Biserica Neagră

Într-un text din Matca, Simona Popescu rememorează adolescența alături de Caius Dobrescu, Marius Oprea și Andrei Bodiu (Grupul de la Brașov), când își petreceau timpul sub Tâmpa, prin librării, biblioteci sau la vreunul dintre ei acasă și nu erau deloc preocupați de obiectivele clasice ale orașului. 

„Am fi putut intra în Biserica Neagră, ca să ne mai liniștim mințile sau să ascultăm vreun concert de orgă (duminica). Oare era acolo și pe vremea aia colecția de covoare anatoliene? Și perechile de îngeri pictați pe lemnul din dreptul stranelor pentru enoriași? Neagra biserică stătea frumos în Piața Sfatului, dar nu știam cît e de veche! Ridicată pe la 1383–1385, finalizată în jurul anului 1477. Cică făcută de niște bulgari. A intrat, biserica, într-o poezioară de-ale mele de pe la 16 ani în care era vorba despre trista vacanță de iarnă (așa mi se păreau „bucuriile iernii“ din anii ’80, triste, în țara ca o închisoare). Ziceam acolo așa: „muzică populară Biserica Neagră/ (Honterus sever şi cu braţul întins în aerul vineţiu/ spărgînd climatul)“. Nici nu știam bine ce-i cu Honterus! Un preot catolic, treaba lui! Am aflat mai tîrziu cine a fost el cu adevărat. Cum a studiat el, băiatul unui pielar, la Viena. Ba chiar obține titlul academic de magister artium. Și ajunge în Cracovia, apoi la Basel. Și, în orașul helvet, liniștit, era el adîncit în xilografierea a două hărți ale bolții cerești cînd, ce să vezi?, l-au chemat acasă, la Brașov, ca să se ocupe de reorganizarea învățămîntului.”

Atunci se mișcă ea. Un gest spre veghea
mecanică.

Urma prin aer, ca de cărbune.
Mișcarea rectilinie uniform accelerată, dîră
prin aerul crăpat, de fapt
o minciună și niciodată atunci.
Repetată prin încercări. Eu văd departe,
tu vezi departe,
el nu vede departe,

și niciodată atunci.
Mîna ei trecînd printr-o situație neplăcută,
eu nu mă grăbesc, cobor la a doua, apoi încerc.
Să trec mai departe, să remarc efervescența,
să merg la țintă.
Și să nu spun:

gestul acela este relicva ideii de mișcare.


Se întîmpla ca iluzia să fie mai puternică
și să văd mîna trecută prin păr (peisaj:
Biserica Neagră și fîntîna arteziană),
dar nu era ea.

Eu mai credeam o clipă, nu știu
cît, oricum pentru mine mai mult, prea tîrziu.
Acesta era învelișul, fiindcă restul nu putea fi
distins;
spunea, cu paharul în mînă, el: generația Deep
Purple, și doar pentru că anul nașterii noastre
coincidea cu acela al constituirii lor,
motiv temeinic

în fața zidurilor negre, în peisajul identic,
117 decibeli ca dovadă, în concertul

de la Rainbow Theatre, putere la care sunetul
doare. (Să fii apoi singur, în aceeași sală,
cînd luminile sînt pe cale să se
stingă și să nu se audă
nimic.)

Punctul de pornire e același, cînd îl aud
pe tatăl meu povestind
despre cum îmi era mie frică de vînt,
în timp ce

degetele răsfirate trecute prin păr
repetă mișcarea.

Apoi scap, fără să vreau, paharul.
Urmează sunetul, probabil în cercuri
concentrice.

„Biserica Neagră era plină de lume.
— Se adună tribul Grodeck, spuse Nora. Ii vedea venind din toate părțile orașului, în grupuri de familie, gravi, tăcuți, în paltoane grele de blană, cu pasul măsurat. Mergeau fără grabă, se salutau fără voioșie, cu saluturi ceremonioase. La intrare, se despărțeau spre dreapta și spre stânga, mergând spre locuri care trebue să fi fost ale lor, mereu aceleași, de ani de zile. 
— Crezi că ne vor lăsa să intrăm?
Omul care rupea biletele la control, se uitase puțin mirat la hainele lor. Dar mai erau câțiva skiori veniți de la Poiana și de la Timiș. Tunicile albastre, bluzele de pânză impermeabilă, se pierdeau între redingote și blănuri. Viorile se acordau la umbra marei orgi, care domina totul prin tăcere. Era în biserică o rumoare scăzută de orchestră, care își încearcă în ultima clipă instrumentele. Un flaut sau un corn își ridica glasul o secundă și se pierdea apoi, acoperit de acel «la» general, pe care și-l transmiteau, ca un apel, viorile și violoncelele. Pe urmă se făcu tăcere. Se simțea gestul dirijorului nevăzut, care ridicase bagheta.”

„În dieta începută îndată după ce trâmbițașul din turn sunase ceasurile nouă, locul lui Herman notarul fusese hotărât chiar în fața cristelniței de bronz din crucea transeptului. Nu se îngăduise nimănui să se așeze în banca din față pe mâna stângă, așa fel ca nimeni să nu-l stânjenească, iar el să se poată ocupa în voie de sarcina primită. Soarele la răsărit intra pe ogivele înalte și bătea în apa din cristelniță, umplând-o cu bănuți de argint și făcând pe Herman notarul să se întrebe cum de nu se iscau clinchete din întâlnirea aceasta. Coloanele înșirate în fața lui, de-a lungul corului, păreau începutul unei păduri tainice, pe care Herman notarul nu era vrednic să o privească, așa că i se îngăduia să vadă numai primii șase copaci.
Sub privirile sfinților poleiți cu aur, își așezase pe bancă penele ascuțite cu o seară înainte, călimările din plumb, peticele cu care își ștergea degetele pătate de cerneală și șcătula cu cenușă de presărat peste foile scrise. Catedrala pustie îi întorcea din boltele înalte fiecare sunet, fâșâitul foilor, pașii târșiți ușor pe podelele din piatră, scârțâitul slab al capacului călimării, făcând pe Herman notarul să simtă că se mișcă sub ochii unui Dumnezeu nemulțumit pentru că el strică liniștea din casa Sa.
Adusese un pupitru scund pe care-l așezase dinaintea băncii, potrivindu-l îndelung, pentru că se tot clătina și l-ar fi împiedicat la scris. Rămăsese apoi în picioare, retras în umbra stranelor din nava laterală de la miazăzi, până când biserica se umpluse. Acela fusese ceasul în care degetele îi înghețaseră și capul începuse să-l doară.”