n-avea curaj să vorbească cu glas tare și nici să întrebe ceva. Singurul gând al lui Willi, de la început, a fost să evadeze la cea dintâi ocazie și să se întoarcă în căsuța lui cu grădină de pe Livada Poștei.”