Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

Reluând motivul intelectualului citit, lucid, studentul Ștefan Gheorghidiu ține un seminar foarte reușit la Universitate atrăgând atenția și respectul profesorului și colegilor lui, dar având un rezultat contrar asupra soției mai degrabă intimidată de reușita lui. 

„În timpul acesta munca mea la Universitate mă pasiona şi fără îndoială că a fost cea mai rodnică din viaţa mea. Chiar în a doua jumătate a lui April, am avut o lucrare de seminar, care a fost o adevărată lecţie despre „Critica Raţiunii Practice”. Profesorul, foarte serios şi foarte pretenţios, obicinuia să lase pe catedră pe studentul care expunea lucrarea, iar el trecea în rândul auditorilor, în prima bancă. Noutatea era acum că, spre deosebire de toţi colegii mei, care-şi citeau lucrările, eu vorbeam timp de o oră despre tema dată, fără altceva dinainte decât o pagină cu note.
[...]
Cred că lectura a făcut impresie prin mobilitatea, aerul degajat şi claritatea expunerii. Nevastă-mea a fost până seara gravă şi tăcută. Faptul că fusesem tratat de profesor cu atâta deferenţă, măsurată, că timp de o oră fusesem pe catedră, obiectul privirilor unei săli pline, în care erau şi câteva studente, frumoase, necunoscute nouă, delà altă facultate probabil, sfiala admirativă u care eram felicitat de colegi şi de roiul de fete care mă înconjurase, la sfârşitul orei lângă catedră, o intimidaseră.”

„Ne luasem din dragoste, săraci amândoi, după rendez-vous-uri din ce în ce mai dese pe sălile Universităţii şi după lungi plimbări pe jos, prin toate cartierele pavate cu asfalt ale Capitalei, cari erau şi cele mai singuratece pe atunci.”

În perioada de câteva săptămâni în care Ela e bolnavă la mătușa ei acasă, Ștefan Gheorghidiu ruminează la posibilitatea unei împăcări, îi trimite flori, cărți și diverse persoane în chip de spioni (un „comisionar” sau pe sora lui).

„S-a făcut bine şi, peste vreo săptămână, ne-am întâlnit, către zece seara, pe Calea Victoriei, în dreptul cafenelei Capşa. Eu conduceam pe actriţă la teatru, ea era cu Anişoara şi bărbatu-său. Am salutat-o, mi-a răspuns zâmbind şi când, după zece paşi, am întors capul, am văzut-o oprită în loc, rezemată de bara vitrinei, urmărindu-ne cu aceeaşi privire de căprioară blondă, înjunghiată.”

Reîntoarcea în permisie a lui Gheorghidiu în București, „ca pentru un examen dezagreabil”, evocă o Calea Victoriei aproape părăsită, încă asaltată de amenințarea războiului și o casă în care se simte străin și copleșit de ceea ce el percepe drept o falsă afecțiune. 

„Am scris nevestii mele că Sâmbătă seara sosesc. Trenul nu s-a oprit la peron, ci în câmp, pe o linie de garaj, gara e în întuneric de frica zepelinurilor...
Iar când vin pe Calea Victoriei goală, felinarele dau o lumină albăstruie asfaltului pustiu, de par acoperite cu zăbranic de doliu. Nicăiri lumini aprinse. Impresia de cavou imens e copleşitoare.
[...]
M-a aşteptat cu o serie întreagă de demonstraţii, care altădată m-ar fi înebunit de emoţie şi plăcere. Casa e toată iluminată (cu storurile căptuşite bine, fireşte, ca să nu se vadă afară) ca pentru sărbătoarea de Paşte, masa e albă, sclipitoare de cristaluri şi flori, vinul rar. E o intenţie de supeu în doi, ca într-o „cameră separată" de restaurant de petreceri. Îmi e imposibil să nu fac socoteala că aş putea avea toate acestea numai cu zece monede de aur şi încă fără obligaţia de a surâde.”

„Era ora 12 şi jumătate poate. Mătuşa ei sta înspre strada Olari. Am pornit-o alături pe jos. Am ajuns poate pe la două, în faţa casei mătuşii ei... dar parcă n-ar
fi observat că am ajuns, am trecut înainte, apoi de vreme ce se crease un precedent, după vreo sută două de paşi, ne-am întors şi pe urmă iar, până Ia ceasul trei şi ceva. Poate că nici unul, pentru nimic în lume, nu ar fi cerut însă celuilalt să mai rămâie.”