Modernism

„Între librăria Humanitas Kretzulescu și librăria Anthony Frost e o ușă pe care n-a observat-o niciodată. A trecut pe acolo de multe ori și n-a văzut-o sau a văzut-o, dar a uitat-o imediat, pentru că a intuit că duce spre ceva abandonat.[...] În vara asta, ușa de fier e deschisă larg, lipită de perete și, contra unui bilet nu foarte ieftin, invită oamenii înăuntru, la Art Safari. „Luchian și Independenții”, o expoziție care a adus o sută treizeci de opere din douăzeci de muzee și colecții private. 
[...]
Dar nu pentru Art Safari a venit Sonia, ci pentru ușa aceea deschisă, ocazie rară. Aici a funcționat, până pe 22 decembrie 1989, Centrul de Informatică și Documentare a Direcției Securității Statului, locul de unde se ascultau convorbiri și se intercepta corespondența, dar și unde era torturați disidenții politici și opozanții regimului. De la anumite ferestre se vede bine sediul CC al PCR și celebrul balcon unde și-a ținut Ceaușescu ultimul discurs, balcon care acum e parte dintr-un circuit turistic.”

Înfometat și obosit, Ioan Ozun urmărește din dreptul librăriei Alcalay o discuție ușor tensionată între două fete alintate.

„- Lasă că ajungem acasă şi mai vorbim noi, domnişoară! ameninţă Ana.
   - Sigur că o să ajungem. Şi sigur că o să mai vorbim... Eu nu-s ca tine sa stau înţepată toată ziua, fiindcă m’a respins un domn cu căciula brumărie.
Ana o fulgeră cu privirea. Sabina nepăsătoare, începu să desghioace coaja unei castane, muşcând din fructul făinos, parfumat şi cald.
În aerul aspru al iernei, mirosul era însă mai aţâţător. Ion Ozun care asistase la scenă rezemat de vitrina librăriei Alcalay, simţi o năvalnică ameţeală împăinjenindu-i privirea.
[...]
Se uită cu ciudă la copila în sweterul alb de lână, cu patinele atârnate pe braţ şi cu obrazul îmbujorat de frig.[...] Vedea numai o odraslă alintată de oameni sătui şi o înglobă în aversiunea lui de flămând.”

„Locuiam în strada Amzei, unde aveam o cameră la etajul al IV-lea, într-o clădire veche, cu o puzderie de chiriași, de toate profesiile. Cele trei etaje erau închiriate la diverse familii, iar în cel de-al patrulea, compus din vreo zece camere înșirate ele o parte și de alta a unui culoar, locuiam noi. [...] Noi eram mai multi studenți, care stăteau câte doi și chiar trei în cameră, afară de mine, care n-aveam nici un tovarăș. [...] Odăile mansardei erau închiriate, afară de una singură, aflată lângă camera mea.”

„Într-o seară întâlnește la „Carul cu bere" pe avocatul Teodoru, un prieten mai de demult. Din una în alta, aduc vorba despre femei. 
— Măi, sare Dinu, am întâlnit în tren o fată de o frumusețe rară, înțelegi? Ar fi scos din minți și pe Papa de la Roma.
— Carevasăzică a doua... Venus din Millo.
— Ei, da, Venus din Millo, plus brațele.
— Era una d’alea?
— Ce-ți închipui? Se deosebesc lesne altele.
— Și cum o cheamă, mă rog?
— Nu știu. Habar n-am. Nici n-am întrebat-o.
Avocatul pufnește de râs.
— Cum măi, nici nu știi cum o cheamă? Te-ai mulțumit doar s-o contempli, de la distanță, ca pe o sfântă Veronica? N-ai încercat s-o săruți, să mergi mai departe?
Lui Dinu îi piere dispoziția. Teodoru nu poate să înțeleagă un simțământ curat. Pentru el femeia nu e decât un obiect de plăcere...
— Mare nătărău! exclamă avocatul, nu m-așteptam la așa ceva...
— Poate că are dreptate în felul lui, gândește Dinu, dar nu-și dă gândul pe față.”

„Radu Comșa [...] își aruncă ochii la Capșa. Era ora aperitivului. Cafeneaua îngustă ca un vagon, gemea. Îi făcu Ioc, trăgându-se pe canapea, Titel Iliescu, care-i întinse mâna și se întoarse să continue discuția, cu un necunoscut cu barbă neagră și foarte creață, de oriental.
[...]
- Privește Ia masa Antantei! Ai zice că e Marele Consiulu Aliat.
La o masă din fund, un grup plecat pe o hartă, urmărea explicațiile unui domn pipernicit, slab, ras până la culoarea vineție a pielei, cu o pălărie imensă, dată pe ceafă. Arăta fără îndoială o mișcare decisivă de trupe, așa cum ar comanda-o el, căci atunci când sfârși, privi tovarășii triumfător, dându-și pălăria pe ceafă cu un bobârnac victorios: — Nemții erau pierduți.
Se aflau adunați gazetari cunoscuți, oameni politici, poeți cu și fără volume, actori cu faimă, tineri fără nici o îndeletnicire, micul parlament nelipsit la ora zece dimineața, la douăsprezece, la două, la șase, la opt seara: ora cafelei cu lapte, a țuicei, a șfarțului, a băuturilor răcoritoare.”

Nora locuiește într-un bloc modernist cu 6 etaje, cu lift și portal de sticlă.

„Se simțea bine în casa din bulevardul Dacia, în acea cameră albă de la al șaselea etaj, mobilată cu lucruri alese de ea și cumpărate cu răbdare din economii eroice.[...]
Îi plăcea mai ales lampa cu abajur sub care se refugia ca să citească seara, o lampă cu picior înalt, ca un mic felinar de interior, care arunca un cerc alb de lumină și lăsa tot restul casei într-o penumbră protectoare. [...]”

După prima noapte petrecută alături de Paul percepția asupra locului familiar îi este alterată:

„Se apropie de fereastră și aruncă o privire spre stradă, dar tresări nemairecunoscând priveliștea ei de fiecare dimineață, imaginea familiară a Bulevardului Dacia, curtea maiorului de peste drum, farmacia din colț, stația de taximetre - lucruri vechi care o întâmpinau în fiecare zi, la ridicarea oblonului, parcă pentru a-i spune, prin nemișcarea lor, că nimic nou nu s-a întâmplat de aseară, în lume.
Ca și cum cineva ar fi schimbat în timpul nopții lentilele acestui ochian, prin care arunca dimineața întâia privire asupra lumii, avea acum, înaintea ei, alte imagini ce se substituiseră parcă, peste noapte, vechiului peisaj cunoscut. De unde răsărise, la distanțe cu care ochii ei nu erau obișnuiți, această mică lume necunoscută: piața rotundă de jos, firmele albastre ale băcăniei din colț, depoul de benzină, cu cele două pompe roșii, fixate la marginea trotuarului, ca două imense sifoane metalice, chioșcul de ziare, castanii cu ramurile subțiri, înghețate?”

Punct de plecare pentru întreaga poveste dintre Nora și Paul, accidentul are loc la intersecția dintre Strada Icoanei si ceea ce în anii '30 se numea Strada Orientului. Bulevardul Dacia, inainte de sistematizare și prelungirea până în Calea Moșilor se oprea la intersecția cu strada Icoanei (la vremea respectivă numită Lahovari) și continua până la Piața Galați (astăzi Piața Gemeni) sub denumirea de Strada Orientului. 

„Se hotărî să rupă ea tăcerea.
— Nu înțeleg cum s-a întâmplat. Am alunecat se vede de pe treapta tramvaiului. Voiam să cobor.
— Din mers?
Se miră auzindu-i glasul. Credea că n-o aude, că nu-i va răspunde. Surpriza o însufleți.
— Da, din mers. Totdeauna cobor din mers. Nici nu se poate altfel. Eu locuesc aici aproape, în Bulevardul Dacia, și tramvaiul 16 nu oprește, decât ori la Donici, ori la Vasile Lascăr. E prea departe. De asta cobor la cotitură, unde tramvaiul o ia pe Orientului. Nu numai eu. Toată lumea care stă prin apropiere. Și nu se întâmplă niciodată nimic. Numai astăzi. Nu știu cum s’a întâmplat...”

„Era o sală mică, îngustă, cu tavanul negru de fum, cu bănci de lemn, cu o ușă ce se deschidea și se închidea mereu. În prag, apăreau aceleași figuri agitate, aruncau o privire grăbită înăuntru și dispăreau. Dacă n-ar fi fost magistrații și grefierul în robe negre, Nora n-ar fi crezut că se află cu adevărat într-o sală de tribunal. Pe bănci era lume de tot felul, fețe îngrijorate, priviri somnoroase, un amestec de buimăceală și indiferență. Era o rumoare continuă de șoapte, chemări surde, hârtii răsfoite. Când și când, se auzea un clopot pe care prezidentul îl agita fără convingere, din obișnuință probabil.
[...]
Nora găsise un loc, în fundul sălii, lângă fereastră. Afară ningea liniștit. Se vedea piața Senatului ca într-o carte poștală de iarnă. Paul era în față de tot, în prima bancă, aplecat probabil peste un dosar. Pentru a-l zări Nora trebuia să se ridice în picioare și atunci nu-l vedea decât din spate, cu umerii înclinați spre pupitrul din față. «Numai de n-ar întoarce capul» își spunea, speriată la gândul că ar putea s-o vadă - și se făcea mică lângă fereastră, ascunzându-se cât putea mai bine.”

Într-un dialog cu ușoare tente dramatice, Paul, consumat încă de iubirea apusă pentru Ann încearcă să o avertizeze pe Nora: „Dumitale îți trebuie puțină prietenie, puțină intimitate. Faci rău dacă mi le ceri mie. Eu n-am nimic să dau nimănui.”
Dialogul de tatonare amoroasă incertă între cei doi se desfășoară de-a lungul cheilor Dâmboviței până la fostul pod Elefterie și apoi la întoarcerea spre centru pe Bulevardul Elisabeta finalizându-se cu decizia spontană de a pleca împreună, în vacanța de iarnă, la munte.

„Erau pe podul Elefterie. Se rezemaseră de parapetul podului și priveau înainte spre cele două mari artere ce se deschideau în unghi în fața lor; la stângă, bulevardul Elisabeta, luminat, cu depărtate firme albastre de reclamă, cu ochiul roșu al tramvaielor 14, ce coborau spre Cotroceni, și la dreapta, Splaiul Independenței, înzăpezit, tăcut, nebucureștean parcă.
Pe parapetul de piatră zăpada era crescută rotund, spumoasă, fragilă. Nora își scoase mânușile și luă în amândouă mâinile zăpadă, ținând-o în palmele deschise, cu băgare de seamă, ca pe o pulbere fină.”

„Era într-o zi, pe Calea Victoriei, în față la Corso, când i se păruse că de pe celălalt trotuar, o privire cunoscută o căuta pe a lui. Trecu drumul, chemat parcă, și descoperi într-o vitrină de fotograf, între mai multe portrete de femei frumoase, o fotografie a lui Ann. « A făcut-o probabil, înainte de plecare» își spuse. O privise îndelung, ca și cum într-adevăr ar fi revăzut-o după lunga lor despărțire. Purta în fotografie un pulover negru, cu mâneci lungi și închis complet la gât, ca o tunică, iar în stânga ținând loc de buzunar, o inițială albă, nu suprapusă ci lucrată chiar din țesătura puloverului, un A triunghiular, ca o inițială de club sportiv. În contrast cu puloverul negru și cu țesătura lui aspră, părul ei părea de două ori mai blond, ca sub o puternică lumină de dimineață.
Era prima fotografie, din câte văzuse el, în care Ann nu râdea. Un surâs aproape stins îi deschidea foarte ușor buzele. Capul era puțin înclinat, cu un gest de atenție și de întrebare.”

După scena în care Paul o urmărește pe ascuns pe Ann în timp ce fură liliac dintr-o curte, Paul se hotărăște să îi trimită un semn că a văzut-o.

„Se simțea și el mai tânăr, anotimpul, pe care îl uitase, era regăsit, mica nebunie a fetei aducea puțină inconștiență, puțină lumină în toată acea zi.”
[...]
„Își aminti că prin apropiere, în piața Senatului, era o florărie. Intră acolo și cumpără tot liliacul, cât se găsea, spre stupoarea vânzătorului care îl întreba, fără ironie desigur:
- Dacă mai aveți nevoe, vă mai putem aduce. 
În Mai, era nespus de ieftin și cu cele câteva sute de lei, pe care le avea la el, Paul cumpără o grădină întreagă, pe care i-o trimise lui Ann cu frunze cu tot și cu câteva cuvinte scrise în grabă, pe o carte de vizită.”

„Pe Sfinții Apostoli, dincolo de Apolodor, tresărise, zărind la câțiva pași de el, un lucru cu totul neașteptat: agățată băiețește de gratiile unei porți de fier, peste care treceau, înalte, câteva crengi de liliac, o fată se lupta să rupă o creangă. Paul se opri locului, de teamă să nu o sperie și se ascunse după un felinar, de unde putea privi, fără să fie văzut.[...]
Paul o recunoscu fără greutate pe Ann, dar îi venea greu să creadă că este ea. Înălțată în vârful pantofilor, pe parapetul de piatră, cu o mână agățată de gratiile porții, cu cealaltă se lupta să rețină creanga de liliac prea înaltă. Foile tailleurului se ridicau mai sus de genunchi, doi genunchi rotunzi, delicați, de adolescentă.
Strada era goală, dar dintr-o clipă într-alta putea trece cineva, dacă nu chiar proprietarul prădat. Creanga cedă în sfârșit, o creangă mare cu buchete dese, violete. Fata sări pe trotuar fără grabă, fără emoție, se scutură ușor pe mâneci, își luă poșeta, privi în sus pe stradă și pe urmă, cu creanga de liliac în brațe, cu capul ei blond ascuns în flori - doar fruntea ridicată puțin deasupra lor - porni în sus, bravă, cu pasul ei mic, decis.”

"Într-o seară, era în parcul Filipescu, pe o mică stradă în semi-cerc, desprinsă din strada Sofia, ca un fel de curte interioară - Paul găsise automobilul albastru în fața unei case cu obloanele trase, dar prin care străbăteau dungi striate de lumină. Trecuse din întâmplare pe acolo, venind de la sanatoriul Saint-Vincent, unde avea un prieten bolnav, dar automobilul lui Ann îl oprise din drum.

Mai bine de două ore rămăsese fixat acolo, rezemat de botul mașinii. Avea impresia că dincolo de ferestrele acelei case, sunt umbre care se mișcă.
I se părea că aude pași, șoapte, râsete chiar - și că pe urmă se depărtau. Era ca și cum din când în când, cam la un sfert de oră, cineva venea la fereastră, să vadă dacă el mai e acolo, dacă n-a plecat încă. Într-un târziu îi trecu prin minte un lucru absurd: să sune și să întrebe de Ann."

„Mergeau pe chei în sus, de-a-lungul unei Dâmbovițe de Decemvrie, pe care amurgul, frigul, iarna, o făceau mai puțin murdară. Se aprindeau primele felinare de seară și umbrele lor pe apă, erau albastre, la acel ceas încă nedecis.” 

„Era la un salon oficial (unul din primele saloane oficiale, organizate la Șosea) unde venise cu un prieten și se opriseră în fața unui grup de acuarele în care îl surprindea un albastru strigător, puțin metalic, de «creion chimic». Desenul era nesigur, nervos, încurcat în liniile lui capricioase, ca o scriere grăbită, dar cu neașteptate preciziuni de detaliu, ca și cum din când în când pensula s-ar fi oprit ca să pună un punct sau o virgulă într-o frază prea confuză. [...]

 - E amuzant și neserios, spuse Paul. De altfel am impresia că sunt lucruri, pe care le-am mai văzut. Se gândea la anumite tablouri de Raoul Duffy, câmpuri de curse, porturi pavoazate, imagini de aceeași dezordine copilăroasă.
Tocmai se pregăteau să treacă mai departe, când Anna, care era din întâmplare aproape de ei și pe care o și salutase în trecere, îl opri.
- lartă-mă că sunt indiscretă, dar te-am auzit vorbind despre tablourile mele și aș vrea să-mi spui tot ce gândești.
- Cum tablourile dumitale! Pictezi?
- Nu știai?”

„— Luăm bilete pentru Brașov, dar nimic nu ne oprește să rămânem la Predeal sau să mergem, dacă vrei, mai departe spre Făgăraș sau Bihor.
E mai bine să nu hotărîm dinainte. Vom vedea pe drum.
[...]
Peroanele vuiau de lume. Glasuri tinere de studenți și soldați, care plecau în provincie, dădeau întregii gări un sunet de vacanță. Grupuri de skiori să grăbeau spre peronul trenului de Brașov.
Bocanci grei sunau pe piatră, cu o bătaie regulată de marș. Printre călători grăbiți, printre vagonete cu bagaje, skiurile se depărtau legănându-se ca niște catarge.”

Deși simte că relația lor este pe cale să se destrame, Paul acceptă să meargă la vernisajul expoziției lui Ann unde aceasta, la rândul ei, într-un efort de a salva ceva ce nu mai putea fi salvat încearcă să fugă oarecum simbolic din mijlocul universului ei artistic împreună cu bărbatul care nu mai este convins că vrea să o urmeze. 

„La Dalles, se oprise în pragul primei săli, căutând-o din ochi pe Ann. El venea din ploaie, cu trench-coatul pe el, cu pălăria în mână și se jena să intre. [...]
Ann îl luă de braț și îl trase după ea, în vestibul.
- Să plecăm de aici, Paul. E prea multă lume. Să mergem afară, în ploaie, vrei? 
- Știi bine că nu se poate, Ann. Tu trebuie să rămâi aici. E vernisajul tău.
- O, vernisajul meu ! spuse ea cu nepăsare. Ce vrei să fac eu aici? Eu vreau să fiu cu tine, numai cu tine, înțelegi?
Fugi prin ploaie, cu capul gol, până la marginea trotuarului, unde se opri în fața unui mic automobil albastru, cu caroseria joasă, pe care-l deschise cu un gest familiar și iritat, căci cheia intra greu în broască, din cauza ploii probabil. [...]
Dinăuntru, prin ferestrele mari ale sălii Dalles, câțiva privitori urmăreau scena întrigați. « Totul durează prea mult» își spuse Paul, gândindu-se la câte se vor spune în urma lor. Într-o clipă fu lângă Ann, trăgând cu putere portiera după el.”

„Era în argoul ei de pictoriță o expresie care la început îl încântase, dar care mai târziu, printr-o secretă deviere de sens, îi devenise de nesuportat: «mă duc la motiv».
«A se duce la motiv» însemna pentru Ann a regăsi un anumit loc, unde să-și fixeze șevaletul, a regăsi un anumit punct dinainte fixat — un pom, o casă, o piatră —, care îi delimita «pe teren» peisajul pe care începuse să-l picteze.
[...]
- M-am săturat să lucrez în casă. Vreau să ies la câmp. Vino cu mine să găsim ceva de pictat.
Erau lungi plimbări de recunoaștere, dincolo de calea ferată, dincolo de ultimele bordeie ale Bucureștilor, pe câmpul abia dezghețat de Martie, sau negru-ruginit de Octombrie. Ținutul părea cu totul necunoscut și dacă n-ar fi fost avioanele care se ridicau și coborau dinspre Băneasa, zburând jos, aproape de pământ, cu motorul uruind ca o uzină, ar fi putut crede că sunt undeva, foarte departe de București.”

”Trecu drumul spre Grădina Icoanei și nu recunoscu, în micul parc de iarnă, imaginea grădinii pe lângă care trecuse de atâtea ori ziua. Totul era străin: aleile înzăpezite, copacii negri, goi în nemișcaea lor de lemn, băncile rare, lămpile electrice care ardeau inutil, ca și cum cineva ar fi vrut să le stingă înainte de plecare.
Undeva spre poarta din stânga trebuia să mai fie banca pe care într-o dimineață de octombrie 1932, îl așteptase Ann, cu un bloc de desen în mână, venită să ia câteva schițe de copii, pentru un proiect de afiș la care lucra pe atunci. Nu avu curajul să caute acea banca și poate nici nu ar fi găsit-o în grădina atât de schimbată.”

Dănuț e surprins aici în pragul maturizării, iar garsoniera primită devine simbolul intrării lui forțate în lumea bărbaților, o autonomie luxoasă, străină de firea lui, care îl apasă mai degrabă decât îl eliberează:

„În apartamentul de jos, Dănuţ recunoscuse mobila din strada Scaune ― confort de piele şi covoare ― şi mirosul de tutun, de lemn de cireş şi de colonie „4711” al hainelor lui Herr Direktor. Din hall o scară de stejar cu trepte largi, acoperite de un covor adînc ducea la…
 ― …Garsoniera tînărului Dan Deleanu, anunţase Herr Direktor, cu o ciudată emoţie în glas.
Hall parchetat, cu ziduri boltite, prelungit ― şi prefăcut oarecum în terasă ― dincolo de vitraliul cu două uşi, înzestrat cu o masă pătrată, patru scaune şi un mic bufet, toate de lemn brun, în contrast calculat cu zăpada iernilor şi trandafirii verilor de pe terasa ocrotită de soare printr-o vastă aripă de pînză, mobilă.
― Cînd ai invitaţi, poate servi, cu oarecare bunăvoinţă, de sofragerie… explicase Herr Direktor rostul mobilierului.
La stînga, ietacul cu proporţii de salon, substanţial şi sever mobilat; alături, încăpătoare odaie de baie ― despărţită în două printr-o perdea ― al cărei scop mixt îl învederau halterele metalice înşurubate în zidul ripolinat şi balonul de box suspendat agresiv între plafon şi podea, alături de toate cele trebuitoare igienei şi cochetăriei bărbăteşti. La dreapta hall-ului, odaia de lucru: fotolii şi canapea de piele castanie, spaţioase; birou american cu capac mobil: bibliotecă, pendulă cu barometru; iar pe păretele din spatele biroului, trei panoplii: una cu arme şi unelte de vînătoare; alta cu florete, spade, măşti de scrimă şi mănuşi; şi cea din mijloc, mai puţin marţială, alcătuită din două rachete de tenis cu presele lor şi o reţea cu mingi albe.
[…] Apartamentul lui Dănuţ avea şi o intrare separată.
― Iată cheia, i-o oferise Herr Direktor cu oarecare solemnitate adecvată acestui simbol. Îl bătuse pe umăr.
― De-acum înainte eşti tu singur stăpîn pe viaţa şi în casa ta…”

„— Numai de-am găsi camere la otel! Şi numai de-ar sosi mai repede vagonul cu mobile, să ne putem aranja casa…!

„Această aşa-zisă capitală, această aşa-zisă cetate fără nimic de cetate în ea a trăit şi trăieşte într-un veşnic azi fără un ieri, fără un mâine. Nu ştie ce înseamnă „strânge bani albi pentru zile negre!” E un oraş de „ce-am avut şi ce-am pierdut!” Care cum izbuteşte a împrumuta câteva sute de lei se aruncă într-o birjă ori într-un taxiu şi strigă şoferului sau birjarului: „Înainte!… Dă-i drumul înainte, oriunde!” Ce suflet să aibă un asemenea târg şi cetăţenii unui asemenea târg? Urbanism, arhitectură, monumente, muzee?… Simbolul nu e Calea Victoriei, tenia aceasta de stradă lungă-prelungă şi strâmbă, cotită, sucită, corcită, unde toţi îşi vântură o viaţă tot aşa de strâmbă, cotită, sucită, corcită?… Când trec şi îi văd pe toţi, şi mă văd printre dânşii la fel cu dânşii, atunci nu pot suporta oamenii, portul lor, vorba lor, năravurile lor, căci mă recunosc în ei. Îmi stă în gâtlej mâncarea, mi-e coclită gura şi mi-s strepeziţi ochii.”

„— Mergem să ne mişcăm puţin? Am câţiva prieteni aici, cărora nu le-am mai făcut de mult vizită!… rosti Leon Mătăsaru, prinzând braţul lui Ion Ozun.
Îşi făcură loc prin mulţime.
Amândoi plecară printre monumente şi cruci. După grilajuri se vedea pământ răscolit, cu răsaduri proaspete de flori. Dar cele mai multe morminte se aflau într-o mută şi mare uitare.
Aceasta nu împiedicase primăvara să îmbrace mesteacănii plângători într-o balansată şi încă diafană perdea de frunze mărunte. Iarba creştea viguroasă şi deasă. Flori sălbatice şi proletarizate săltaseră vânjos printre scaieţi. Era în acest ţinut tăcut al morţilor o victorioasă irupţie a vieţii vegetale.”

„La palat ceasul arăta unsprezece, Se întoarse grăbit, ca un om care şi-a amintit ceva, ca să nu pară că hoinăreşte fără nici o ţintă precisă după ce străbătuse de şase ori acelaşi drum. În faţa hotelului „Continental” se hotărâse să intre şi să se încălzească în hol.

„Bătrânul se născuse, trăise şi aştepta să moară în acest Bucureşti, despre al cărui trecut scrisese o istorie în trei tomuri; nepotul său acum sosea din viaţa vastă şi însorită a câmpurilor.
[...]
Vezi tu! mie Calea aceasta a Victoriei îmi apare întotdeauna ca un arbore. (Nu râde! Te-am prevenit că e o idee de bătrân!) Un arbore cu rădăcina în Lipscani şi în întortochetura aceasta stufoasă de străzi vecine, cu bănci, case de schimb, zarafi, angrosişti cu magazine mereu primenite şi până seara golite. De aici îşi pompează tot oraşul sucul vieţii. Banii şi belşugul. Substanţa şi podoabele. Ceea ce-i îndestulează nevoile lacome sau numai deşertăciunea… Tulpina îmi pare că e tot traiectul de aici, de la Poştă şi Casa de depuneri până la Capul Podului. Precum vezi, e o tulpină cam deşirată şi îndestul de strâmbă. Nu e un arbore rectilin şi aerisit. Dar pe scoarţa acestei tulpine mişună toate gâzele: şi cele urâte, şi cele plăcute ochiului; şi cele cu aripi, şi cele care se târâie; şi cele care adună, şi cele care risipesc!… Iar acolo, în vârf, de la Capul Podului înainte, se întinde Şoseaua şi aleele răsfirate cu vile, frunzarul umbros pentru desfătarea îndestulaţilor. Mergi într-o zi cu soare ca aceasta: ai să găseşti vânturându-se o lume voioasă şi gureşă în cele mai frumoase straie şi în cele mai scumpe vehicule. E o fluturare de aripi irizate şi o întrecere de culori într-adevăr încântătoare… Însă un lucru e bine să iei aminte: dacă fluturii au ajuns acolo, sus, omizile lor şi-au hrănit şi îşi hrănesc încă viaţa de aici, de jos, de la rădăcina Lipscanilor, din bănci şi case de schimb, societăţi cu o jumătate de miliard capital sau tejghele mucede de zarafi, iar praful irizat de pe aripi şi toată amăgeala pentru ochi le cară ambalate în hârtie de mătase tot din vitrinele Lipscanilor mereu primenite. De aici şi-au supt viaţa, dar şi răul de care adesea mor… Înţeleg că eşti nerăbdător să porneşti într-acolo! zâmbi cărturarul bătrân.
— Ai înţeles bine, unchiule! recunoscu tânărul cu obraz bronzat şi cu dinţi de zăpadă.”

Casa care se afla pe strada Melodiei, nr. 1, a fost cel mai simbolic loc pentru Eliade, unde a locuit timp de 12 ani:

„[...] Din fericire, ne rămăsese casa din Strada Melodiei. Foarte curând, am închiriat-o, şi noi cinci ne-am mutat definitiv în cele două odăi de la mansardă. Asta s-a petrecut în 1919, când aveam 12 ani. Eram obişnuiţi de altfel, pentru că trăisem acolo, mama şi cei trei copii, de când Bucureştiul fusese ocupat de trupele austro-germane şi casa întreagă fusese rechiziţionată. Mansarda aceea a avut o importanţă hotărâtoare în viaţa mea. Mi-e greu să mă închipui cel care am devenit mai târziu, cel care sunt încă şi astăzi, fără aceste două odăiţe scunde, vopsite cu var, cu ferestruici mărunte (una din ele rotundă ca la o cabină de vapor), cu o sobă de cărămidă nemaivăzută, căci avea gura într-o odaie şi trupul în odaia cealaltă. A fost marele noroc al adolescenţei şi tinereţii mele că am putut locui doisprezece ani acolo, că, mai ales, am putut locui ultimii cinci-şase ani singur.”


Casa se întindea pe trei străzi, Melodiei, Domniţei şi Călăraşi, având intrarea principală prin Melodiei, printr-o curte pietruită:

„Casa din Strada Melodiei nr. 1 a fost dărâmată prin 1934-35 şi pe locul ei s-a înălţat un bloc masiv cu cinci etaje. Grădina şi casa se întindeau pe trei străzi: Melodiei, Domniţei şi Călăraşi. Intrarea principală era prin Strada Melodiei. Intrai într-o curte pietruită; pe dreapta, se întindea grădina, pe stânga aripa nouă a casei, în care se pătrundea urcând câteva trepte de piatră apărate de o marchiză ca un evantaliu de sticlă. Dar pe acolo intrau doar oaspeţii, în timpul ocupaţiei ofiţerii austro-germani încartiruiţi, iar după război, chiriaşii. Noi, ca şi familia şi prietenii, urcam pe o altă scară, mai modestă, care ducea într-un coridor-galerie. În acest coridor se înşiruiau, spre stânga, baia, bucătăria, o odăiţă, care a devenit mai târziu odaia de culcare a părinţilor, şi sufrageria. Aceasta din urmă făcea parte din aripa nouă, care cuprindea un enorm salon, un birou, o odaie de musafiri şi două mari dormitoare. La dreapta coridorului, se deschidea o uşă care ducea într-un apartament separat, alcătuit dintr-o mare odaie pătrată şi o cameră de baie.”


Grădina era neobișnuit de mare, înconjurată de un gard cu grilaj de fier și tufe de liliac:

„Cele două aripi ale casei alcătuiau un unghi drept şi, între braţele unghiului, se întindea grădina, neobişnuit de mare pentru cartierul în care se afla, la câteva sute de metri doar de statuia Rosetti. Era înconjurată de un zid scurt de ciment, din care se înălţa grilajul de fier în formă de lance. Tufe de liliac, unele înalte şi dense ca un arbore, alcătuiau în colţul cel mai depărtat al grădinii, acolo unde Strada Melodiei se întâlnea cu Strada Domniţei, un fel de boschet. Apărate de o perdea, se aflau o bancă, scaune de fier, o masă.”


Sub aripa nouă a casei se aflau pivnițe adânci, iar într-o cameră de la subsol Eliade și-a instalat laboratorul:

„Când ne-am instalat în Strada Melodiei, reparaţiile încă nu se sfârşiseră. În odăile din aripa nouă, se zugrăveau pereţii, iar în sufragerie se schimba parchetul. Când mă întorceam de la şcoală, aveam întotdeauna lucruri noi de descoperit: o altă odaie proaspăt zugrăvită, alte mobile descărcate, lăzi şi lădiţe goale pe cale de a fi coborâte în pivniţă. Căci aici aveam două pivniţe. Una din ele se întindea sub aripa nouă. Era adâncă, cu nisip pe jos, şi era împărţită în mai multe încăperi. În primele trei, se ţineau lemnele, cărbunii, butoaiele cu vin şi murături. Dar, în fund, mai era încă o odaie, în care luminările pâlpâiau scurt şi se stingeau, pivniţă plină de mistere şi de spaime, pe care n-am cunoscut-o cu de-amănuntul decât mulţi ani în urmă.

Cealaltă pivniţă fusese împărţită în două, cea mai mare parte fiind transformată în subsol. În fund, era o cameră cu ciment pe jos, care servea drept spălătorie şi în care mi-am instalat mai târziu laboratorul. Avea o baie mare de zinc în care nu curgea decât apă rece. În ultimele clase de liceu, în după-amiezile de vară, când mansarda se încingea într-atât, încât nu mai puteam suporta arşiţa nici gol, coboram uneori aici şi mă înfundam, câteva clipe, în baia plină, îngheţată. Parcă m-aş fi zvârlit într-un lac dintr-o peşteră de munte.”

„Începusem Romanul adolescentului miop mai demult, dar de-abia în iarna 1923-1924 l-am „văzut” întreg, de la un capăt la altul. De data aceasta, eram sigur că voi izbuti să-l termin, sigur mai ales că va fi o carte excepţională, care va face mult zgomot şi prin care mă voi putea răzbuna împotriva profesorilor şi a premianţilor, a fetelor frumoase şi superficiale care nu ştiuseră să mă descopere. Mă socoteam pregătit să scriu un roman. Publicasem vreo cincizeci de articole şi schiţe literare în diferite reviste, colaboram regulat la revista liceului, „Vlăstarul”, şi devenisem chiar redactorul-responsabil: adunam materialul, îl duceam la tipografie, rămâneam ceasuri întregi lângă culegător ca să mă conving că descifrează corect anumite manuscrise. 
[...]
Evident, neglijam şcoala şi mai pe faţă ca în trecut. Dar pentru că publicasem în revista liceului, „Vlăstarul”, o serie de articole erudite, pentru că, mai ales, publicasem un articol despre N. Iorga care-i plăcuse marelui savant şi-i impresionase pe toţi profesorii, mă bucuram de un anumit prestigiu și mi se treceau cu vederea lipsurile. Banciu nu uita să-mi amintească de câte ori nu ştiam să rezolv vreo problemă că dacă nu mă hotărăsc să învăţ serios, mă va lăsa corigent. Nu puteam crede. Mi se părea că am acum câţiva aliaţi în cancelaria profesorilor. În afară de profesorii de latină şi română mai era Alexandru Claudian, tânărul profesor de filosofie, care, pot spune, mă „descoperise” în urma unui extemporal. [...] după câteva lecţii, ne-a cerut să scriem despre importanța clasicismului greco-latin pentru educaţia omului modern. Când, în săptămâna următoare, a intrat în clasă cu multe caiete sub braţ, s-a îndreptat spre catedră şi a întrebat: „Cine e domnul Eliade?”. M-am ridicat, îmbujorat. S-a uitat la mine lung şi a zâmbit. „Bănuiam că eşti dumneata”, mi-a spus. «Ai scris o lucrare excelentă. Dacă ai bunătatea, rezum-o şi pentru colegii dumitale.»”

„Trecusem acum în clasa a II-a primară, la şcoala din strada Mântuleasa. Era o clădire mare, robustă, străjuită de castani, cu o curte vastă în spate, în care ne jucam în timpul recreaţiilor. Directorul avea un băiat cocoşat, student la medicină, cu care ne întâlneam adesea pe drum. El a observat cel dintâi că eram destul de miop şi a încercat să mă înveţe cum să citesc fără să-mi obosesc ochii. Citeam şi acum ce-mi cădea sub mână, pentru că biblioteca tatei îmi era interzisă.”

„Dimineţile, mă închideam în mansardă şi lucram. Serile, ne întâlneam, grupul întreg, pe la feluriţi prieteni, ca să punem la punct primele simpozioane ale grupării „Criterion”.
Cred că am inaugurat ciclul cu Freud. Printre vorbitori, îmi amintesc doar de Mircea Vulcănescu şi Paul Sterian, dar eram vreo cinci-şase, printre care şi un psihanalist. Când am intrat, nu ne venea să ne credem ochilor. Amfiteatrul „Fundaţiei Carol I” era arhiplin. Biletele la parter fuseseră de mult vândute şi lumea se năpustise la balcoane şi galerii. Şedeau pe unde apucau, pe scări, pe balustrade. Apoi, pentru că nu-i mai putea opri nimeni, pătrunseseră în sală, se rezemau de pereţi, se aşezau chiar pe estradă. Probabil că nici n-am fi putut începe dacă Petru Comarnescu n-ar fi anunţat, în sală şi în foaier, că vom repeta simpozionul după câteva zile şi, cu ajutorul pompierilor de serviciu, n-am fi închis şi zăvorit poarta de la intrare. Lipisem acolo şi un afiş, anunţând repetarea simpozionului. Dar unul dintre noi s-a sacrificat şi a rămas afară, în stradă, două ceasuri, lămurind şi liniştind grupurile de auditori fără noroc.”

„Haşdeu mă fermecase pentru vastitatea culturii şi îndrăzneala ipotezelor istoriografice. Îl citeam la Biblioteca Fundaţiei Carol I, dar când, prin clasa a VII-a, am anunţat că voi face o conferinţă în faţa clasei, Nanu mi-a dat un cuvânt de introducere către unul din bibliotecarii Academiei Române. M-am prezentat într‑o după‑amiază şi, deşi eram în uniforma de liceu, am fost primit în sala de lectură a Academiei. Aşa am putut cunoaşte lucrările din tinereţe ale lui Haşdeu, îndeosebi revistele lui „Din Moldova”, „Columna lui Traian” şi studiul care m‑a impresionat atât: Pe când erau Dacii? Am scris apoi o lungă disertaţie, pe care am citit‑o în două şedinţe. Din acel manuscris am scos mai târziu primele articole despre Haşdeu, publicate în „Universul literar”, „Foaia tinerimii” şi „Cuvântul”. Admiraţia faţă de geniul lui Haşdeu n‑am mai pierdut‑o de atunci. Din 1934 până în 1937, când suplineam deja catedra lui Nae Ionescu la Facultatea de Litere, am petrecut multe după‑amieze la Biblioteca Academiei Române lucrând la o ediţie critică, şi, în primăvara lui 1937, Fundaţiile Regale au publicat cele două volume de Scrieri literare, critice şi politice. Ediţia era departe de a fi perfectă, dar pe vremea aceea nu era alta şi nici n‑a mai apucat să apară una mai bună.”

Aici a lucrat Eliade ca redactor începând cu 1925-1926, sub conducerea lui Titus Enacovici și apoi a lui Nae Ionescu:

„E locul aici să vorbesc despre începuturile şi istoria „Cuvântului”. Când am intrat pentru înrâia oară în clădirea din strada Sărindar, director era tot Titu Enacovici, prim-redactori erau Pamfil Şeicaru şi C. Gongopol şi secretar de redacţie era Ion Dragu. M-am prezentat Iui Pamfil Şeicaru şi el mi-a lăudat din nou cultura şi talentul literar. M-a întrebat dacă nu vreau să colaborez la „Cuvântul”, şi atunci i-am arătat articolele pe care le adusesem. Se apropiase şi Nae Ionescu de noi şi, parcurgând manuscrisele, a spus că pot fi publicate ca foiletoane. Pamfil Şeicaru ar fi preferat articole de critică literară. I-am făgăduit texte despre Haşdeu, Papini şi despre câţiva autori români contemporani.
[...]
După vreo săptămână m‑am prezentat la redacţia „Cuvântul” şi am cerut să‑l văd pe Pamfil Şeicaru. Adusesem cu mine două foiletoane: unul despre experienţa religioasă şi altul despre cartea lui C. Formichi, Pensiero religioso nell'India antica. În sala în care am fost introdus se aflau Pamfil Şeicaru, Nae Ionescu şi alţi câţiva ziarişti, printre care l‑am recunoscut pe Cezar Petrescu. De câteva luni Nae Ionescu nu scria numai celebra lui rubrică săptămânală, Duminica, ci şi câte articole politice, semnate Skythes sau Kalikles. Prezenţa profesorului meu de logică şi metafizică în redacţia „Cuvântul” mă asigura că acest fel de gazetărie nu era incompatibil cu o activitate ştiinţifică riguroasă. De altfel, pentru mine, ca şi pentru toată generaţia mea, „Cuvântul” nu era o gazetă ca oricare alta. O consideram mai mult o revistă, pentru că articolele erau semnate (şi erau şapte articole numai pe prima pagină) şi pentru că, în afară de Cezar Petrescu, Nichifor Crainic, Pamfil Şeicaru, Nae Ionescu, colaborau şi Lucian Blaga, Perpessicius, G. Breazul, O. W. Cisek şi atâţia alţi scriitori, critici şi eseişti din cercurile Gândirea şi Ideea europeană.
[...]
Cele două foiletoane au apărut în decurs de o săptămână şi, când am adus altele, secretarul de redacţie mi-a spus să trec pe la administraţie, să-mi încasez onorariul. Primeam 1000 de lei, mai mult decât mi-aş fi îngăduit să sper. La începutul lui decembrie, deveneam redactor la „Cuvântul”: trebuia să dau două foiletoane pe săptămână, plus notiţe şi informaţii pentru pagina literară şi mi se fixase un salariu de 4000 de lei lunar. Totul se petrecuse atât de repede şi de neașteptat, încât aproape că nu avusesem timp să mă bucur. Doar când mi-am încasat salariul pe prima chenzină am înţeles ce înseamnă să fii bogat. O puteam invita pe R [ica] la restaurant, puteam comanda cărţi în Italia şi în Anglia.
[...]
Pe nesimţite, venise luna mai şi, când, la căderea serii, mă întorceam acasă, parcă toată lumea ar fi fost a mea. Mă opream întotdeauna la „Cuvântul”, să-l văd pe Nae Ionescu. Mă împrietenisem cu Mihail Sebastian şi Gh. Racoveanu şi mâncam adesea împreună.”

„Mă consolam pe maidane. Venise vara, terminasem şcoala primară şi, în aşteptarea examenului de intrare în liceu, pe care trebuia să-l dau în septembrie, eram cu desăvârşire liber. Jucam oină, fie în strada Călăraşi, fie pe maidanul Primăriei, acolo unde, cu un an mai înainte, se aflau tunurile antiaeriene. Era un loc viran uriaş, lângă statuia Brătianu, pe care se depuseseră blocurile de piatră necesare clădirii aripii noi a Facultăţii de Litere. Construcţia fusese întreruptă de război, dar în pivniţele ei nesfârşite, în care se zvârliseră nenumărate căruţe cu nisip şi se depuseseră cărămizile şi sacii cu var, aveam să pătrund în curând o dată intrat în liceu. Ani de zile, pivniţele acelea misterioase, schelăriile acelea şubrede de sub care izbucneau şobolanii aveau să constituie unul din universurile mele secrete. Împreună cu câţiva dintre noii prieteni pe care mi-i făcusem în liceu, le-am explorat, cu emoţie, până în ziua când ne-a surprins o razie organizată de poliţie împotriva vagabonzilor.”

„[...] într-o zi, am descoperit că jocurile pe maidan sunt tot atât de pasionante ca şi romanele de aventuri. Am început să-mi petrec tot timpul liber pe maidanele Bucureştiului. De la maidanul Primăriei până la Obor, de la Dealul Mitropoliei până la gropile lui Ouatu, le cunoşteam pe toate şi aveam prieteni printre haimanalele şi bătăuşii tuturor mahalalelor. Dar astea se întâmplau mai târziu, după 1916, după ce tata se retrăsese cu regimentul lui în Moldova.”

„Într-o dimineaţă sticloasă de ianuarie, când şcoala se închisese pentru că nu mai avea lemne, am plecat cu întreaga ceată să ne dăm cu săniuţa la Dealul Mitropoliei. De la statuia lui Rosetti la Mitropolie era cale lungă, dar am ajuns repede, pentru că ne întreceam unul pe altul. De acolo, de pe deal, se vedea toată Valea Plângerii, dar aşa cum n-am mai văzut-o niciodată de atunci – căci gunoaiele şi stârvurile de câini şi pisici fuseseră îngropate adânc sub troiene, şi, de sus, de pe parapet, părea o pantă de schi. Dar nu îndrăzneam s-o coborâm cu săniuţele şi ne mulţumeam să ne dăm drumul de sus, de lângă clopotniţă, pe strada lungă, uşor curbată, la ora aceea aproape pustie, care ajungea până în strada Şerban Vodă. Urcam apoi cu săniuţa în spate şi, ca să nu riscăm să ne lovească cei care coborau vertiginos la vale, umblam pe margini, prin troiene. După câteva ceasuri, am început să simt o mâncărime în labele picioarelor şi, pentru că nu mă puteam scărpina, mă loveam uşor cu gheata. Dar mâncărimea ajunsese insuportabilă, şi atunci mă călcam singur, cu toată greutatea, când pe un picior, când pe celălalt.”

„Un alt mister îl alcătuia meseria unchilor mei, fraţii mamei. Curând aveam să descopăr că cei mari — Mitache, Petrică şi Nae — lucrau într‑un magazin de fierărie din Calea Moşilor, aproape de Biserica „Sf. Gheorghe.” Era un magazin uriaş, cu intrare pe două străzi. De câte ori mă duceam acolo, mă întâmpinau camionagii încărcând sau descărcând tablă, drugi de fier, lădiţe cu cuie. Firma magazinului era „Borănescu şi Succesorii”. N‑am ştiut niciodată cine fusese Borănescu, dar succesorii erau unchii mei mai mari. Mitache avea pe atunci vreo treizeci de ani. Era blond, nu prea înalt, cu mustaţa roşcată. Mai târziu avea să se îngraşe, căci îi plăceau mâncărurile alese, vinurile bune, ospeţele nesfârşite cu prietenii şi lăutarii. Se înţelegea bine cu mama şi, după ce s‑a întors din Moldova, în 1918, a locuit la noi, în strada Melodiei, vreo doisprezece ani, până ce s‑a însurat. Dar căsătoria n‑a durat mult şi, prin 1935, unchiul Mitache s‑a reîntors să locuiască în căsuţa unde se retrăseseră părinţii mei.”

„Voiam, de asemenea, să arăt cât de vii sunt cărţile, ce extraordinară experienţă e să descoperi la anticari o carte pe care o căutai de ani de zile. Uneori asemenea descoperiri devin şi mai dramatice, datorită împrejurărilor în care fuseseră făcute. Astfel, îmi aduc aminte cum, într‑o după‑amiază de vară, am găsit la anticar un volum răzleţ din Operele lui Plutarh şi am descoperit acolo acel misterios tratat De Pythiae oraculis. N‑am avut răbdare să ajung până acasă. M‑am oprit în Cişmigiu şi, pe o bancă, pe nerăsuflate, l‑am citit. M‑am trezit că apunea soarele şi, deodată, De Pythiae oraculis mi s‑a părut depărtat şi inutil, şi toată opera lui Plutarh, ca şi toate operele, de altfel, toate cărţile pe care le iubeam, toţi autorii pe care îi admiram — şi numai o singură întrebare revenea, obsedantă, în minte: la ce bun? La ce‑ţi foloseşte să ştii de ce Pythia nu mai răspunde în versuri?
[...]
— Aşa, tocmai pentru că tratatul lui Plutarh e inutil şi absurd, tocmai de aceea merită să‑l citesc. Şi, pentru că nimic nu are sens, îmi bat joc şi de sens, şi de fără‑sens, şi fac ceva ce vreau eu, chiar dacă nu are niciun sens. Dar simţeam că toate acestea erau strigătele neputinţei; simţeam cât sunt de false, pentru că, în acele clipe, nu mai voiam nimic; nu voiam, în niciun caz, să‑l citesc pe Plutarh. Pe nesimţite, Cişmigiu se adâncea în umbra şi răcoarea florilor proaspăt stropite. Oamenii nu mai erau aceiaşi. Plecaseră pensionarii, ordonanţele, guvernantele cu copii. Nu se aprinseseră încă becurile şi cei care veneau acum se îndreptau spre teii în floare. Treceau mai ales perechi tinere, studenţi, ofiţeri. Se auzeau parcă tot mai apropiate tramvaie coborând spre bulevardul Elisabeta. Continuam să zâmbesc şi simţeam că mă înşelasem, că, deşi nu ştiusem cum să răspund, lumea avea un sens, că Plutarh merita să fie citit, că De Pythiae oraculis era o adevărată descoperire.”

„Citeam şi acum ce-mi cădea sub mână, pentru că biblioteca tatei îmi era interzisă. Dar, pe nesimţite, mă desprindeam de patima cititului. Aveam atâtea alte lucruri la îndemână. Prin faţa casei, trecea tramvaiul cu cai. Venea de la statuia Rosetti şi chiar în dreptul casei noastre îşi încetinea mersul ca să cotească spre strada Călăraşi. Împreună cu Nicu, iar mai târziu cu câţiva prieteni de seama mea, îl aşteptam cuminţi în faţa porţii, prefăcându-ne că stăm de vorbă. Dar îndată ce tramvaiul făcea cotul, alergam după el şi ne agăţăm, pitindu-ne ca să nu ne observe taxatorul. Aveam de altfel grijă să fim întotdeauna cu capul gol, nu cumva să ne poată confisca taxatorul şepcile.
[...]
În dimineaţa următoare trupele austro‑germane au început să pătrundă în Bucureşti. Am văzut şi eu capul coloanei când ajunsese în dreptul statuii Rosetti. Un detaşament de ulani, pe cai mari, albi, înainta la pas, cu lăncile sprijinite de cizme. Priveau, zâmbind obosiţi, grupul de copii şi curioşi de pe trotuare. Mi s‑a părut mie sau am văzut aievea o fetiţă făcând un pas înainte şi întinzând un buchet de flori? Am simţit cum lumea din jurul meu se frământa, nedumerită. „Trebuie să fie nemţoaică”, şopti cineva. Se auzeau — grele, pietroase — copitele cailor tăind tăcerea bulevardului. După ce s‑au depărtat şi a venit rândul batalioanelor de bavarezi, m‑am întors acasă.”

„Când veneau aeroplanele germane, mama ne silea să coborâm în pivniţă. Semnalul îl dădeau clopotele de la Mitropolie, şi apoi se auzeau şi clopotele celorlalte biserici, întocmai ca în noaptea de înviere. De obicei, avioanele veneau către sfârşitul dimineţii, puţin timp înainte de masă. Le zăream, ca pe nişte porumbei argintii, sticlind în soarele cald de septembrie, urmăriţi de nouraşii albi ai obuzelor. Câteva baterii erau instalate pe maidanul Primăriei, lângă statuia lui Brătianu, la vreun kilometru de casa noastră. Auzeam pocnetele scurte, surde, ale tunurilor şi auzeam uneori schijele căzând pe case şi pe trotuare. O dată, mă dusesem să cumpăr ceva de la un magazin de pe bulevardul Brătianu. Când s-a dat alarma, am pornit în grabă spre casă, cu coşul încărcat sub braţ. Dar foarte curând au început să cadă schijele, şi un sergent m-a fluierat. Am intrat într-un gang. Se mai aflau câţiva trecători refugiaţi acolo. La răstimpuri, cineva se încumeta să iasă pe trotuar, privea cerul şi ne informa de ce se mai întâmplă. Deodată, am simţit o explozie, cu totul deosebită de celelalte, ca şi cum bomba ar fi căzut foarte aproape. Când, după o jumătate de ceas, m-am întors acasă, am văzut unde căzuse: în veranda unei case de pe Strada Melodiei. Câţiva răniţi şi un bărbat ucis. O schijă îi retezase capul. Am fost a doua zi, cu mama, să-l văd. Era întins pe o masă între flori, cu capul prins neîndemânatec de trunchi şi bandajat.”

„Câteva zile după armistiţiu, am început să venim la şcoală cu un ceas mai devreme, şi iarăşi un ceas-două după-amiezile, ca să putem învăţa, în mare grabă, imnurile Aliaţilor. Cunoşteam aproape toţi La Marseillaise, dar trebuia să învăţăm God Stive the King şi It's a Long Way to Tipperary, trebuia de asemenea să învăţăm imnurile american şi italian. Soloveanu, profesorul nostru de muzică, ne scrisese, fonetic, textele respective pe tablă, iar noi ne căzneam să le memorăm cum puteam. Totul trebuia făcut foarte repede, pentru că intrarea triumfală a detaşamentelor aliate şi a unor părţi din armata generalului Franchet d'Esperey, de la Salonic, părea iminentă. Totuşi, parada a fost amânată de vreo câteva ori. În cele din urmă, am fost convocaţi într-o dimineaţă şi, înainte de a se lumina bine, am pornit spre Calea Victoriei. De la Podul Mogoşoaiei până în bulevardul Elisabeta, se adunaseră toate liceele şi toate şcolile din Capitală, purtând drapele de toate mărimile. Întâi erau înşiruiţi pe trotuar copiii din şcolile primare, apoi veneam noi, cei din primele clase de liceu, în spatele nostru cei mai mari, apoi studenţii.”

„Duminica după-amiază se făcuse obiceiul să ne adunăm la Florica Capsali şi Mac Constantinescu. Aveau o casă bătrânească în cartierul Crucea-de-Piatră, cu o grădină mare cât o livadă. Într-o parte a grădinii, Mac pregătise un teren pentru volei. Veneau cu regularitate – şi destul de devreme, ca să joace volei – soţii Polihroniade, Vulcănescu, Sterian împreună cu Dan Botta, Petru Comarnescu, Mihail Sebastian, Haig şi Marietta Sadova. Dar în fiecare duminică apăreau figuri noi: Mărioara Voiculescu cu băiatul ei, magistrat, Lily Popovici, Harry Brauner, Sylvia Capsali, Gabriel şi Adrian Negreanu şi mulţi alţii. Venea adesea Nina Mareş, care locuia o odaie, la ultimul etaj, în acelaşi imobil din Pasajul Imobiliara unde se afla „Cuvântul” şi cu care ne împrieteniserăm toţi. Lucra atunci la Societatea Telefoanelor. Era mică, blondă, bună camaradă şi, deşi am aflat mai târziu, ducea o viaţă grea, râdea întotdeauna, era discretă, nu vorbea de necazurile ei. Se împrietenise mai ales cu Mihail Sebastian şi îi dactilografia manuscrisele nuvelelor – pagini mărunt scrise, cu multe ştersături, pe care nici un tipograf n-ar fi fost în stare să le descifreze.”

„Cu puţine zile înainte, se întâmplase ceva cu totul neaşteptat. Atât de neaşteptat, încât mi s-ar fi părut cu neputinţă de închipuit doar cu o jumătate de ceas înainte de a se întâmpla. A treia zi de Crăciun, seara, eram la Floria şi Mac mai mulţi prieteni, printre care şi Nina Mareş. Nu înţeleg de ce i-am privit mâinile şi mi s-au părut foarte mici. I le-am luat în mâinile mele. Degetele erau atât de mici şi delicate, încât păreau degete de copil. Nu mă înduram să-i las mâinile. Nina zâmbea încurcată – şi unii din prieteni ne priveau curioşi. Ca şi alţi câţiva prieteni, Nina ştia de Sorana. Adesea, la „Cuvântul” sau în odăiţa ei, unde urcam cu Mihail Sebastian ca să bem o cafea, le mărturisisem cât de dificilă putea fi Sorana, şi ei mă consolau, amuzându-se totodată. Ajunsesem, noi trei, foarte buni prieteni şi ne întâlneam de câte ori puteam, luam adesea masa împreună. Eram atât de buni prieteni, încât o „legătură” cu unul dintre noi ar fi părut o crimă împotriva prieteniei noastre comune. Ştiam cât de mult ţine Nina la Mihai, şi el ştia cât de mult ţinea la mine.
Dar în seara aceea nu înţelegeam ce se petrece cu mine. N-am înţeles nici după ce-am condus-o acasă şi am sărutat-o. Reîntors în mansardă, am încercat să scriu, dar n-am izbutit. Am adormit foarte târziu. A doua zi şi a treia zi, am rămas închis în mansardă, scriind. Îmi spuneam că n-ar trebui s-o mai văd, dar am văzut-o în aceeaşi seară. Am cinat împreună, am fost la un cinematograf şi am rămas apoi noaptea aceea la ea.”

Mircea Eliade o întâlnește prima dată pe Nina Mareș în grupul care se aduna la Florica Capsali și Mac Constantinescu: „Venea adesea Nina Mareș, care locuia o odaie, la ultimul etaj, în acelaşi imobil din Pasajul Imobiliara unde se afla Cuvântul şi cu care ne împrieteniserăm toţi. Lucra atunci la Societatea Telefoanelor.”

În scurt timp, Eliade decide să iasă din triunghiul amoros în care se afla cu Nina Mareș și Sorana Țopa, dar încercând să le părăsească pe amândouă, se teme de reacția Ninei când aceasta se apropie de fereastra deschisă.

„Îmi aduc aminte seara aceea de septembrie. În odăiţa Ninei, am încercat să-i explic hotărârea mea. Mă asculta în picioare, foarte palidă, lângă fereastra deschisă. Se apropiase de fereastră în timp ce-i vorbeam. Spusesem esenţialul, dar continuam să vorbesc; mi-era teamă de tăcerea care s-ar fi împlântat între noi. „Nu cred că aş mai putea suporta a doua oară, mi-a spus. Mi-e teamă că n-am să mai pot suporta a doua oară.”
Privea fascinată pe fereastră. Mi-am adus atunci aminte de viaţa ei întreagă, de nenorocul ei. Iubise pentru a doua oară, şi pentru a doua oară bărbatul pe care-l iubea se lăsase prins într-un joc care, pentru ea, însemna sfârşitul. De data aceasta, exista aici, la al şaptelea etaj, o fereastră deschisă. Dar, chiar dacă n-ar fi existat fereastra, tot ce-i spusesem i-ar fi putut din nou transforma dragostea în cenuşă – şi zadarnic aş fi revenit, peste câteva zile, încărcat cu flori şi cu daruri, pentru că mi-ar fi răspuns, ca pe vremuri locotenentului, că nu mă mai iubeşte, că chiar dacă ar încerca nu mă mai poate iubi. Orice s-ar fi întâmplat, îi adusesem pentru a doua oară nenorocul – parcă ne-ar fi urmărit un blestem. Într-o străfulgerare, am ştiut că tot ce-i spusesem era o ultimă, demonică încercare a măyei pentru a mă pierde; că, departe de a-i purta nenoroc, îi voi putea dărui tot ce nu avusese până atunci în viaţă, că destinul meu era s-o fac pe ea fericită, oricare ar fi fost preţul pe care trebuia să-l plătesc.
— Bine, i-am spus. Rămân. Dar nu mai putem continua viaţa aceasta. Trebuie să ne mutăm împreună.
Mă privea, zâmbind, ca în vis.
[...]
În seara aceea, am scris Soranei o lungă scrisoare, explicându-i hotărârea pe care o luasem. Am lăsat să treacă o zi, apoi m-am dus s-o văd. Era aşa cum mă aşteptasem s-o găsesc. Nu închisese ochii toată noaptea. Mi-a spus că ştia de mult ce se întâmpla cu mine, dar că încercase tot ce-i stătea în putinţă ca să mă împiedice să iau hotărârea pe care o luasem: şi asta spre binele meu.”

„Intrasem în clasa a 11-a fără prea mult entuziasm. Dar, pe la sfârşitul lui octombrie, au început să circule zvonuri despre dezastrele Puterilor Centrale. Profesorii intrau tot mai bine dispuşi în clasă şi păreau tot mai distraţi. Într-o dimineaţă, am aflat că Germania ceruse armistiţiu. Pornisem spre liceu, dar m-am trezit coborând bulevardul spre statuia lui Brătianu.
Întâlneam grupuri din ce în ce mai vociferante, unii cu mici steaguri româneşti şi franţuzeşti, câţiva în uniforme militare decolorate, peticite. L-am auzit pe un tinerel strigând: „La Komandatură!” şi apoi a luat-o la goană, cu un grup întreg după el. Am început şi eu să alerg, ţinându-mi cu o mână ghiozdanul în spate, să nu salte. Dar n-am mai apucat să ajung până la Komandatură. Undeva, pe lângă Spitalul Colţea, am dat peste alte grupuri gălăgioase, ameninţătoare, şi m-am oprit să văd ce se întâmplă. Cineva se urcase pe acoperişul unei case şi se trudea să fixeze un drapel. „Leagă-l cu centironul!” auzii strigând. Apoi, câţiva de lângă mine începură să râdă cu hohote. Unii aplaudau să-şi rupă palmele. „Are să-şi piardă nădragii pe acoperiş”, spuse cineva.”

„Dar, în afară de toate acestea, ce supapă de siguranţă a fost pentru mine cel de atunci acest roman! Mai bine chiar decât în Jurnal (căci speram că voi putea publica romanul), mă descărcăm, scriindu-l, de toate eşecurile şi umilinţele. De ani de zile, mă prezentam cu regularitate la concursurile „Tinerimii române” şi nu dobândisem nici măcar o menţiune. Îmi amintesc de concursul din clasa a VI-a. Nu mai ştiu ce subiect ni se dăduse, dar scrisesem atât de „inspirat” şi, recitind manuscrisul, am fost atât de entuziasmat, îneât nu mă îndoiam că voi obţine „Premiul I cu cunună”. N-am vrut să cred când nu mi-am găsit numele pe lista premianţilor din liceul nostru. Eram sigur că la mijloc e o eroare. În duminica aceea, m-am dus la Ateneu, ca să asist personal la distribuirea premiilor. Când s-a ajuns la clasa a VI-a, inima a început să mi se bată: „Premiul I cu cunună” îl câştigase un alt Mircea: Mircea Ionescu, de la Liceul „Matei Basarab”. Ştiam asta mai de mult, căci numele premianţilor fuseseră publicate în „Universul”, dar până în ultima clipă crezusem că era o greşeală de tipar.”

Nae Ionescu plănuia să scrie în perioada întâlnirilor de la vila sa din Băneasa, Metafizica, pe care o prezentase anterior doar în cursuri:

„În iarna anului 1940, am avut neaşteptata bucurie de a-l regăsi pe Nae Ionescu. Fusese liberat din Spitalul Militar de la Braşov şi a venit să mă vadă în strada Palade. Deşi nu-şi recăpătase catedra, i se îngăduise să primească, săptămânal, la vila lui de la Băneasa, un grup de tineri filosofi şi discipoli: Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, Ioan Gherea, C. Noica şi alţii. Inutil să evoc interesul, varietatea şi pasiunea discuţiilor. Pentru întâia oară l-am simţit pe Nae Ionescu decis – aş spune, chiar nerăbdător – să-şi scrie Metafizica pe care o prezentase în atâtea cursuri. La întâlnirile noastre nu-mi amintesc să se fi discutat vreodată „politică”, nici măcar misterioasa imobilitate militară de pe frontul occidental.”

În ultimul an de viață al profesorului Nae Ionescu (1940), Eliade făcea parte dintr-un grup restrâns de discipoli (alături de Noica și Vulcănescu) care se întâlneau săptămânal la vila acestuia din Băneasa pentru discuții filosofice:

„Nu se întâmplă aşa în preajma morţii? Mă întrebam ascultând exploziile bombelor, parcă tot mai apropiate. Destinul începea „să-şi arate colţii”, cum se exprimase odată Nae Ionescu, nu mai ştiu în legătură cu ce întâmplare sau cu ce personaj. Mi-am amintit cu o tulburătoare precizie cum, în timp ce purtam cu alţi trei prieteni coşciugul lui Nae Ionescu către groapă, m-am împiedicat şi, cu un mare efort, m-am sprijinit într-un genunchi, până ce s-a repezit cineva şi m-a ajutat să mă ridic. Cunoşteam superstiţia populară că cel care alunecă ducând un mort la groapă e ursit să moară în cursul aceluiaşi an. Când i-am povestit ce mi se întâmplase, mama a încercat să mă liniştească, citându-mi exemple din istoria familiei noastre, exemple care infirmau, uneori cu umor, superstiţia populară.
E drept, nu-mi mai amintisem de acest „semn”, deşi mă gândeam adesea la ultimele luni ale lui Nae Ionescu şi, mai ales, la moartea lui. În dimineaţa de 15 martie 1940, sunase telefonul. A răspuns, ca de obicei, Nina. Apoi, s-a îndreptat spre mine.
— A murit Profesorul, mi-a spus, foarte palidă.
Îl văzusem cu puţine zile înainte, la vila lui de la Băneasa. Era întins în pat, acoperit cu o pătură. M-a privit lung, încer-când să zâmbească. N-a scos nici un cuvânt. Apoi, doctorul mi-a apucat braţul şi am ieşit în vârful picioarelor. Profesorul ceruse să ne mai vadă o dată, pe noi, prietenii, elevii şi colaboratorii lui cei mai apropiaţi; ca şi cum ar fi voit să-şi ia rămas bun de la fiecare în parte.”

„Simpozioanele la „Criterion” reîncepuseră la Fundaţia Carol, dar închiriasem şi sala Fundaţiei Dalles pentru un ciclu de conferinţe închinate istoriei muzicii. Tema care îmi revenise mie era muzica asiatică şi primitivă. Cum conferinţele erau însoţite de exemplificări corale şi instrumentale, trebuia să caut cât mai multe înregistrări şi transcripţii. Nu aveam decât câteva discuri de muzică religioasă şi populară bengaleză şi prea puţine transcripţii de melodii balineze. O bună parte din documentare am găsit-o la G. Breazul. Câţiva tineri muzicieni s-au oferit să adapteze melodiile africane, asiatice şi oceaniene la instrumentele de care puteam dispune şi să improvizeze un cor în stare să reproducă atât ritmurile Africii ecuatoriale, cât şi melancolicele monotonii indoneziene. Spectacolul a avut un succes extraordinar. Vorbeam zece-cincisprezece minute despre muzica indiană, în special despre cea bengaleză, şi apoi mă retrăgeam – şi din spatele cortinei apăreau instrumentiştii sau corul, şi în sala Fundaţiei Dalles răsunau, poate pentru întâia oară în România, arii din Travancore sau Puri. Reapăream şi încercam să evoc mitologiile şi religiozitatea anumitor populaţii arhaice, apoi dispăream şi publicul asculta fascinat cântecele rituale bantu, melopeele malaeziene, chiuiturile sincopate ale cutărui trib australian. Întreg acest ciclu de conferinţe a fost de altfel urmărit cu entuziasm de un public din ce în ce mai numeros. Ciclul a fost încheiat de Petru Comarnescu cu o conferinţă despre jazz, abundent ilustrată de cel mai bun jazz al Capitalei de pe atunci.”

„Pentru membrii „Criterionului”, simpozionul nu se încheia în sala „Fundaţiei”. Ne adunam toţi la cafeneaua „Corso”, unde ocupam un colţ întreg, la etaj, şi continuam discuţia până după miezul nopţii. De obicei, Dan Botta, care participa foarte rar la simpozioane, îşi exprima succint, dar necruţător impresiile, nu uita niciodată să ne amintească răspunderea pe care o aveam faţă de public. Pentru el, asta însemna în primul rând datoria de a ridica publicul, nu până la noi, ci dincolo de noi, până la idealurile noastre. Dan Botta credea că „Criterion” poate efectua, în minţile celor mai inteligenţi dintre ascultători, o operaţie de anamnesis platoniciană. Asistând la simpozioanele noastre, unde erau prezentate şi dezbătute atâtea puncte de vedere, publicul asista de fapt la un nou tip de dialog socratic. Scopul pe care-l urmăream nu era numai informaţia, ci, în primul rând „trezirea” auditorilor, confruntarea lor cu ideile şi, în cele din urmă, modificarea modului lor de a fi în lume.
Evident, urmau lungi, însufleţite discuţii. Nu pentru că ceilalţi nu împărtăşeau ideile lui Dan Botta despre rolul „Criterionului”, ci pentru că nu erau întotdeauna de acord cu mijloacele pe care le preconiza el. Dan Botta insista ca măcar unul dintre vorbitori să nu facă nici o concesie „publicului de rând”, ci să utilizeze limbajul sever al metafizicii, al ştiinţei sau al poeziei. De obicei, cam aşa se întâmpla. Dar unii dintre noi socoteau că simplul fapt de a dezbate probleme dificile era destul de curajos, că nu trebuie să agravăm dificultatea printr-un limbaj excesiv de riguros. Dar, evident, eram toţi de acord că fiecare vorbitor e liber să utilizeze „stilul” care-i convenea.”

„Atunci, în preajma Crăciunului, încă nu-mi dădeam seama de toate acestea. Trăiam încă euforia începuturilor. După un an şi jumătate, scriam din nou un roman; şi de data aceasta, un roman autobiografic. Puteam fi din nou singur, zi şi noapte, pentru că Sorana plecase de două săptămâni în Moldova, să petreacă sărbătorile cu ai ei. Am petrecut şi eu Crăciunul cu familia, dar de câte ori puteam mă întâlneam cu prietenii. Hotărâsem să ne adunăm de revelion la Mia Steriade; de fapt, încăperile pe care le ocupa tatăl Miei, pictorul Steriade, la Muzeul Kalinderu. Eram aproape întreg grupul de prieteni de la „Criterion”, la care se adăugaseră câţiva invitaţi. Contribuisem fiecare cu o anumită sumă şi câţiva dintre noi îşi luaseră însărcinarea să decoreze sălile, să cumpere vinurile şi să pregătească bufetul. Angajasem şi un pianist, aşa că cei care au voit (în frunte cu Mircea Vulcănescu şi Mişu Polihroniade) au putut dansa până dimineaţa. Am petrecut împreună cel mai reuşit revelion pe care-l cunoscusem până atunci.”

În iarna anului 1936, Eliade a petrecut mult timp cercetând lăzile cu manuscrise ale lui B. P. Hașdeu pentru ediția critică pe care o pregătea:

„În iarna aceea, mă concentrasem cu toată vigoarea asupra ediţiei Haşdeu. Transcrisesem câteva mii de pagini, stabilisem variantele la poezii, alcătuisem o bibliografie destul de întinsă. Lucram acum la prezentarea textelor şi la introducerea generală. Ceasurile petrecute la Arhivele Statului, unde se aflau lăzile cu hârtii aduse de la „Castelul” din Câmpina, mă impresionaseră nespus. Erau sute şi mii de pagini, unele doar cu câteva cuvinte scrise: „mesajele” trimise de lulia în timpul şedinţelor spiritiste. Găsisem nenumărate reviste de lingvistică, istorie şi folclor, cu paginile netăiate. Bătrânul Haşdeu renunţase definitiv la toate pasiunile tinereţii şi maturităţii sale. Aveam uneori impresia că rătăcesc printre ruine.”

Profesorul universitar Constantin Rădulescu-Motru a participat la banchetul de la Capșa, în semn de solidaritate cu Eliade:

„Cu puţine zile înainte, Const. Kiriţescu, director general la Ministerul Instrucţiei Publice, publicase în toată presa un comunicat oficial în care atrăgea atenţia rectorului Universităţii din Bucureşti că eu, suplinitorul conferinţei de metafizică la Facultatea de Litere, eram autorul anumitor scrieri „pornografice”. Evident, era urmarea firească a campaniei lui Cocoş împotriva Domnişoarei Christina. Partea tragicomică a comunicatului Ministerului de Instrucţie era că fusese redactat tocmai de Const. Kiriţescu, poreclit „directorul de canapea”. (Era teroarea profesoarelor tinere). A trebuit să dau în judecată Ministerul Instrucţiei Publice pentru calomnie, cerând un leu simbolic drept despăgubiri.
Acele luni de vară se numără printre cele mai stenice şi mai glorioase din tinereţea mea. Căci de pretutindeni s-au ridicat glasuri ca să-mi ia apărarea. N. I. Herescu, secretarul general al Societăţii Scriitorilor Români, a organizat un banchet la „Capșa” în cinstea mea, cu preşedintele Societăţii, generalul Condeescu, Liviu Rebreanu, V. Voiculescu, Ionel Teodoreanu şi alţi scriitori, invitând de asemenea pe decanul Facultăţii de Litere, Rădulescu-Motru, şi mulţi alţi profesori, printre care îmi amintesc de Nae Ionescu, CC. Giurescu, Al. Rosetti, O. Onicescu. Printre martorii mei la prima înfăţişare de la Tribunal, erau Nae Ionescu, Motru, Rosetti, Herescu. Nu-mi mai amintesc numele avocatului ministerului, dar avocaţii care se înscriseseră în apărarea mea erau fără număr. Când m-am dus la Tribunal, împreună cu Nae Ionescu, la prima înfăţişare am întâlnit-o în sala paşilor pierduţi pe una din cele mai strălucite studente ale mele, Mariana Klein (căsătorită curând după aceea cu un alt excelent student al meu, Mihail Sora). Avea pe atunci părul blond, despletit, lăsat pe spate şi în dimineaţa aceea părea o walkirie deznădăjduită. S-a apropiat într-un suflet de Nae Ionescu şi l-a apucat de braţ:
— Domnule Profesor, trebuie să-l scăpaţi! A exclamat cu ochii în lacrimi. Nae Ionescu a liniştit-o, bătând-o pe umăr. Când am rămas singuri, mi-a spus:
— Dacă ai reuşit să trezeşti asemenea devotamente prin: tre studenţi, nu mai am nici o îndoială de viitorul tău.”

„Cine nu scăpa o singură dată prilejul să aducă vorba despre filosofia indiană era Mircea Vulcănescu. Locuia tot în casa părintească din strada Popa Soare, dar era căsătorit a doua oară, cu Marguerite, şi avea deja o fetiţă. Se îngrăşase destul în ultimii ani, dar faţa îi rămăsese tot frumoasă, cu ochii mari, negri, adânci. Aşa a rămas până la ultima noastră întâlnire, zece ani mai târziu – continuând să se îngraşe, umblând însă vioi, plimbându-se necontenit prin cameră şi neîncetând să vorbească despre orice, sclipitor, cu aceeaşi uluitoare erudiţie şi claritate. Citea tot, în toate direcţiile, şi, orice ar fi făcut, făcea mai bine decât ceilalţi. Când s-a hotărât să joace bridge, a învăţat, cu îndărătnicie şi metodă, câteva săptămâni – şi apoi a ajuns campion. Scria cu aceeaşi uşurinţă şi competenţă despre probleme de teologie răsăriteană, economie bancară sau un roman modern. O dată, i-a căzut în mână o revistă franceză care anunţa un concurs în legătură cu romanul detectiv în curs de publicare. Mircea Vulcănescu a citit romanul şi a răspuns pe loc. Şi, evident, soluţia găsită de el era cea justă. Câteva săptămâni în urmă, numele lui se afla în fruntea listei.
[...]
În anul acela, era directorul Vămilor. Nu înţeleg prin ce miracol s-a putut menţine în post atâţia ani, pentru că era mai mult decât incoruptibil: era de o onestitate rigidă, uneori fără contact cu realitatea. Mi-a mărturisit o dată că nu avea alt criteriu decât Regulamentul Vămilor, pe care nu-şi îngăduia să-l interpreteze, ci îl aplica ad litteram.
De la el am aflat că Stelian Mateescu fusese de curând internat, în ultimii ani, căzuse oarecum în mania religioasă, dar scrisese totuşi, spunea Mircea, câteva nuvele extraordinare. Apoi, pe neaşteptate, a izbucnit: a venit într-o seară la Mircea, a scos de sub palton un cuţit mare, de bucătărie, şi s-a repezit la el să-l înjunghie. Plănuise să-şi asasineze cei mai buni prieteni – ca să-i apere, pare-se, de ispitele Diavolului.
[...]
În afară de Nae Ionescu, Mircea era singurul cu care discutam pe îndelete filosofia indiană. Îl interesau mai ales soteriologia şi estetica. Cum avea o memorie prodigioasă, îşi însuşise repede întreaga terminologie tehnică. Ceilalţi prieteni îl ascultau uluiţi, când mă întrerupea ca să adauge un detaliu sau să precizeze o expresie. Cum avea timp de toate, nu numai că-mi citea foiletoanele din „Cuvântul”, dar asculta şi conferinţele pe care începusem să le ţin la Radio.”

Luna decembrie 1933 aduce tensiuni majore, Nae Ionescu atacă deschis politica regală și dizolvarea Gărzii de Fier, îl cunoaște pe Codreanu și își exprimă public poziția. Asasinarea lui I. Gh. Duca în seara de dinaintea Revelionului schimbă totul, „Cuvântul” este suspendat, iar Nae Ionescu este arestat, marcând o ruptură politică și morală pentru întregul grup intelectual din jurul său:

„Decembrie 1933 a fost, pentru întreg grupul nostru, o lună de tensiuni. Nae Ionescu nu-şi mai ascundea acum făţişa ostilitate faţă de politica regală. Într-o serie de articole, se împotrivise guvernului Duca şi atrăgea atenţia asupra riscurilor pe care le comporta dizolvarea „Gărzii de Fier”, act pe care el îl socotea nu numai ilegal, dar şi inutil. Pentru că, spunea, ori e vorba de o mişcare artificială, fără rădăcini în viaţa publică românească, şi atunci interzicerea era inutilă, pentru că tot va dispărea de la sine; ori, dimpotrivă, mişcarea e autentică, puternică şi în creştere, şi atunci nu va putea fi anihilată printr-o decizie ministerială. În cursul toamnei, Nae Ionescu îl cunoscuse pe Codreanu şi se dusese să-l vadă la Casa Verde. Îl impresionase faptul că se făcuse ceva, în cazul acesta o casă. Îi mărturisise asta lui Codreanu, şi când acesta răspunsese că şi el, Nae Ionescu, făcuse atâtea lucruri, Profesorul l-a întrerupt: „Nu, tot ce-am făcut până acum sunt doi băieţi. Nu e mult, dar tot e ceva. Restul n-am făcut eu: în politică, eu doar am grădinărit, am smuls buruienile şi am udat arborii, florile, legumele. Dar fructele nu le-am făcut eu. Le-am ajutat doar să crească, le-am apărat de neghină.” În anul acela, petreceam revelionul la Ionel Jianu. Dar, cu o seară mai înainte, I. Gh. Duca fusese asasinat pe peronul gării din Sinaia. Deşi Ionel Jianu şi-a rugat oaspeţii să nu discute politică, în noaptea aceea n-am făcut decât asta. De-abia a doua zi mi-am dat seama de consecinţele atentatului. „Cuvântul” fusese suspendat, şi Nae Ionescu arestat.”

Sinaia este poarta de acces pentru numeroasele excursii de cercetaș sau cu grupul de prieteni:

„Curând după ce am devenit cercetaş, am încercat să-l conving pe Mărculescu să vină cu noi în excursii. A acceptat cu oarecare reluctanţă, căci era prin excelenţă orăşean şi Natura îl lăsa indiferent. Într-o vacanţă de Paşti, am luat trenul până la Sinaia şi de acolo am pornit spre cabana de la Schitul Ialomicioara. Dar, înainte de a ajunge bine la Pietrele Arse, timpul s-a schimbat brusc, a început să ningă şi curând s-a pornit viscolul. Eram vreo cinci-şase băieţi, toţi îmbrăcaţi în haine de primăvară. Mărculescu venise chiar cu pantofi de pânză albă. Plecasem din Sinaia destul de târziu, şi din cauza viscolului am rătăcit drumul. Nu mai ştiu câte ore am mers aşa, oarecum la întâmplare, prin zăpadă. Se făcuse de mult întuneric, când am dat peste o cabană, pe care o foloseau, probabil, în timpul verii, lucrătorii de la o întreprindere forestieră. Am spart lacătul şi am intrat. Am aprins focul, am pregătit ceai şi l-am băut cu mult rom, înveselindu-ne. Viscolul se învrăjbise, dar nu ne mai păsa – deşi abia a doua zi am putut deschide uşa şi, ca să putem traversa troienele fără să ne afundăm, ne-am legat de tălpi scânduri scurte prinse în cruce.”

„Biserica Neagră era plină de lume.
— Se adună tribul Grodeck, spuse Nora. Ii vedea venind din toate părțile orașului, în grupuri de familie, gravi, tăcuți, în paltoane grele de blană, cu pasul măsurat. Mergeau fără grabă, se salutau fără voioșie, cu saluturi ceremonioase. La intrare, se despărțeau spre dreapta și spre stânga, mergând spre locuri care trebue să fi fost ale lor, mereu aceleași, de ani de zile. 
— Crezi că ne vor lăsa să intrăm?
Omul care rupea biletele la control, se uitase puțin mirat la hainele lor. Dar mai erau câțiva skiori veniți de la Poiana și de la Timiș. Tunicile albastre, bluzele de pânză impermeabilă, se pierdeau între redingote și blănuri. Viorile se acordau la umbra marei orgi, care domina totul prin tăcere. Era în biserică o rumoare scăzută de orchestră, care își încearcă în ultima clipă instrumentele. Un flaut sau un corn își ridica glasul o secundă și se pierdea apoi, acoperit de acel «la» general, pe care și-l transmiteau, ca un apel, viorile și violoncelele. Pe urmă se făcu tăcere. Se simțea gestul dirijorului nevăzut, care ridicase bagheta.”

„Urcaseră până la Poiana Brașovului cu «șenila», un camion cu roțile frânate de lanțuri, ca să nu se împotmolească în zăpadă.
— Cred că Poiana e locul cel mai nimerit, spunea Nora. Ar fi trebuit să mă gândesc la asta din primul moment. E deschisă, e largă, are pante dulci. N-ai fost niciodată? Nu cunoști regiunea Brașovului?
[...]
—Într-adevăr, cred că Poiana e o bună alegere. O să vezi. Sper să putem face din dumneata un skior. Își repetă în gând fraza rostită și se felicită pentru soluția găsită. «Să putem face» era intenționat
ceremonios, așa încât «dumneata» devenea oarecum glumeț.
— Da, îți promit că cel mult în trei zile vom coborî pe skiuri până la Râșnov. E un drum regulat, fără ocoluri multe, aproape drept.
[...]
Nu era nici o cameră liberă la hotelul săsesc. «Încercați la Turcu, încercați la Cercetași, dar nu cred. Toată Poiana e plină, de când cu zăpezile astea mari».
— Rămâi aici, Paul. Mă duc să caut. Trebue să găsim ceva.
[...] La cabanele mari nu era într-adevăr de găsit nici un loc, iar vilele mici nu se treziseră încă din somn. Nora bătu totuși la ferestrele lor oblonite, dar voci somnoroase îi spuneau să-și vadă de drum.
«Geaba vă osteniți, domnișoară», îi zise dintr’o curte un om care făcea cu lopata drum prin zăpadă. « Geaba vă osteniți. Noi am culcat oaspeți și în garaj».”

„Cabana S. К. V. fumega încă printre brazi, ca pe urma unui incendiu abia stins. Norii curgeau ca o lavă ușoară, jos spre Poiana. Aburi răzleți rămăseseră în urmă agățați de stânci, de copaci... Nora și Paul ieșeau din nori, ca dintr’o altă iarnă. Dinspre cabană, se auzeau voci, un clopot de cai, un sgomot de ferăstrău. Cineva striga de la o fereastră : Gertrude! Gertrude!
Nora se gândi la ceaiul cald care o aștepta sus și căută în ruksac, cu gândul, sticla cu rom franțuzesc, cumpărată înainte de plecare. Era o aromă grea, amețitoare. «Am să dorm... am să dorm... ».
— Bucuroși de oaspeți?
— Bucuroși, numai că n’avem unde.
Nora se uită lung, fără nici o vorbă, spre omul care le vorbise. Era un sas roșcat, cu o barbă mică, ascuțită, puțin drăcească și cu o privire rece, fără dușmănie, dar și fără bunătate. Părea aspru, poate și din cauza accentului, cu care vorbea corect românește, apăsând însă scurt pe prima silabă. 
— Sunt toate camerele ocupate. Nu e nici un pat liber. Încercați dumneavoastră sus, la Turing. Acolo poate găsiți.
[...]
— Eu mai departe nu merg. Să intrăm... să ne odihnim...
Era o sufragerie mare, cu mese de lemn, cu ferestre multe, cu o imensă sobă de zid, în jurul căreia săsoaice fără vârstă, înalte, blonde, poate tinere, croșetau. La o masă se juca șah, la alta cărți. Dintr-o odaie alăturată, se auzea un joc de pingpong. De sus, delà etaj, cineva striga în răstimpuri, același nume care nu răspundea : Gertrude, Gertrude. Lângă fereastră, câțiva băieți tineri își ungeau skiurile cu ceară, ca pe niște arme. Afară, pe săli,se auzeau bocanci grei suind sau coborînd o scară. Ușa se deschidea din când în când și la apariția noului venit hohote de râs și strigăte familiare (Hans! Willy! Otto!) îl întâmpinau.
Intrarea Norei și a lui Paul fu primită cu un moment de tăcere, după care larma din sufragerie continuă neturburată și fără să țină seama de ei. Pe perete, o pendulă mică de lemn arăta ora cinci.”

„Hagen spusese adevărat. Adresa pe care le-o dăduse, era departe, iar casa părea într-adevăr foarte veche. O poartă de lemn într-un zid cenușiu, închisă cu drugi mari de fier, ca o poartă de cetate, rămase surdă la toate bătăile lor. S-ar fi spus că nimeni n-a mai trecut din timpuri străvechi, acel prag. Frau Adelle Bund nu era acasă, sau nu voia să răspundă.
[...]
Pe toată strada, figuri uimite apăreau la ferestre, neștiind ce se petrece. O fetiță din vecini îi întrebă de peste drum, pe cine caută.
— Nu locuiește nimeni aici? întrebă Paul.
— Ba da, dar... 
Fetița nu termină răspunsul și fugi repede în casă, probabil ca să spună mai departe lucrurile de necrezut care se întâmplau la numărul 26. Poarta se deschise totuși în cele din urmă, dar numai pe jumătate. O femeie bătrână îmbrăcată în negru, îi opri din prag să intre, cu o privire aspră care spunea de la început: nu!
Paul îi întinse plicul lui Hagen și ea îl desfăcu, ținându-i mereu afară, în fața porții, și ridicând spre ei, din când în când, o privire bănuitoare, ca și cum i-ar fi confruntat cu cele scrise în scrisoare.
«Mai bine vă găseați de dormit în altă parte» zise ea în sfârșit, hotărându-se totuși să-i primească înăuntru.
Mergea înaintea lor, întâi printr’o curte interioară, în care răspundeau câteva ferestre oblonite, apoi printr’un lung culoar întunecos. întreaga casă părea nelocuită. Nu se auzea de nicăeri nici un zgomot, nici o șoaptă. Femeia se opri în fața unei uși și încercă în întuneric câteva chei, până ce reuși s-o deschidă. Era o cameră mare, înghețată, cu mobile greoaie, pline de praf. «De când nu s’au mai deschis ferestrele aici» gândi Nora.
Frau Adelle Bund înțelese probabil gândul vizitatoarei. « Trebue să aerisesc și să fac focul. N-am știut că veniți. Aici nu vine nimeni». Obloanele erau toate închise, intrare, cu drugi de fier.
— Noi lăsăm ruksacurile și ne ducem, spuse Nora. Dumneata, dacă ne dai o cheie de la poartă, nu trebue să ne aștepți. Ne întoarcem târziu.
Voia să iasă cât mai repede de acolo, să se vadă din nou afară, dincolo de acele ziduri reci.
[...]
La ieșirea din biserică, găsiră un Brașov de noapte, potolit, cu luminile stinse, cu străzile pustii. Sașii, ieșiți de la concert, mergeau spre case în grupuri tăcute. Orașul recăpăta aspectul lui de burg provincial, cu Biserica Neagră în mijloc, ca o imensă orgă. În strada Prundului îi aștepta o dublă surpriză: o Frau Adelle îmbunată și o casă primitoare, amândouă schimbate prin miracol în câteva ore. Focul ardea de multă vreme în cămin și poate că numai el izbutise să înduplece inima femeii și dușmănia lucrurilor. Nora nici nu privise bine acele mobile mari de stejar fumuriu, care în primul rând i se păruseră, odată cu gazda, ostile. Le descoperea abia acum, severe încă și totuși prietenoase. Pretutindeni erau covoare și cărți. Intr’un colț un pian și caiete de muzică. Le răsfoi cu mirare: Schumann, Brahms, Schubert.”

La Hotelul Coroana Paul și Nora se opresc de mai multe ori în vacanța de iarnă petrecută în Poiană, fie în căutarea unei cazări, fie în așteptarea unui tren care să îi ducă înapoi la București. Însă momentele cele mai tensionate sunt marcate de reîntâlnirea neașteptată a lui Paul cu Ann, mai întâi doar cu automobilul ei inconfundabil, apoi multe zile mai târziu și cu Ann însăși. 

„La Coroana, nu era nici un loc liber. Hotelul era plin, iar în hol, lume venită cu ultimele trenuri, aștepta fără nădejde, cu bagajele nedesfăcute. Lăsară skiurile acolo și merseră să întrebe la hotelurile și vilele mai mici din apropiere.
— Vă pierdeți vremea, le spuse cineva. Nu e de găsit un pat în tot orașul. Doarme lumea pe unde apucă: în restaurante, în cafenele, la gară...
Brașovul avea aspectul unui oraș de cantonament. S-ar fi spus că trupe întregi de skiori ocupaseră cetatea. Chipiurile albastre se vedeau pretutindeni.
[...]
Se întoarse la Coroana însuflețită de alergături și speriată de întârziere.
— N-ai uitat nimic, Paul? Ai cumpărat tot? Ești gata de drum? Plecăm?
El era în stradă, la marginea trotoarului, rezemat de un mic automobil albastru la care se uita cu o ciudată privire fixă.
— Ce e cu tine, Paul? De ce nu răspunzi? Ce s-a întâmplat? [...]
Era automobilul lui Ann. Paul trecuse pe lângă el fără să-l vadă, dar pe urmă, din pragul hotelului, întorsese deodată capul, ca după un trecător care te-а salutat și nu i-ai răspuns. Da, era automobilul lui Ann.
Mersese spre el cu o explozie de bucurie. Parcă era un om, un prieten. Ar fi vrut să-i vorbească, să-l întrebe: Când ai venit? E și Ann aici? Da, desigur că este. Ce întrebări stupide pun. 
Portierele erau încuiate, parbrizul înghețat, întreg radiatorul plin de zăpadă, motorul încă era cald. Probabil că mașina abia se oprise. Părea să fi făcut o cursă grea. În orice caz, aseară nu fusese aici, și nici azi dimineață. Dar dacă n-a venit decât acum, dacă n-a oprit decât în clipa aceasta, atunci Ann trebue să fie pe aproape. A coborît un moment, ca să ceară o informație, ca să cumpere țigări, ca să bea un ceai. Poate că e în holul hotelului, în restaurant, în cafenea.
[...]
Le mai rămâneau câteva ore de stat la Brașov și aveau de gând să le petreacă pe străzi, mai ales prin cartierele mărginașe, unde orașul își păstra încă aerul lui de cetate veche, dar înainte de a porni din nou la drum, intrară la Coroana, ca să-și lase skiurile acolo și să se odihnească. Era în cafenea o adunare pestriță de haine orășenești și haine de ski, fețe posomorite de citadini și figuri deschise de oameni tineri, coborîți din pădure. Găsiră cu greu o masă liberă într’un colț unde părea că se refugiaseră numai localnici, cufundați în citirea ziarelor de după masă și supărați de năvala de tinerețe, care le turbura liniștea localului și obișnuințele de fiecare zi.[...]
Era aproape de ușă, gata să iasă în stradă, când se auzi strigat. întoarse capul și se uită cu mirare la mesele din apropiere, dar nu recunoscu pe nimeni. Pe urmă abia băgă de seamă că cineva îi face semn de mai departe, de lângă fereastră.
— Tu ești, Ann?”  

„În plin soare, Postăvarul era de nerecunoscut. Un larg amfiteatru împresura pădurile lui verzi și albe. Lumina era rece, pură, sonoră. Până în cele mai depărtate zări, totul se vedea cu o exagerată preciziune ca printr-o nemărginită vitrină de cristal. De la cabana lui Gunther se zăreau printre brazi,departe în vale, case minuscule, acoperișuri negre, drumuri înguste șerpuind ca niște fluvii prin pădure. Era Predealul, un Predeal colorat cu mult mauve, cu mult albastru. Bucegii nu mai aveau strălucirea lunară, străvezie din timpul nopții. Păreau niște munți de cretă, sculptați minuțios, cu vârfurile delicate și exacte. Pe celălalt versant, Țara Bârsei se desfășura ca o machetă în relief. Munții Făgărașului și ai Ciucului prindeau în cercul lor violet, câmpia cu orașe, cu drumuri, cu păduri, văzute de sus foarte mici, dar foarte precise, ca printr’un ochian care micșorează imaginile, dar nu le turbură. Cele mai depărtate siluete — case, arbori sau stânci — își păstrau conturul în lumina de zi.”

„Mai târziu, aflase dintr-un cuvânt aruncat la întâmplare, că petrecuseră cândva o vacanță împreună, foarte aproape unul de altul, fără să se cunoască însă.
— Acum șase ani, când eram la Satu-lung...
— Acum șase ani? ești sigură?
— Da. În 1926. În August.
Paul revăzuse atunci, deodată, întreaga lui vacanță de la Cernatu, cele patru săptămâni de singurătate petrecute în micul sat brașovean, colțul de stradă de unde începea, fără tranziție, Satu-lung și pe unde trecea, ca printr-un punct de frontieră, linia nevăzută dintre comune. Revedea grupul de tinere fete și băieți, ce coborau dimineața din spre Satu-lung, dezordonați, gălăgioși, puțin provocători, cu sentimentul că se află într’un oraș strein, în care nimeni nu-i cunoaște și nimic nu-i compromite: mâncau covrigi în plină stradă, se strigau pe nume în gura mare, se fugăreau delà un trotoar la altul, aruncau cu pietre în copacii delà marginea drumului — acei încântători meri de la Cernatu, cu trunchiul văruit până la jumătate și cu fructe verzi, lucioase.”

O rătăcire prin viscol îi împinge pe băieți într-o cabană părăsită, unde aventura se schimbă brusc în responsabilitate când doi lucrători le lasă în grijă un trup ce urmează să fie preluat de jandarmeria din Sinaia — o noapte în care muntele le arată că jocul are reguli serioase:

„Eram vreo cinci-şase băieţi, toţi îmbrăcaţi în haine de primăvară. Mărculescu venise chiar cu pantofi de pânză albă. Plecasem din Sinaia destul de târziu, şi din cauza viscolului am rătăcit drumul. Nu mai ştiu câte ore am mers aşa, oarecum la întâmplare, prin zăpadă. Se făcuse de mult întuneric, când am dat peste o cabană, pe care o foloseau, probabil, în timpul verii, lucrătorii de la o întreprindere forestieră. Am spart lacătul şi am intrat. Am aprins focul, am pregătit ceai şi l-am băut cu mult rom, înveselindu-ne. Viscolul se învrăjbise, dar nu ne mai păsa – deşi abia a doua zi am putut deschide uşa şi, ca să putem traversa troienele fără să ne afundăm, ne-am legat de tălpi scânduri scurte prinse în cruce.
Adormisem, când ne-au trezit lovituri puternice în uşă. A trebuit să deschidem. Erau doi lucrători care purtau cu ei un mort, într-un fel de sanie improvizată. Îl aduceau de sus, de pe munte, şi, zărind dogoarea focului prin ferestruicile cabanei noastre, s-au oprit să ni-l încredinţeze nouă. Ei erau lucrători, trebuiau să fie dis-de-dimineaţă la fabrică. Dar ne-au asigurat că vor înştiinţa jandarmeria din Sinaia şi vor trimite să-l ridice.
„Dacă-l lăsăm în faţa uşii, îl mănâncă lupii până dimineață” - ne-a spus unul din ei, văzându-ne că ne codeam să-l primim.
L-au aşezat, învăluit într-o manta, chiar lângă uşă. Nu cred că vreunul din noi a mai dormit în noaptea aceea.”

„Parada pisicilor din Cotroceni a luat un nou avânt când, la parterul vilei din dreapta casei mele, s-a mutat un birou de tineri arhitecți însoțiți de un cvartet de pisici. De fapt exista o mamă a lor, domnișoara Purnavel, o doamnă subțirică cu mersul mărunt. În scurtă vreme, am aflat de la ea povestea pisicilor care populau biroul de alături.
 Le adusese în Cotroceni salvându-le dintr-o casă cu curte din Pantelimon, învecinată cu casa ei. Vecinul, mi-a povestit ea, le crescuse de mici, dar s-a însurat și soția lui detesta pisicile. „Ołi eu, ori pisicile!"" a spus de cum s-a instalat în casă, și, de îndată ce le vedea în curte, se repezea să le alunge cu mătura. Când s-a mutat cu biroul de arhitectură alături de casa mea, domnişoara Purnavel a luat cu ea și cele patru pisici persecutate. Și, la scurtă vreme după mutare, toate s-au grăbit să-mi descopere grădina.”

„Permiteți-mi o digresiune. Mă voi opri o clipă asupra incredibilei erori onomastice pe care a făcut-o Mircea Ivănescu, cel mai mare pisicofil din istoria culturii românești, care trebuie analizat în tandem cu Ion Barbu, cel mai mare caninofil, despre care legenda susține că ar fi găzduit în curtea de pe Carol Davila nr. 8 același număr de câini câți pisoi avea Mircea Ivănescu: doisprezece.”

„Obraznicu' - sau Obrăznicuțu' - rămâne cel mai indescifrabil personaj din galeria pisicilor îndrăgostite de curtea din strada dr. Tomescu. Nu vine niciodată pe terasa din spatele casei ca să mănânce, ci ca să asiste flegmatic la prânzul altui pisoi. Se instalează în fotoliul de răchită și urmărește, cu un aer ușor disprețuitor, mâncatul pofticios al confratelui care se nimerește să fie acolo.”

„Aveam opt sau nouă ani, iar Strada Ostrovului (între Ferentari, Pieptănari și Drumul Găzarului) era scăldată în dulce-abulica lumină de aprilie, către vremea prânzului, în tăcerile zumzăite de gâze și aburite de miresmele (sau miasmele, depinde de meniul zilei) ieșite pe hornurile mahalalei. Mişu trăgea la aghioase mai ceva ca Spiridonul lui Titircă, tolănit pe acoperișul de carton gudronat al garajului dinspre stradă, mirifica peșteră a copilăriei mele, doldora de scule, undițe, instrumente și ustensile de pescuit & reparat sau construit orice.”

„Și ce? urlu eu îndărătnic exasperat, cu gândul la mormântul bietului Mowgli din Parcul Tineretului.”

„Când Mavis și-a intrat pe deplin în puterea ei de fiară, a trebuit să o ducem în ograda socrilor mei, în cartierul Ferentari Şi bine am făcut, pentru că acolo pisica noastră a înflorit cu adevărat. A devenit regina Ferentarilor, sau cel puțin a acelei zone destul de liniștite și cvasi-rurale, unde copiii încă se mai joacă pe stradă, nu că ar fi ceva idilic în asta, nu, e doar sărăcie - trist e că alternativa la sărăcie e izolarea. (…) A apucat să facă pui, asigurându-și succesiunea, și acum, când scriu aceste rânduri, puii ăia au la rândul lor copii și nepoți, și o întreagă subspecie de pisici de Ferentari a împânzit cartierul, maiestuoase și nobile și cu care nu e de glumit, iar peste toate domnește Mavis.”

„Fiind medici, și eu, și soția mea am mers la serviciu și nu am cunoscut cu adevărat rigorile carantinei internațio-nale. Dar copiii noştri, dintr-odată rupți de școală și de prietenii de joacă, s-au speriat și au pus lockdown-ul la suflet, refuzând să mai iasă din casă nici măcar pentru plimbarea permisă prin vecinătate. Ideea de a scoate pisica la plimbare le-a entuziasmat însă pe fetele mele, și uite așa motanul a învățat să umble în lesă pe străzi sau prin inefabilul, cosmopolitul, amețitorul și minusculul parc Ioanid.”

„Belle este ultimul membru intrat în familia mea. Și ea are o poveste de viață demnă de a fi scrisă. Dintr-o pisică de doi ani, lovită și nedorită de nimeni, care trăia într-un subsol de bloc din Colentina, a ajuns în Belgia, unde are parte de o familie care să o iubească. Destinul ei pare desprins dintr-un film siropos cu final fericit - uneori viața e și așa, și e foarte bine.”

„Înainte de pisici au fost câinii. Nu mă gândisem vreodată că aș fi putut găzdui vreunul în apartamentul cât o cutie de pantofi din Ozana. Atâta doar că omul (își) propune zadarnic, câtă vreme cel care dispune e situat mult dea-supra, în intervale inaccesibile. Prin urmare, a trebuit să încerc să cazez, la câțiva ani distanță, doi câini în apartamentul din Aleea Valea Buzăului 5, înainte de-a începe să colecționez pisici și să le fac loc sub pat și pe el, pe frigider și în cuptor, în spatele mașinii de spălat și între rândurile de cărți din bibliotecă, și în general în orice loc în care pătrunderea părea o imposibilitate faptică.”

„La un moment dat, am schimbat apartamentul. La alt moment dat, am schimbat maşina soției. Iar la al treilea moment dat, am schimbat și soția. Non c'è due senza tre, îmi va fi şoptit pesemne un spiriduş pus pe șotii. (To whom it may concern, prima fusese Mihaela.) Trecerea din Ozana în Titan a fost ca mutatul din Fonte Laurentina la Galleria Borghese. Singurii neschimbați au rămas Melville și Klinger, care ajunseseră să se iubească de-a binelea și să se joace toată ziulica, în ciuda hârâielilor și mârâielilor ocazionalet Însă oricum i-ai fi numărat, de la stânga la dreapta sau invers, tot doi ieșeau. Iar mie mi se părea că erau puțini.”

„Stăteam mizerabil cu banii pe vremea aceea și nu o s-o uit niciodată. La fel cum n-o să uit după-amiaza caniculară în care mă târam prin Lipscani spre stația de metrou de la Piața Unirii, asudat și în preleșin. Am trecut pe lângă un magazin de animale de companie, pe locul de azi al hotelului Tania Frankfurt, și am văzut în vitrina lui un exemplu de cruzime pasivă care mi-a uscat gâtul pe loc. 
Într-o cușcă lăsată în plin soare, o pisică agoniza lent și neputincios, cu blana peticită și cu o expresie de disperare mută. Era o perioadă când îmi amanetam destul de des inelul de familie ca să-mi pot plăti facturile. Cum făcusem deja operațiunea, trebuia găsită altă soluție pentru salvarea animalului.”

„Căutarea mea s-a întrerupt după circa vreo săptămână, când, pe la două noaptea, îmi urmam ritualul de colindare a străzilor din jurul Foişorului de Foc, chemând în crescendo „Zița, Zița". O fereastră dintr-o casă cu hochparterre s-a deschis brusc și o voce groasă, sincopată de somn, mi-a strigat, de s-a auzit până-n capătul străzii Zece Mese: «Dacă vrei să te f..., vino-ncoace și taci dracului odată!»”

„Acum suntem în faza cea mai veselă, adică dementă: avem TREI pisici. Rufus, motanul roșcat care s-a ținut după mine trei zile la rând, urmărindu-mă de pe gărduțul Ambasadei Poloniei, din Aleea Alexandru; avea cam un an când l-am luat. De ce l-am luat? Probabil ați aflat deja din textul lui Dan.”

„La vremea aceea aveam un motan alb, cu coadă și căciuliță neagră, bun și cuminte, dar umblăreț. După ce-și punea bine burta la cale vreo două-trei zile, cerea să-l lăsăm afară. Nu ştiu cum ieşea din bloc, nu-mi amintesc să-l fi condus până jos, dar pe atunci nu erau interfoane, nici uși grele cu sisteme de închidere silențioasă. Dupăalte două-trei zile îl găseam pe preșul de la intrare, înfometat, neapărat murdar și plin de puricii culeși din subsolul cărtărescian-labirintic al complexului numit Blocul Turn, de la capătul de jos al Căii Victoriei. Îl spălam în chiuvetă, cu Dero (minunea proaspăt invenjată), se ținea cu labele din față de țeava prin care curgea apa și mieuna sfâșietor, dar nu fugea, nu zgâria, nu se zbătea. urma înfofofirea și uscarea, după care era din nou motanul meu pufos și bun. Îl cheamă Murzik, reminiscență probabil de prin cărțile (sovietice) pentru copii.”