George Călinescu

Fosta Strada Antim, demolată în totalitate la începutul anilor 80, alături de strada Emigrantului sau Orfeu, pentru construcția bulevardului Victoria Socialismului care ducea spre Casa Poporului. Pe strada Antim se află locuința lui Costache Giurgiuveanu, casa în care se desfășoară o bună parte din acțiunea romanului Enigma Otiliei, al lui George Călinescu. 

„Într-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu puțin înainte de orele zece, un tânăr de vreo optsprezece ani, îmbrăcat în uniformă de licean, intră în strada Antim, venind dinspre strada Sfinții Apostoli cu un soi de valiză în mână, nu prea mare, dar desigur foarte grea, fiindcă, obosit, o trecea des dintr-o mână într-alta. Strada era pustie și întunecată și, în ciuda verii, în urma unor ploi generale, răcoroasă și foșnitoare ca o pădure.
Într-adevăr, toate curțile și mai ales ograda bisericii erau pline de copaci bătrâni, ca de altfel îndeobște curțile marelui sat ce era atunci Capitala.”

Hagienuș îl convinge pe Ioanide să construiască un cavou pentru soția lui răposată și în timpul lucrărilor face o vizită la cimitir  „cu două sticle de vin negru vechi, de pe vremea când avea moșia nevestei, să le bea în amintirea răposatei, pe pragul locașului ei veșnic.”

De aici lucrurile continuă cu un „festin într-un care avea o masă de tablă pentru pus flori și candelă și două bănci pentru eventualii vizitatori. Începură să mănânce, iar Hagienuș, turnându-le din vinul lui, făcu prezentările răposaților din cavou, pe care de asemeni îi cunoscuse. Erau acolo soț, nevasta, copii, nepoți de copii ai unei familii Carlanopol și un Făurescu, despre care Hagienuș informa că era amantul nevestei, devenit soț după spânzurarea celui dintăi. Madam Carlanopol îi înmormântase pe amândoi bărbații amical, în același cavou, rezervându-și un loc între ei, în care se și afla. Hagienuș debita toate aceste lucruri cu sarcasmul bonom cu care se spun anecdote despre cei vii. N-avea, sau nu părea să aibă, deloc oroare de imaginile mortuare. Scena festinului în cavou era dintre cele mai inedite și cei trei bărbați vorbiră numai despre iubire, fără a depăși marginile stricte ale decenței.”

„-Să lăsăm asta, știi că a murit Carcalechioaia. A avut un atac de dambla. Norocul ei și al lui Prejbeanu e că nu s-a chinuit, a murit îndată, fără paralizii și alte orori de acest fel. Au îngropat-o ieri la Bellu. De mult n-am mai avut în București o înmormântare ca asta. Toată societatea bună a fost.
Smărăndache, care participase, povesti într-adevăr la toți evenimentul, pe care îl definea drept o mare ridicare de mase mondene. Carcalechioaia poseda la Bellu un cavou cu înfățișare de mic Pantheon cu cupolă și uși duble de bronz, construit de arhitectul Ion Mincu. Fu adusă, deci, într-un camion-automobil de Matei Basarab, și depusă în capela cimitirului, în fața căreia se adunară, venind cu diferite mijloace de locomoțiune, în general cu tramvaie, cu excepția lui Gaittany, sosit în somptuosul lui automobil, în care nu admitea alături pe nimeni, toți cei care se considerau din lumea bună.”

„Bobby contempla gloria altora. Se posta în zorii zilei în piața cimitirului Bellu, la startul vreunei curse cicliste București-Giurgiu-București și nu lipsea de la nici un match de foot-ball pe arenele Ciocanul sau Obor. Întrucât privește stelele de cinematograf, neputându-le poseda în original, Ie cultiva sub forma cărților poștale ilustrate.”

„Dacă Titi era afabil, dar reţinut, Aurica, dimpotrivă, arăta faţă de Felix din ce în ce mai multă familiaritate. În fiece zi după orele cinci, Aurica se îmbrăca pretenţios în bluze albe şi foi negre, minuţios plisate, şi se pudra pe faţă în chip bătător la ochi, carminându-şi prea tare pomeţii slabi ai obrajilor, ceea ce în acea epocă se socotea încă scandalos. Mergea pe Calea Victoriei străbătând mereu cu repeziciune şi cu repetiţie acelaşi itinerariu, care cuprindea circular amândouă trotuarele. Ea spera în acest chip o aventură, care însă întârzia să se întâmple. O singură dată, un elev de şcoală militară, indus în eroare de ţinuta ei, se luă după ea şi o urmări până acasă.
[...]
Odată, trecând pe Calea Victoriei, Aurica se întâlni cu Felix şi-l invită numaidecât să o întovărăşească în circuitul ei. Ba chiar îl rugă, la un moment dat, să-i dea braţul, fiindcă nu se cădea, spunea ea, să zică lumea că merge cu un bărbat străin. Felix cerceta acum strada cu multă circumspecţie, ca să n-o mai întâlnească, însă într-altă zi fu iarăşi prins şi trebui să ocolească de câteva ori Calea Victoriei, agăţat de braţul Aurichii, ca un câine de un lanţ scurt. O trăsură luxoasă trecu pe lângă ei, şi o mână le făcu un mic semn.”

„Astfel se făcu că într-o după-amiaza, Felix şi Otilia, aşezaţi în larga trăsură, străbăteau Calea Victoriei de la capătul dinspre Dâmboviţa până în apropiere de Biserica Albă. Aci se coborâră în faţa unei clădiri cam fumurii, numai cu două caturi, dar înalte, în gangul căreia intrară.”

„Din această pălăvrăgeală a lui Stănică, Felix fu nevoit să constate că unele lucruri nu erau lipsite de adevăr. Mergea pe stradă cu un coleg de facultate, când deodată acesta îl trase repede de braţ.
— Vino-ncoace, să ne ascundem colo în gang. Trece în colţ proprietarul meu, căruia nu i-am plătit chiria pe luna asta.
Se aflau pe bulevardul Elisabeta, pe porţiunea dinspre Cotroceni. Felix aruncă ochii şi zări pe moş Costache, care o lua în direcţia Căii Plevnei. Întrebă mirat:
— Acela e proprietarul? Dar bine, este unchiul meu, Costache Giurgiuveanu.”

„Georgeta putea foarte bine observa manevrele lui Stănică, dar nu dădu niciun semn că le vede, ci privi numai din când în când cu simpatie la Felix. Stănică se dădu jos în centru, sub un motiv oarecare; iar fata ceru să fie dusă acasă. Şedea pe bulevardul Elisabeta, în preajma Cişmigiului. Felix nu mai avea niciun scrupul, şi, puţin ameţit de vin, nu s-ar fi dat înapoi de la o aventură nocturnă. Totuşi nu era lămurit asupra calităţii sociale a fetei. Nu putea fi decât o curtezană, se înţelege, dar şi aici sunt grade nesfârşite. Georgeta părea prea fină, ca să nu se teamă că face o grosolănie pretinzând să se urce la ea sus. Coborâră în faţa unei case cu două caturi înalte, îndeajuns de elegantă. „Hotărât, îşi spuse Felix, fata nu e o profesionistă oarecare a dragostei.” Georgeta privi în sus spre etaj, şi zise, fără preciziuni:
— Aici stau!”

„— Titi, propunea Aglae, ia povesteşte-ne tu cum aţi copiat la istorie.
Atunci tânărul de douăzeci şi doi de ani începea să depene istoria naivităţii profesorului de istorie, pe care-l descria cu destul umor, înşelat de un grup de şcolari isteţi, care, ştiindu-i ticurile, făcuseră de acasă atâtea teze câte subiecte li se puteau da cu probabilitate. Aglae râdea cu mult haz şi privea matern pe Titi. Felix chema adesea la plimbare în oraş pe Titi, şi întâia oară acesta urmă cu docilitate itinerariul tovarăşului. A doua oară însă refuză cu încăpăţânare să treacă prin anumite locuri, preferând, de pildă, să stea împietrit o oră întreagă pe marginea lacului din Cişmigiu spre a asculta banalul repertoriu pe care-l cânta muzica militară. Întors acasă, raporta familiei tot ce văzuse în decursul plimbării şi comunica lista pieselor cântate, reproducându-le vocal, când nu le ştia titlul. Căuta apoi cu orice chip să-şi procure „notele”, spre a le copia în albumul său.”

„Aflându-se într-o dimineaţă pe Calea Victoriei, unde privea în vitrina unei librării, Felix zări pe partea opusă pe Otilia. Mergea grăbită în direcţia Ministerului de Finanţe. O bănuială se ivi pe dată în mintea tânărului: Otilia se duce la Pascalopol. O ispită, mai tare decât el, îl îndemnă s-o urmărească. Otilia înainta mereu, trecând de Ateneu, apropiindu-se de Biserica Albă şi traversând chiar pe partea casei lui Pascalopol.”