Bulevardul Regina Elisabeta

„Coborau pe Bulevardul Elisabeta spre Cișmigiu și schimbau cuvinte întâmplătoare despre orice le ieșea în cale, jucându-se cu vorbele cum s-ar fi jucat cu bulgării de zăpadă. Se opreau să vadă fotografiile la cinematografele din drum, să citească cu glas tare afișele, să se mire de fructele fabuloase ce se vedeau în lăzi cu vată în vitrina unui magazin din colț. Râsul Adrianei suna distinct și se lovea parcă de aerul rece, ca de un clopot de sticlă.
Era în stradă o sonoritate, limpede, netă, așa cum trebue să fie pe culmi de piatră, iarna: vorbele treceau prin aer materiale, sunetul tramvaielor rămânea undeva suspendat în văzduh, șueratul gardistului era lung ca un lanț de ghiață căzând pe piatră. Adriana înfruntând gerul își lăsă jos gulerul mantoului de blană, ca să prindă, pentru curata bucurie a urechii, acel joc de sunete albe.”

„Lumina veche din fotografii: e greu de crezut că n-a fost întotdeauna așa, că n-a fost dintotdeauna acolo. Că în grădina unei case albe, cu arbuști uriași de ricin în față, Cehov se plimba prin aceeași lumină, proaspătă, ca tine azi, pe bulevardul Elisabeta, în timp ce coborai spre Cișmigiu. Îmi place să folosesc expresia asta, deși nu e cine știe ce coborâre. Panta ușoară din dreapta Casei Armatei, pe lângă Teatrul Mic și fosta grădină Capitol, cu frigul de mormânt umed care e întotdeauna acolo, din cauza clădirilor desfăcute ca niște cavouri proaspăt tencuite, nu e un deal, nu e o vale, dar mie îmi place să-mi amintesc că Bucureștiul avea dealuri, coline, și străzi făcute din trepte. Îți spun că nici măcar când a fost făcută fotografia lumina nu era asta, de acum, că totul e efectul peliculei, al hârtiei învechite, poate puțin și al nostalgiei tale.”

„Începusem școala și alergam ca bezmetica pe bulevardul Elisabeta, citind afișele de cinema, oprindu-mă pe la vitrine, mai ales la bomboneria cea nouă, vizavi de Hotel Princiar. [...] Și mă mai opream pe la parfumuri, treceam cu indiferență pe lângă liceul "Lazăr", de unde adeseori răzbătea câte o trompetă, încât ajungeam acasă mereu cu întârziere și o găseam pe mama pachet de nervi, cu masa pusă și aperitivele pe jumătate duse. [...]
Eram la masa de prânz, iar Noni pusese deja ciorba în farfurii. Tata își ridicase ochelarii de pe frunte [...] și-am auzit-o pe mama spunând:
- Să știți că am închiriat mansarda, partea dinspre bulevard, pe șase luni. 
[...]
Toată viața noastră se derula în acea casă, în care totul părea simplu și nesfârșit. La parter erau magazinul de pălării și croitoria tatălui meu. La etajul întâi aveam salonul, bucătăria, băile și alte încăperi, pentru musafiri. Dormitoarele ocupau etajul al doilea, iar la mansardă aveam două apartamente pentru închiriat.
[...]
În ziua aia mi-am făcut lecțiile, am răsfoit dicționarul la fereastră, cu intuiția că începe alt timp, cu descoperiri colosale, care aveau să mă scoată din plăcerile de atunci, legate în primul rând de fereastra camerei mele și de bulevardul Elisabeta. Puteam să număr toate mașinile care treceau, respectiv într-o oră număram până la patruzeci de automobile, fără să pun la socoteală tramvaiele sau trăsurile. [...]”

Jeni Acterian relatează despre cordoanele de jandarmi și focurile de armă împotriva grupurilor care cereau abdicarea regelui Carol al II-lea:

„5 septembrie 1940
Deziluzie. Regele nu a abdicat. Citit din Dantzig: Le Nombre. Apoi din Russell. Seara fost la Al[ice Botez]. La întoarcere spre casă era fierbere prin oraș. Cordon de jandarmi pe Bulevardul Elisabeta. Se trăsese cu mitraliera în grupurile de băieți care cereau abdicarea.”

„Dragoş Montani îşi verifică ceasul. După ce terminase discuţia cu profesorul Eliade, o luase prin Cişmigiu şi timpul trecuse fără de veste. Era şase şi douăzeci. Mai avea doar zece minute până la ora la care trebuia să se întâlnească cu fratele său. Privi încă o dată spre porumbeii care ţopăiau cuminţi pe asfalt în căutarea firimiturilor de pâine aruncate de trecători şi spre oamenii care se plimbau liniştiţi pe alei. Era o seară frumoasă. Se hotărî să pornească spre locul stabilit. Ieşi din Grădina Cişmigiului şi o luă agale în sus, pe Bulevardul Elisabeta. Mergea încet, fără să se grăbească şi, involuntar, ochii îi alunecară spre clădirile înţesate de reclame multicolore de toate felurile, aflate de o parte şi de alta a bulevardului. Era un adevărat dezmăţ de nuanţe şi imagini. Şi de mesaje, multe dintre acestea fiind însă doar nişte rime făcute „la minut“, cam puerile, după gustul lui. „Pivniţele Poenaru – bucurie în tot anu“. Afişul se referea la o cramă. „Ciocolata Berindei – o mănânci oriunde vrei“, zâmbea din alt poster o fată care-şi ascundea „comorile“ cu care o dăruise natura în spatele unei uriaşe tablete maronii pe care o ţinea în braţe. „Solavici de te îmbracă, lumea toată te remarcă“, îl asigurau, din altă imagine mare cât două etaje, un grup de tineri şi tinere echipaţi în costume de baie. Şi tot aşa…”

„Ieşise ultimul om din sală, el ― nicăieri. Cu siguranţă, a luat-o înainte şi mă aşteaptă. Dar unde? Unde să-l găsesc în fluviul uman care curgea pe bulevardul Elisabeta? Hotărât, destinul n-a admis să rămânem împreună... Atunci, pentru ce ne-a pus, cu două ore înainte, pe unul în faţa celuilalt? Ce noimă avea această reîntâlnire fără finalitate? Ah, eram nervoasă, nu ştiam ce să cred şi, mai rău decât atât, nu ştiam nici ce să fac... îmi venea să plâng de ciudă şi, dacă aş fi fost undeva, singură, plângeam în lege.”

„Din această pălăvrăgeală a lui Stănică, Felix fu nevoit să constate că unele lucruri nu erau lipsite de adevăr. Mergea pe stradă cu un coleg de facultate, când deodată acesta îl trase repede de braţ.
— Vino-ncoace, să ne ascundem colo în gang. Trece în colţ proprietarul meu, căruia nu i-am plătit chiria pe luna asta.
Se aflau pe bulevardul Elisabeta, pe porţiunea dinspre Cotroceni. Felix aruncă ochii şi zări pe moş Costache, care o lua în direcţia Căii Plevnei. Întrebă mirat:
— Acela e proprietarul? Dar bine, este unchiul meu, Costache Giurgiuveanu.”

„Georgeta putea foarte bine observa manevrele lui Stănică, dar nu dădu niciun semn că le vede, ci privi numai din când în când cu simpatie la Felix. Stănică se dădu jos în centru, sub un motiv oarecare; iar fata ceru să fie dusă acasă. Şedea pe bulevardul Elisabeta, în preajma Cişmigiului. Felix nu mai avea niciun scrupul, şi, puţin ameţit de vin, nu s-ar fi dat înapoi de la o aventură nocturnă. Totuşi nu era lămurit asupra calităţii sociale a fetei. Nu putea fi decât o curtezană, se înţelege, dar şi aici sunt grade nesfârşite. Georgeta părea prea fină, ca să nu se teamă că face o grosolănie pretinzând să se urce la ea sus. Coborâră în faţa unei case cu două caturi înalte, îndeajuns de elegantă. „Hotărât, îşi spuse Felix, fata nu e o profesionistă oarecare a dragostei.” Georgeta privi în sus spre etaj, şi zise, fără preciziuni:
— Aici stau!”

„De la Cercul Militar, Bulevardul Elisabeta căpăta o ușoară înclinare și cobora într‑o linie dreaptă până în dreptul Parcului Cișmigiu. De‑a lungul ambelor trotuare erau plantați câțiva copaci sfrijiți care luptau împotriva poluării ca un scuipat împotriva unui incendiu. Lumina zilei începea să dispară și curând aveau să își facă apariția pe cer o puzderie de stele care nu puteau fi văzute din București.
— Tu ești bucureștean, nu? întrebă ea când trecură prin dreptul Teatrului Elisabeta
— De ce ai ajuns la concluzia asta? Că mă vezi sec și blazat?
Maria râse.
— Nu, sunt din Târgu Jiu. Apatia pe care o vezi e gătită de mine în propria bucătărie.
— Deci ingredientul principal e Târgu Jiu?
— Deloc, e o rețetă pe care pot s‑o prepar în orice oraș. Tu stai de mult în București?
— De când am venit la facultate. În toamnă se fac șase ani.
— Unde se studiază dansul?
— La UNATC.
— Credeam că acolo se face doar actorie.
— Nuu, se fac multe: coregrafie, regie de teatru, de film, scenografie…
— Mergem prin Cișmigiu? o întrerupse Andrei când ajunseră în fața intrării în parc. Pare că‑i un concert, adăugă el la auzul muzicii.
— Aa, deci aici aveai în plan să m‑aduci…
— Da, și‑ai văzut cum ți‑am indus la Universitate să alegi tu singură direcția asta?
Râseră amândoi și intrară în parc, când în dreapta lor se deschise singură, prin culisare automatizată, ușa de metal a unei toalete. Dinăuntru, ieși un bătrân obez, cu părul vopsit brunet, care se încheie din mers la pantalonii de stofă.
— Ah, Prâslea, nu ne arăta chiloții…, zise Maria încet.
Râsul lui Andrei îi atrase atenția bătrânului, care îi privi cercetător pe amândoi și bălmăji ceva inaudibil, apoi își trase degajat pantalonii din fund și își văzu de drum.”